ironman România 2014: emoționalul - un pic altfel

În 2012 eram copleșită și scriam despre emoționalul acestei curse.

Și în 2011 am fost copleșită. Eram puțini pe atunci care auzisem de conceptul ironman sau care făceam triatlon. 

2013 a însemnat fascinație pură. Tot la Oradea. Din punctul meu de vedere, cursa lui Istvan a pus Oradea pe harta țării. Am spus-o public și o repet, cu riscul de a fi considerată o ignorantă snoabă.

Am scris deja câteva rânduri despre ediția din 2014, aici. Inițial am vrut să scriu despre ”ironman prin trafic”, dar am zis să las pragmaticul pe mai târziu. Acum vorbim încă de emoții.

Pentru cei care, deși au fost acolo, nu au înțeles bine evenimentul. Sau deloc. 
Pentru cei care au impresia că această cursă de anduranță este doar o bifă pe un calendar competițional anual. 
Pentru cei care au impresia că 4 sau 40 de secunde peste cele 16 ore te descalifică din calitatea de ”ironman”. 
Pentru cei care vin acolo doar pentru a se simți importanți și văzuți. 
Pentru cei care nu știu să priceapă fotografiile și emoțiile ”fenomenului XMan Oradea/România”, pentru că .... pur și simplu nu au cu ce să înțeleagă. 
Pentru cei care nu înțeleg anvergura unui astfel de eveniment la nivelul României, unde autoritățile, în general, nu te sprijină, ba dimpotrivă. 
Pentru cei care nu înțeleg că simpla prezență la start - half sau full - este un act de curaj, de ambiție, de testare și încercare, de confruntare cu sine însăși. 
Pentru cei care te judecă doar pentru ceea ce ai terminat, nu și pentru ceea ce ai început. 
Pentru cei care spun că-mi citesc materialele, dar dau dovadă că nu au priceput nimic nici din ele, nici din mine și din valorile și principiile mele de viață. 
Pentru aceia, voi încerca o poveste:

Pe Istvan Szolkolszky l-am cunoscut întâi ca OM, apoi ca organizator. 
Aici explic de ce și cum a început totul, eu venind dintr-o altă lume destul de dură la acel moment, aceea a curselor de mountain bike. Diferența era că mountain bike feminin era deja un segment destul de bine conturat, în timp ce la triatlon eram foarte puține ladies.

Cu răbdare, sacrificii, eficiență și efort, Istvan a reușit să construiască la Oradea un eveniment încă unic în toată România, ceea ce nu este puțin lucru. Un eveniment de suflet. De fapt, un fel de familie ironman în România, indiferent că discutăm de half sau full.

La Oradea abia acum încep să se ”bată recorduri”. 
Întâi de toate, la Oradea se construiește o comunitate. 
Se construiesc valori, se modelează valori. Există o echipă absolut excepțională de voluntari, a căror muncă eu, de pildă, nu aș putea să o fac. Nu cu entuziasmul și rezistența lor.

Există mult umor la Oradea.

Există valori, oh yes!!! Sportivii se salută, se încurajează, se ajută, se depășesc pe stânga la bicicletă, se depășesc pe dreapta la înot, se respectă, își ridică reciproc un obiect căzut. Este un suflu diferit. Care atunci când va începe se piară, pe mine una mă va pierde de la start sigur.

Oradea inspiră ordine, disciplină, eficiență și UMAN!! Înainte de orice, UMAN/OMENIE!

Este concursul unde, dacă leșinam după o gură de apă minerală, am primit-o. 
Alaltăieri, dacă leșinam după o doză de magneziu, am primit-o. 
Este locul unde un necunoscut aleargă după tine cu o sticlă de apă și ți-o ține la gură. 
Este locul unde cititorul te întreabă dacă vrei apă minerală, că așa a citit el la tine pe blog și d-aia și-a adus apă minerală la prima lui cursă de half ironman :-)

Este cursa unde am văzut organizatorul alergând pe lângă concurent, dacă acesta era epuizat când intra la T2. 
Unde organizatorul te întreba dacă, fizic și psihic, mai poți duce cursa (!). Te întreba, nu te dădea afară din cursa lui!!

Este cursa unde, deși nu trebuie, ți se spune câte ture mai ai de parcurs! Nu ți se răspunde cu ”nu știu!”
Unde, conform unui regulament destul de dur, nu ai voie să fii însoțit pe turele de alergare, dar unde TOȚI CONCURENȚII SUNT ÎNSOȚIȚI pe turele de alergare, chiar și prin simpla prezență a publicului care se amestecă cu concurenții și acest lucru încă nu deranjează pe nimeni, ba dimpotrivă, face parte din atmosfera specifică a concursului de anduranță din Oradea!!

Este cursa unde ai cuburi de gheață când ai nevoie. 
Există încă în România, în mod regretabil, concursuri foarte bine mediatizate și finanțate, de triatlon sau duatlon, unde organizatorul începe să strângă gardurile și punctele de hidratare înainte ca ultimii doi concurenți sau trei să termine cursa. Am văzut acest lucru anul acesta, în Capitală, în calitate de arbitru pe tura de alergare. Și curse scurte, de 2-3 ore doar, nu de 16 ore!

Este ..... ce NU este ironman România?!

Locul unde nu ar trebui să ne judecăm exclusiv după timpul scos sau echipamentul purtat.

Îmi pare rău că sursa ideii de a scrie acest material sunt tocmai eu, dar nimicnicia din seara asta, din partea unui concurent care a terminat primul lui full m-a făcut să-mi dau seama că de fapt ar trebui să fiu și mai mândră de mine. M-a făcut să-mi dau seama că mulți aud/văd, puțini pricep. 

M-am uitat din nou pe clasament. Sunt pe locul pe care mă așteptam să fiu la această ediție. Ultimul. Cu 16:00:04,7 mă consider un finisher de succes al acestui concurs greu. Nu e doar distanța, ci și profilul cursei și condițiile care nu sunt identice de la o ediție la alta. Nu am abandonat, nu am inventat motive sau  scuze, nu m-am lamentat. Am continuat.

Duminică dimineața, Cristina Hanga mi-a bătut la ușă la opt jumate. ”Hai la premiere!”

”Nu vin. Mi-e rușine.”

Că câr, că mâr, că nu se poate, că de ce rușine ... a rămas că nu vin. Mi-era rușine.

Rușine pentru 4,7 secunde în plus peste cele 16 ore. Ce stupid sună! De parcă vorbim de IM Hawaii cel puțin, nu de o țară unde 90% dintre locuitori nici măcar nu știu care sunt probele unui triatlon. Unde majoritatea femeilor sunt puse ”la cratiță” și încă acolo stau, într-un patriarhat tacit al unei Românii medievale din multe puncte de vedere. Unde nu știu dacă există 10 femei de peste 40 de ani care să facă acest sport la nivel de anduranță. Care sport?! Că e trei de fapt :-)

Am stat, m-am foit și după jumate de oră am decis să merg și eu. Nu la premiere neapărat, probabil eram descalificată, dar mai mult să-mi văd cunoscuții, amicii, oamenii cu care împart de patru ani startul, traseul, finish-ul atâtor concursuri. Să văd și eu din emoția celor care ajunseseră pentru prima oară la ironman România. Să revăd voluntarii, cu unii dintre ei mă îmbrățișez de parcă am fi frați încă din clipa când anunț că da, voi veni și anul acesta la Oradea.

Am ajuns în Parcul Brătianu și era gol. În anii trecuți, acolo se ținuse premierea. La soare, în aer liber, în 2011 am făcut poze cu voluntarii împreună. Acum era gol .... ce dezamăgire.

Așa că am pornit urcarea pe bicicletă către Hanul Pescarilor. Vroiam să o văd pe Ileana Schwarz, care știu că încerca entuziasmul pe care îl avusesem și eu în 2013. Pe Dana Torok. Pe Anamaria Bako. Roxana Lupu. Clanurile Boldizsar, Butcovan, Frățilă. Și pe mulți alții, nu pot enumera toate numele, sunteți deja mulți. Domnul Bituleanu era ieri pe traseul de alergare, mi-a făcut o fotografie, dacă nu mă înșel. Pe Mihai Baractaru, Cristi Hanga, Alex Diaconu, Vlad Tănase, Cucereanu-Badica (nu o uit cu câtă frenezie m-a încurajat la alergare, deși nu ne cunoaștem personal!!). Adevărul este că am fost uluită de câtă lume a fost pe traseu și cât suport am avut, deși venisem singură la concurs, ca în toți anii anteriori!

XMan Oradea este produsul unei echipe extraordinare de oameni. Aici mai regăsim valori precum punctualitatea, de pildă. Grija pentru detalii. Plăcerea de a oferi plăcere. Grija pentru construire.

Nu am fost descalificată. M-a tot preocupat ideea în sine, mai ales că pe programul de anul acesta se află și cel puțin o activitate de arbitrare a unui eveniment ITU. Ce faci, ce faci tu cu un concurent care, la un triatlon DE ANDURANȚĂ - deci nu sprint, nu olimpic!!! - ajunge la finish după 4 secunde sau 2 minute? 

Ca să scap de vinovăția subiectivismului, am contactat cei doi arbitri ITU cu experiență, care au ținut cursul de arbitraj Level I, în aprilie, la noi, în România. Doi britanici de excepție.

Și citez:

”hello. I would like to hear your approach: what do you do with a competitor in an ironman distance triathlon (but not IM official brand) who reach the finish line 47 seconds after the 16 hours set as race time limit? DSQ?”

”Personally, I would let them finish. I know there are cut offs, but most are for the safety of the athlete. 47 seconds at the end of the run......id say the clock was a minute too fast :-)”

”I expected you say DSQ, no dispute.”

”I would if it was about short distance and speed, but for a long distance challenge race, which is usually over 17 hours, Id turn a blind eye for 47 seconds. If it was a world champs then different, but for a local race, surely its about finishing.”

”It is about myself, you know. Just wanted to hear an experienced opinion.”

”Cool. Besides most Ironman are over 17 hours so you are 59 minutes inside the cut off time.....he he. Well done indeed!! A finish in an Ironman is an achievement whatever”.

Și cam atât. 

Legat de faza de ”arbitraj” care mi s-a întâmplat în T2 ar fi multe de spus și mai există sportivi care se pare că ar avea ceva de povestit de la fața locului. Desigur că am mai cerut opinii, uneori poate văd eu prea strâmb lucrurile.

Ce ar face un arbitru de calitate în situații similare?

1. Ar ține cont de context. Asta nu se ignoră niciodată! Vorbeam cu cei doi oficiali ITU astă-primăvară și-mi explicau: ”În țări precum România, abia se construiește. De aceea nu se pot aplica regulile de la ironman Hawaii, de exemplu. Sau de la Campionatul Mondial ITU. E imposibil și nu are logică.”

2. S-ar orienta după atmosfera generală a echipei, încercând să nu facă o totală notă discordantă, indiferent de calitatea oficială pe care o are. România nu este încă atât de departe pentru smoking și papion.

3. Nu vii ca arbitru la un ironman, dacă nu ai experiență la oameni, la sportivi, la puțină psihologie sportivă. Nu vii neînsoțit, în orice caz. De unul mai experimentat, mai cu tact eventual. De ce? Pentru că, un arbitru trebuie să aibă un cumul de calități foarte importante. Una dintre ele ar fi și aceea de a recunoaște cam pe unde se află sportivul vizat. Dacă nu ești sigur, stai de vorbă cu el. Îi explici, succint, cam care e situația și mai ales care sunt opțiunile. El decide, decideți împreună. Tu îl informezi. El decide, pe timpul lui de altfel, nu pe al tău! Tu ești un furnizor, el este un client. De ce în România raportul este mereu invers? De ce furnizorul dictează?! Pentru că este lăsat. 

Dar nu mai insist pe acest subiect.

Pentru cei care mă vor acuza de subiectivism, le aduc aminte că acest blog este un produs personal, nu jurnalistic. Deci este subiectiv.

Nu îmi caut scuze de regulă. Nu am nimic de demonstrat nimănui, părinții au murit de prea mult timp, alte rude nu mai am. Nici mie nu trebuie să-mi demonstrez ceva. Eu mă cunosc destul de bine și chiar și limitele mi le cunosc. Acum, mai mult ca niciodată. Le-am depășit când urcam la peste 6.000 de m în Anzi, sau pe Kilimanjaro sau când urcam prin Himalaya, de una singură. Și mi le-am depășit din nou alaltăieri, la Oradea. Cu ajutor, am spus asta. Cu suportul celor care au priceput despre ce se întâmplă la XMan Oradea, ironman România!! Nu am tăiat din traseu, nu m-am lăsat trasă sau împinsă, am continuat cursa fără să mă gândesc la abandon și fără să-mi pese că voi fi ultima. Pentru 4 secunde peste chiar nu am mustrări de conștiință că am acceptat două medalii și două diplome. Pentru ca alea 4 secunde să nu fie minute am renunțat să mă opresc la toaletă, o întrebam pe Cristina Hanga cum ar fi să fac pe mine, dacă ies petele, că aveam costum alb. Ea insista să mă opresc, dar mai aveam 3 ture și știam că nu am timp. Ce să mai povestesc?!
În 2012, la Maratonul Brașov, se impunea o limită de timp de 8 ore și organizatorii nu au dorit sub nici un chip să accepte faptul că pentru un sportiv amator este un timp mult prea scurt, fiind și prima ediție. Este unul dintre cele mai grele trasee de maraton competitiv la care am alergat în ultimii 3 ani. Eu am terminat cu două minute sub limita impusă, a mai venit un băiat la o diferență de poate 4-5 minute după mine și cel puțin încă o fată după jumătate de oră. Dar a fost așteptată, aplaudată, a primit medalie și a primit loc la categorie, pe podium. Era recunoașterea efortului ei, atâta timp cât nu stătea pe locul nimănui. Trecuse cu bine de limita de timp de la un anumit punct al traseului și apoi probabil avusese ceva probleme. Dar terminase cursa!  Așa se construiește, așa se motivează și România încă are nevoie să scoată din case o întreagă populație.

Peste mai puțin de trei luni fac 47 de ani și asta mi se pare imens, raportat la faptul că am finalizat al doilea ironman al meu, cu un traseu dificil de bicicletă.

Simt nevoia să scriu aceste rânduri pentru mine și pentru alții care au o problemă cu includerea mea pe clasament, chiar și pentru cei care prin tăcere au dat dovadă că nu știu unde să se scalde. Uneori este nevoie să ne exprimăm propriile gânduri cu voce tare pentru a ne auzi și a ne decide ce suntem, ce facem, ce vrem.

Viața este un tăvălug în sine.
Azi, părăsind Oradea, m-am oprit să fac această fotografie ... o simfonie de culori, cum zicea un amic .... da frate .....

La câteva zile distanță, discutând cu unul și cu altul, am ajuns la o concluzie interesantă:  

În 2013 m-am dus la această cursă pentru cursă în sine. Să o simt, să o trăiesc, să o parcurg, să o termin. Cursa m-a fascinat și oamenii m-au surprins plăcut.

În 2014 m-am dus la această cursă pentru a doua oară (a patra oară la Oradea) dar nu pentru cursă, ci pentru oameni. Cursa m-a terminat fizic, publicul m-a impresionat, dar oamenii, aceia pentru care mă dusesem de fapt, m-au dezamăgit profund (nu atât sâmbătă, cât mai ales luni, după cursă!).

Sfatul pe care l-am primit:

”În 2015 du-te pentru cursă și bucură-te de oameni!”

E un sfat foarte bun. Dacă mă va mai atrage să mă duc. Austria oferă atâtea curse noi, încât alegerea în sine este deja cea mai mare provocare.

Swim 2013: 1h54'      Swim 2014: 1h53'
Bike 2013:   8h23'      Bike 2014:   8h33'
Run 2013:    5h26'      Run 2014:    5h34'
Total 2013: 15h44'     Total 2014: 16h00'04"
Pare absolut incredibil că, raportat la volumul și calitatea de antrenamente, am finalizat aceste două distanțe de ironman. Incredibil.....
Update Octombrie 2014:
Al treilea triatlon pe distanță de Ironman a fost în Austria. Am ajuns la finish după 14 ore jumate, în condițiile în care era al 4-lea triathlon lung de-a lungul a două săptămâni (1 x olimpic, 2 x half ironman).
Update Octombrie 2015:
După două sezoane ca arbitru în cadrul Federației Austriece de Triathlon, inclusiv la Campionatul Mondial de IM 70.3 din Zell am See, pot spune că aprecierile legate de tentativa de arbitraj de la Oradea din 2014 au fost îndreptățite. Cu astfel de atitudini, orice arbitru își poate pierde licența.
În Zell am See am fost nevoită să ”ard” mulți sportivi, a plouat practic cu penalizări și descalificări. Ca arbitru, este o responsabilitate destul de mare. Un arbitru care nu face activ acest sport este din start dezavantajat, de regulă. Poate fi un tehnician bun, dar un arbitru lamentabil și chiar dăunător. 
După ce s-a încheiat clasamentul final la Zell am See am cerut situația recursurilor și m-am bucurat să aflu că nici un sportiv ”ars” de mine nu a depus recurs. Asta arată că nu am greșit, nu am dat dovadă de exces de zel, că am comunicat corect sportivilor motivul și penalizarea.