În toamna-iarna 2014/2015 când viața m-a luat pe neașteptate și în decursul lunilor am fost nevoită să constat că ”era participării mele la curse”, indiferent de natura lor (maratoane montane, triatloane *nu mă împac deloc cu ”triatlonuri!!!*) e pusă în sala de așteptare, nu eram nici măcar capabilă să sufăr din cauza rupturii bruște de o lume care mă definise în ultimii aproximativ zece ani (începusem în 2010 cu maratoane de mtb și apoi migrasem direct la triatlon, apoi la alergare montană și ocazional la concursuri de înot, după care, în Austria, au intervenit și curse de ciclism).
Anii au trecut .... incredibil, dar au trecut trei ani ..... anii au trecut și în perioada asta de timp s-au întâmplat atât de multe chestii, cât nu-mi aduc aminte să fi trăit în 10 ani anteriori. Aproximativ un an jumate am fost ca și ”dispărută”, după care am început să ies spre suprafață și urcarea a mai durat aproximativ un an jumate.
Azi am conștientizat pentru prima oară cu adevărat că nu duc dorul participării la curse. Și știu și de ce. Și știu și de ce participam la curse și acum știu că motivul nu era ”sănătos”, pentru că era de fap o evadare. Umplea un gol imens, absolut imens .....
Acum sunt cam pe unde visam și-mi imaginam ..... din multe puncte de vedere. Și chiar dacă nu am atins încă toate punctele (de vedere), acum mă simt ...... binecuvântată ....
Imaginile vorbesc de la sine ...... și cu ele mă opresc de la o postare analitică, pe care o amân pentru un moment mai bun .... azi, după o altă zi perfectă, sunt de-a dreptul ”epuizată” :-)
Remarc că fiecare an începe să capete un titlu .... 2018 pare să fie Anul Contemplării .....
 | |
| Nu e praf, ci e polen răscolit de vânt la finalul unei zile mult prea calde pentru un final de aprilie. Un spectacol de-a dreptul fascinant, fascinant!!!! |
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen