ironman România - la limita imposibilului!

Ca de obicei, prime impresii, pe scurt, raportate la propria mea experiență și percepție, în calitate de participant și finisher, pentru a doua oară, la cursa de full ironman distance Oradea, 2014: 

Aștept să apară fotografiile care mi-au marcat cursa de anul acesta, în totală opoziție cu cea din 2013. Mi s-a povestit că arătam ca un cadavru viu la finish. Așa mă și simțeam (au apărut, nah!).

A fost cea mai grea cursă pe care am parcurs-o de când mă știu, în orice sport. A fost mult peste limita umană la care mi-aș fi putut imagina că pot rezista. A fost cea mai dureroasă, fizic vorbind.

A fost cursa în care m-am întâlnit cu o nouă dimensiune a durerii și a refuzului organismului - agresat de anduranță - de a alerga, acceptând doar mersul. Nu cred că pot descrie, pentru că nu am termeni de comparație .... după ce avusesem probleme cu degetele de la picioare pe proba de ciclism, trebuind să opresc de 4 ori și să plec cu cuburi de gheață în pantofi, terminând prin a renunța și la ciorapii de compresie (pe care nu-i voi mai folosi never ever pe astfel de distanțe, vara, la ciclism!!!), la alergare m-am trezit la un moment dată că parcă eram constituită din două entități fizice contradictorii. Nu aveam vreo durere specifică a vreunui organ sau membru, depășisem faza de durere a degetelor picioarelor (m-au ajutat VFF-urile!), dar în același timp, de la nivelul coapselor în sus totul se sfârșea în mine și de nivelul acela îmi venea să mă îndoi precum o salcie și să plâng de durere. Aveam impresia că sunt din elastic, aveam impresia că sunt din gel, nu aveam picioarele grele, după primii 10-12 km reușisem să mă calmez mental, mi se părea deja imposibil să nu termin cursa, dar durerea pusese stăpânire pe tot ce însemnam eu, Anca. Nu mai reacționam aproape deloc la încurajări, deși auzeam tot! Am renunțat la ochelari, deci nu mai distingeam figuri, decât de foarte aproape. Eram pe robot mecanic și continuam. De la un moment dat, nici mult râvnita apă minerală Borsec nu mi-a mai fost de ajutor.
La un moment dat, un concurent care alerga cu altul alături, mă întreabă, după ce trec de el: ”Anca, vrei să-ți îndeplinesc o dorință?” Cu greu întorc capul .... ”Niște apă minerală?” Wow! Tot el: ”Vrei? Ți-am citit blogul :-)”
Mulțumesc :-)

A fost cursa în care, trebuie să recunosc, mi se pare o minune care nu îmi aparține că mentalul a rămas pe poziții pozitive!! Nu știu cum a fost posibil, pentru că am plâns mult și urât pe ultimii km de alergare.

Totul, din cauza lipsei de (destul) antrenament specific (pauză totală între 20 martie și 20 mai). 

Pentru mine, este o reală minune faptul că am trecut linia de finish. 

Așa cum anunțam și la finalul acestui material, probabil cel mai important an al vieții mele se află în curs de desfășurare, cu minusuri, plusuri, avantaje, dezavantaje.

Nu am cuvinte și nu știu ce aș putea face pentru a exprima mulțumirea tuturor celor care m-au încurajat!

A fost o cursă de 16 ore în care mi-am auzit ”Hai Anca!!” de măcar o sută de ori!

Nu aș fi ajuns la finish în timp util fără Cristina Hanga și fără Andreea Călugăru! - Cristina a alergat pe lângă mine, în papucei de casă, vreo trei ture din ultimele șase (asta ar fi cam 8 km), Andreea a înlocuit-o pe două dintre ultimele ture și apoi a venit, pe ultimii mei 200 de m, să mă anunțe că dacă nu ”sprintez”, trece timpul limită impus de 16 ore.

Nu-mi dau seama cum a arătat acel sprint de om aproape leșinat, dar încă în mișcare.

Știu doar că m-am prăbușit la linia de finish, în brațele aceleiași voluntare de anul trecut, Timea, care a crezut în faptul că voi termina și acest al doilea full ironman al meu (desigur, ea nefiind la curent cu evenimentele de peste an, din viața mea). Doar că anul trecut îmi venea să cad în brațele ei de râs, de fericire, de entuziasm. Acum era epuizare în formă pură și am auzit pe cineva spunând altcuiva: ”Ăsta da finish de ironman!!” - cred că a fost un pic dramatic, că plângeam :-(

Mulțumesc competitorilor care m-au încurajat pe traseul de bicicletă!

Mulțumesc întregului public din zona Parcului Brătianu, unde, spre deosebire de 2013, nu mă mai simțeam capabilă să duc cursa la capăt, dar era dreptul meu legitim să încerc. Fără voi nu aș fi terminat, aproape că m-ați obligat, de jenă și de respect pentru faptul că stăteați acolo și aplaudați și așteptați ora 23:00, să duc la capăt ceea ce începusem la ora 7:00!

Cunoscuți și necunoscuți, mulțumesc!

Și, ca să citez mesajul dur și fără tact al arbitrului FRTRI din T2: ”O veste bună și o veste proastă!”:

NU mulțumesc doamnei respective, care a reprezentat federația la acest concurs - ca și anul trecut, de când logo-ul FRTRI a apărut în comunicarea acestui eveniment, nu se poate să nu remarc că la cel mai important eveniment triatlonist din România, federația națională se deplasează într-un procent cât să nu rămână invizibil, ceea ce mi se pare cel puțin regretabil și jenant pentru instituție -, pentru abordarea pe care a avut-o în momentul în care am intrat în T2, după ce terminasem cei 183 de km de ciclism. 

NU apreciez în mod deosebit abordarea conform căreia - și o citez din nou: ”Dacă nu parcurgeți primele două ture în max. 12 minute, va trebui să vă oprim. Pentru că asta înseamnă că nu veți termina în timp util și atunci ce rost are să stăm toți după dv., nu?!”

Această ultimă exprimare mă face să nu las neconsemnat acest ”incident”, pentru că și cei care au fost martori au rămas uimiți (după cum mi s-a povestit astăzi). 
NU m-am uitat la domnia sa, dar, băgată total în ceață și lovită parcă cu o stâncă în moalele capului, am zis: ”De ce? Nu erau 7h30 limita la bike?” - cred că eram amețită. Nici măcar nu a avut bunăvoința să îmi spună, frumos, profesionist, că nu, limita era de 8 ore. Incredibil cât de mult doresc unii să fie importanți în momente nepotrivite .... pentru că înțeleg că despre asta a fost vorba, până la urmă, nimic mai mult.

O abordare delirantă, în condițiile în care, oficial - ceasul arăta 10:23 ore de concurs la momentul în care avea loc această discuție, deci intrasem în T2 de măcar 1-2 minute și urma să mă schimb! - mai aveam la dispoziție exact 5 ore 30+ minute pentru a parcurge și cei 42 de km de alergare. DECI ERAM ÎN TIMPUL TOTAL ALOCAT CONCURSULUI, CONFORM PROPRIULUI REGULAMENT PUBLICAT, stimată doamnă arbitru oficial.

Ca urmare a acestei abordări brutale, din acel moment m-am demotivat brusc, cum nici măcar pe traseul de bicicletă nu pățisem, în pofida vântului puternic și a acelor urcări criminale, bașca problemele destul de mari cu degetele de la picioare!!

Nu mi-am mai schimbat echipamentul și am avut de suferit foarte mult la alergare, din acest motiv (în loc să mă aștepte și să-mi spună, frumos, calm: ”Vedeți că acolo există un cort unde vă puteți schimba, dacă doriți, dar să știți că trebuie să fiți rapidă, pentru că mai aveți doar câteva minute și depășiți timpii limită alocați.”).

Nu mi-am mai luat mp3-playerul, care în 2013 a fost o reală sursă de inspirație și bucurie.

Am uitat să-mi scot din sac sticla de apă minerală de 1,5 l, pe care o pregătisem de acasă, tocmai ca urmare a experienței din 2013.
Prin faptul că nu mi-am mai schimbat echipamentul, a rămas în T2 pantalonul de alergare în care aveam pregătit magneziu și energizant menite a fi luate la un anumit nr. de km.

Ca urmare, am suferit în mod suplimentar din cauza ... hai să zicem .... unei proaste (nu slabe!) maniere de comunicare din partea unui oficial și acest lucru trebuie evitat cu orice preț pe viitor.

Am făcut împreună cursul ITU de arbitri, știu și eu regulamentul, știu că arbitrul nu are rolul de a încuraja sau de a fi părtinitor, nimeni nu se așteaptă la așa ceva, dar de aici și până a demotiva un concurent ..... 
Să vă reamintesc una dintre calitățile cele mai de valoare pe care trebuie să le aibă un oficial al unui concurs, indiferent că e un triatlon ITU sau nu? Mă risc: Să fie invizibil, să nu deranjeze, să fie discret. Nu cred că este nevoie să dau definițiile. Din punctul meu de vedere, ați deteriorat imaginea evenimentului.
Sugerez Federației Române de Triatlon să ia în serios acest foarte mic incident și să se gândească poate la ceva seminarii de comunicare ..... nu știu ce să spun altceva. Răspunsul primit de la federație (”Nu știu ce a făcut doamna arbitru, nu am fost acolo, dar indiferent ce a făcut, să nu uităm să suntem abia la început! O zi bună.”) este departe, departe rău de a-l putea aprecia. Mi se pare jenant, de rău augur, neprofesionist, în totală contradicție cu spiritul de arbitraj și cu tratarea sportivilor, de prost gust de-a dreptul. La fel cu ”România - țara în permanentă tranziție!!”

Nu am nici o îndoială că acest mesaj va ajunge și la cine trebuie din federație, precum și la organizatorul concursului. Inițial am dorit să fac o scrisoare publică, oficială, dar deocamdată mă rezum la acest material.

Să spui unui concurent care este pe traseu de zece ore și ceva, în acest mod, o chestie pe care nici măcar nu ai voie să o gândești la acel moment al cursei, mi se pare inuman și mi se pare total nepotrivit din poziția oficială pe care o ai în economia acestui concurs.

Adică cum ”Ce rost are să stăm toți, dacă tot nu terminați” ???!!!! 
Păi eu zic că rostul e așa - s-o luăm cătinel, ”bătrânește”:

1. Timpul limită este de 16 ore. 

2. Eram în timpii limită înot+bike. Și chiar dacă nu aș fi fost, mai aveam în față timpul limită acordat concursului per total și maratonului ca segment propriu-zis.

3. Nu cred că altcineva, cu atât mai puțin arbitrul, decide pentru concurent, în acest mod, dacă acesta dorește să continue cursa. Nu este maraton montan, nu este concurs de orientare/supraviețuire prin sălbăticie, unde știi clar că dacă concurentul nu ajunge la punctul X la ora Y, va trebui să-l oprești, pentru că altfel nu ai cum să-l mai recuperezi de pe coclauri. Este un concurs de anduranță. Urban.

4. Obligația ta, în calitate de organizator / arbitru, este, printre altele, să stai la post cele 16 ore promise, corect? Dacă ai un concurent care este pe traseu după 16 ore, intervine:

a) regulamentul +

b) calitatea de om. 

Ce faci? Te pui în fața lui, dacă mai are 500 de m până la finish, și îi iei cipul de cronometrare?!

Sau îl lași să termine și eventual îl postezi la descalificat pe clasament?

Dacă era vorba de o întârziere de 15 minute, jumate de oră, o oră ... OK, înțeleg. Dar eu eram în timpul alocat oficial. Cum să vină domnul X la piciorul meu, când abia intrasem în T2, să-mi ia cipul?!?!

Primii 10 km i-am terminat sub 58 de minute. Am văzut concurenți pe traseu, care deși începuseră alergarea mult înaintea mea și aveau un avans ce măcar 4-5 km, la momentul la care eu mai aveam 14 ture, ei tot 14 ture mai aveau. Erau terminați. Chiar și eu eram uluită. După care, s-au mobilizat pe ultimele 10 ture și au terminat cursa înaintea mea. Concluzie?! E destul de clară, sper.

Am avut un sentiment destul de contradictoriu să primesc de la dv. diploma de locul I la categoria feminin 40+ la Campionatul Național de Triatlon pe distanță lungă și semilungă, fiind, pentru a doua oară, singura reprezentantă a României la această distanță, la această categorie de vârstă.

Vă mulțumesc, să știți că vă apreciez pentru munca pe care o depuneți în calitate de arbitru pe la concursuri și, cu un ton amical, vă sugerez mai mult tact și o ”mână de fier” mai moderată pe viitor, existând și abordări mai soft, care pot da dovadă de același aplomb și fermitate, dar exprimate mai aproape de nevoile unui sportiv.
Foarte mulți speră ca intervenția unei federații naționale să fie benefică, nu demotivantă. Să se cunoască aportul ei pentru sportivi, indiferent că sunt amatori (sunt cei mai importanți, de fapt), nu doar încasarea unor taxe suplimentare.

Eventual, vă invit la un full ironman, ca să fiți un pic și de partea cealaltă a baricadei :-) Fie și un half.

Cu salutări cordiale.

Citat din regulament:

Timpii intermediari sunt :
INOT -  Long Distance - 2 ore 30 minute (pana la inceperea primei ture de bicicleta)
CICLISM - Long Distance - 8 ore 

ALERGARE - Long Distance  (38 ture de parc) - 5 ore 30 minute, sau 16 ore cumulat.

Înotul meu: 1h54min. Deci aveam o rezervă de 36 de minute pentru bike.

Bike-ul meu (inclusiv T2, unde am fost și puțin oprită, pentru că ascultam deliranta comunicare verbală care mi se aducea la cunoștință într-un mod foarte delicat): 8h32min55sec. Da, știu eram la limită, dar nu peste limită. Aveam încă dreptul să aleg dacă continui sau nu, mai aveam, conform ceasului mare de la finish, 5 ore și 37 de minute. Aveam dreptul oficial să încep maratonul.

Dacă eu greșesc, îmi cer scuze publice și în avans.

P.S. 

Cred că va urma și un raport de cursă, dar am nevoie și de ceva fotografii.

Astăzi sunt bine, staționez în Oradea, mă hidratez și dorm, la recomandarea medicilor de pe Ambulanță. Nici urmă de febră musculară, nici urmă de vreo altă durere. Am scăpat cu bine, mi se pare senzațional! Mi-a revenit culoarea și mi-a revenit zâmbetul. Restul urmează de la sine. Depresia de după .... A fost o epuizare normală, deshidratare, nimic grav. A fost ceva de care au suferit mulți bărbați la ediții anterioare, de mă uitam la ei uluită și mă întrebam ce-i mână să facă asta.
A fost. A trecut. Azi m-am dus pe bicicletă la Hanul Pescarilor, unde s-a ținut festivitatea de premiere!! Da, da ... pe urcările alea .... cam 15 km dus-întors, cred. Dimineață la 8 aveam senzația că nu-mi voi reveni decât după trei zile, iar la 10:45 plecam de-acasă pedalând :-) Am vrut neapărat să mai văd oamenii cu care mă tot întâlnesc de patru ani, că nu se știe niciodată ce se mai întâmplă.

Apropos ambulanța de la finish: O ECHIPĂ FORMIDABILĂ ȘI EXTRAORDINAR DE CALDĂ, trei oameni care m-au monitorizat, mi-au luat tensiunea (foarte bună!!), mi-au pus o perfuzie de glucoză și m-au ținut până m-am încălzit și m-am putut ridica de pe pat (abia acum înțeleg de ce la unele concursuri de anduranță la final te așteaptă și cu câte o folie de supraviețuire!)

Am ajuns în ambulanță pentru că .... de vreo doi ani tot vreau să văd cum arată una de la Oradea pe dinăuntru :-))

P.S.
Mi-ar place să nu mai apar la categoria de vârstă sub 18 ani, pe clasament .... chiar dacă mi-ar place să am vârsta respectivă și să fac ceea ce fac, ar însemna că aș avea un viitor pe cinste în fața mea. 
/ironman-si-ce-se-intampla-cu-organismul-tău/