Plecarea .....

Viena, 14 mai 2014, 19:00

După foarte, foarte multă muncă, după nopți albe și/sau cenușii, după zile de neputință în fața dușmăniei și invidiei, după zile și săptămâni de incertitudine și așteptare, căutare și găsire de soluții, a sosit și marele moment.
Când mă uit peste umăr înapoi mă sperii …..
Într-un timp foarte scurt am fost în stare să mă gestionez și să gestionez un arsenal extrem de complex de emoții și probleme inerente.
Când organizezi o astfel de plecare, de unul singur, totul capătă alte dimensiuni. Spre final, ajungi să o scoți la capăt doar scriind liste, listuțe și bifând pe rând toate alea pe care trebuie să le începi, parcurgi, rezolvi, finalizezi.
Ce să iei? Ce să lași?
De vară, de caniculă, de ploaie, de frig, de iarnă, toate variantele în două opțiuni: office & hobby (sport, în cazul meu).
Cum să împachetezi,
cum să transporți,
cum să faci rost de bani pentru toate plățile care se
adună acum buluc, pentru că acum nu mai poți eșalona unele probleme de rezolvat.
ACUM trebuie să plătești TOATE facturile, unele în avans, eventual să constitui un capital pe care să-l lași pentru plăți ulterioare, trebuie să știi ce acte iei, ce traduci în limba țării către care pornești, să faci întreaga cosmetică a mașinii (service, ITP), să te ocupi de toate asigurările pe care le ai și să cântărești bine ce faci cu cele care expiră, ce prelungești, la ce renunți.
Ce dai altora.
Să speli tot ce lași în casă, să asiguri.
Pe cine vezi, cu cine te mai întâlnești, ce oferi oamenilor la care ții și pe care nu-i vei mai vedea ceva timp.
Echipamentul sportiv – ce iei? De vară, de iarnă, ambele?
Bicicletele: ai trei, pe care le iei, cum le transporți?
Pe cine anunți, pe cine nu anunți.
Ce poți aranja în urmă și ce nu.
Cine se ocupă de casă.
Pisoiul, ce faci cu el dacă nu găsești părinți adoptivi? Îl castrezi, nu-l castrezi?! De unde bani de formalități pentru trecerea graniței?
Ce cărți iei cu tine?
E o nebunie întreagă. În linii mari, singur la toate.
Blocat încă de mersul la job, program normal. Am avut zile de coșmar, doar de mine știute. week-end-uri la finalul cărora m-am prăbușit de oboseală, iar luni o luam de la capăt, la birou, ca și cum mă relaxasem două zile.
Drumuri de colo-colo prin oraș, ultimele cumpărături, rezilieri de contracte care nu pot fi făcute în virtual, stat la cozi, cerșit informații, nervi, tone de timp consumat.
Dar, lucrurile s-au legat și au apărut pe acest drum ”îngerii păzitori”: oameni care nu m-au văzut vreodată la față m-au ajutat, de foarte departe. Prieteni mai vechi, m-au ajutat. Cei mai vechi, au fost ocupați, au ieșit din ”inventar”.
Gesturi frumoase de la mulți colegi de muncă. Și urâte, dar alea nu mai contează, au fost prea puține și minore. Fiecare face ce poate cu ce are …. Viața oferă surprize pentru fiecare dintre noi și toți păcătuim la un moment dat lăsându-ne târâți în urâta lume a meschinătății, orgoliului, răutății, invidiei.
Nu pot scrie detaliat despre anumite personaje – spre protecția lor -, ce mult a contat ce au făcut pentru mine în acest context, dar poate își vor da seama că mă gândesc la ele scriind aceste rânduri destul de sărace în a exprima aprecierea mea.
Pe lângă nebunia administrativă, evenimentele s-au mai combinat și cu trei deplasări care mi-au blocat trei week-end-uri în care probabil aș fi putut face multe lucruri utile. Cursul de antrenor de triatlon (Izvorani), cursul de arbitru ITU (Brașov) și deplasarea de la Brașov dinaintea plecării, care ar fi trebuit să fie o participare la un maraton montan, dar pe care am transformat-o într-o călătorie de ”la revedere” orașului și prietenilor de acolo.
Luni, 5 mai,
eram depășită fizic și mental de aproape tot.
Era ziua dinaintea pornirii la drum, dar era și ziua în care eram pusă în situația de a mai face niște drumuri administrative, anumite formalități neputând fi rezolvate înainte de 1 Mai. Iar 1 Mai, deși a picat joi, s-a transformat pentru majoritatea
României lucrătoare într-o mini-vacanță de patru zile, deci punctele care m-au interesat pe mine au fost blocate.
A fost o zi destul de nebună lunea aceea. Dar …. mult a fost, puțin a mai rămas … Din start m-am trezit dimineață cu sentimentul că nu voi reuși să termin tot și să plec a doua zi în zori.
Ploua. Cu greu m-au urnit de-acasă, cu bicicleta, prin ploaie, spre Marrriott. Mai făceam o ultimă vizită la birou, combinând drumurile neapărat necesare și care se întâmplau a se derula în zona aceea.

Din cauza faptului că se fură biciclete în draci, am zis că rezolv unele drumuri … alergând! Să mai dau bani pe călătorii cu RATB-ul nu mai aveam. Am lăsat bicicleta la Marriott și …. aleargă Anca, aleargă!

1. La notar, să-ți legalizezi o traducere a unui document.

2. Aleargă apoi la Prosper, la cei de la City Insurance – alți incapabili care m-au târât pe drumuri aiurea, pentru că ceea ce ți se scrie pe e-mail nu se potrivește cu ceea ce se întâmplă în realitate, fir-ar să fie!

3. Apoi aleargă înapoi la Marriott, să iei bicicleta și să lași cheile.

4. Apoi du-te cu bicicleta la RCS-RDS pe Bd. Libertații. Am stat la coadă, în picioare, cu ochii beliți pe bicicleta lăsată afară, legată de un gard, 45 de minute. Și am suferit de sete în spațiul acela supra-încălzit, neexistând nici toaletă, nici vreo sticlă/fântână de apă pentru clienți.

Eram pe drumuri de cinci ore, mai vroiam să ajung la o tocilărie, vroiam să ascut o forfecuță pe care o cumpărasem pentru o colegă. Dar leșinam de foame, așa că am renunțat și i-am lăsat forfecuța așa …. Alergasem, la propriu, între diverse puncte, aproximativ 4 km.

După ora 16 eram acasă din nou.

M-am dus să fac și plinul la mașină, era important să nu mai pierd dimineață timp și cu asta, plus că vroiam să știu cum stau cu banii exact, căci cu plinul făcut la mașină ajungeam cu bine în Oradea (600 km).

Din nou la apartament.

Am mâncat în timp ce făceam drumuri de colo colo, de la etajul 2 jos la mașină și înapoi. Încărcam bagajele finalizate. A durat două ore. Sunt doar un om, am limitele mele. Două ore de colo-colo, sus-jos, aranjat, rearanjat, să fie spațiul folosit cât mai eficient.

Vorbește cu administratorul, vezi dacă te primește să achiți, deși nu e zi de plată. De 5 zile încerci să vorbești cu el ... A fost drăguț, la ora 20 sunam la ușă și rezolvam și această ultimă chestie administrativă.

La ora 21 eram aproape de colaps. Ziua aceea nu fusese singura care arătase așa. Într-una din zilele de sâmbătă muncisem în picioare de la 06:30 până la ora 20:00. E greu de descris cât volum de muncă se adună. Împachetezi în ce ai: valize, rucsaci, cutii din carton care trebuie lipite și destul de bine legate cu sfoară. Muncă fizică destul de istovitoare, căci nu e vorba doar de 3-4 pachete.
Mă uitam în jur și mă dădeam bătută.
Afară ploua, bătea vântul, era întuneric. Eram în pantaloni scurți și tricou. Am încuiat ușa și am plecat prin spatele blocului spre Lidl. Eram disperată să ies afară, să uit că mai am lucruri de finalizat și să beau o bere. Eram exasperant de singură și știam că a doua zi dimineață tot singură va trebui să finalizez cu încărcarea restului de bagaje în mașină, inclusiv montatul celor două biciclete pe mașină – ce m-am mai chinuit, că nu mai aveam forță în brațe să ridică bicicleta de 16 kg! -, toalete pisoiului, pisoiul, mâncarea și apa lui, coșul și tot așa. Totul părea că nu se mai termină.
Cred că am fost o figură exotică pe ploaie și vânt în pantaloni scurți și papuci. Dar nu mai puteam, pur și simplu. Nu-mi mai păsa. Nu vroiam să plâng, ar fi însemnat că cedez. Și nu aveam de ce să cedez tocmai acum.
Agale am revenit în casă, la căldură. Era bine. Dar nu mai puteam. Era ora zece seara și sună telefonul. Zuzi din Galați …. A fost la țanc telefonul ei. Avea și ea dreptate. De ce să plec la 5 dimineață? Ce, nu pot să plec la 9?! Așa că am renunțat la planul meu – nu mai expun argumentele planului inițial - și m-am culcat. Berea a căzut bine. Și eu pe lângă ea.
Marți m-am trezit de la sine la 7:30.
Aș fi vrut să mai dorm, dar mi-am dat seama că dacă mă întorc pe partea cealaltă și adorm, nu voi mai pleca în ziua respectivă. Ideea la care țineam foarte mult avea – din nou – destul de puțină legătură cu mine personal. Ideea era că, așa cum mă deplasasem la Brașov să-mi iau la revedere de la prietenii de acolo – clanul Boldizsar -, tot așa vroiam să stau la Oradea o zi întreagă cu prietenii de acolo. A fost motivul pentru care am și făcut drumul de plecare prin Oradea. Și nu regret.
Ca urmare, marți mi-am dat un șut în dorsal și m-am pus pe treabă.
La 08:47 porneam motorul. Cu un stress enorm, căci mașina era încărcată, lăsată foarte tare, am renunțat la 3 pachete, le-am lăsat în casă, inclusiv la un coș al pisoiului. Am oprit vreo doi bărbați pe stradă să le cer o părere. Pot merge așa cu mașina? Pot rula cu 100 km/h? Vreun risc?
Pisoiul cam mieuna, era prima oară când nu mai avea întreaga mașină la dispoziția domniei sale, spațiul fiind ocupat de bagaje.

Am oprit apoi și la o benzinărie pe A1, aveam nevoie la toaletă. Și acolo am întrebat un șofer de camion, ce părere are. Am băgat aer în roți, la maxim.
Cred că am slăbit câteva kg doar din cauza stress-ului avut din acest motiv, care m-a lăsat abia după vreo cinci ore de șofat și vreo 350 de km !!!
Tot atunci, m-a apucat și plânsul. Cu ochii atenți la drum, cu urechile ciulite la orice zgomot ciudat al mașinii, m-am pomenit dând apă la șoareci. Și am dus-o așa ceva vreme. Apoi am mai făcut o pauză și apoi am mai plâns un pic.

După care am decis să găsesc un loc mai ferit și să opresc, ca să las pisoiul la păscut.

Și a fost mai greu cu luatul din iarbă și închiderea lui în mașină. Mai aveam drum lung de făcut.

După 10 ore și 600 de km ajungeam cu foarte bine la familia Hanga, în Oradea. Pisoiul nu mișcase de 5 ore în coșul lui așezat pe scaunul din dreapta mea – mai băgam mâna să-i pipăi năsucul, să văd dacă nu-i e rău cumva, a fost tot timpul umed și rece -.
Aici mă aștepta bucurie, o cameră și mâncare pregătită. Săru’mâna! Valabil pentru toți îngerii mei păzitori :-)
Eram toți trei – menajeria e mai mare, dar noi ăștia trei suntem cei mai mari :-) - sănătoși și pe drumul cel bun.