Africa (9) - 5th day_ascensiunea Kilimanjaro

 previous day - click here

Am facut o ultima poza chiar inainte sa ne aliniem in sir indian, se vede si luna plina care a fost precum un lampadar binevenit pe traseu, iar vremea a fost absolut ideala, cu unele rezerve dupa plafonul de 5.500 m alt., cand caldura si lumina soarelui erau greu de suportat si ne-am ales cu niste arsuri….. despre care insa voi povesti later.

O alta chestie care in Anzi m-a chinuit teribil si pe care acum am reusit sa o inlatur, a fost faptul ca pantalonii meu de goretex erau prevazuti cu bretele, ceea ce m-a impiedicat sa pot “merge la toaleta” pe traseul de noapte, caci peste bretele venea polarul si geaca si inca o veste groasa din fash, iar in conditiile de bezna si de vreme rea pe care le avusesem acolo (plus de asta, eram putini pe traseu, eram singura tipa din grup etc. etc.), fiind si legati in cordelina cate 3, a fost practic imposibil sa imi satisfac aceste necesitati pe parcursul celor 12 ore de efort. Acum am renuntat la bretele si a fost mai bine, caci dupa nici o ora de urcat a trebuit sa ies din rand si sa caut un loc mai discret, chestie posibila prin prezenta unor stanci mari (in Anzi asa ceva nu exista, deci intunericul ar fi fost singurul ascunzish posibil).

Desigur ca nu este foarte mult de comentat despre primele 6-7 ore de mers, caci vremea a fost linistita, nu au aparut surprize neasteptate. Doar ca inaintam foarte greu, un pas la 5 secunde poate. Eram oarecum nervoasa din cauza ca nu aveam coltarii cu mine si bocancii mei nu dispun de acel cant dur, astfel incat inaintam ca un mormoloc frustrat, efortul depus fiind mai mare, zapada fiind nici moale, nici foarte tare, asa ca alunecai tot timpul si te gandeai: “Doamne, ce prostie! Ce prostie! Ce prostie!” Cand l-am mai auzit si pe Joachim spunand ca probabil bocancii mei nu sunt buni si d-aia merg mai incet, imi venea sa-l fac iresponsabil, ceea ce, desigur, ar fi fost inutil. Reprosurile si le-a primit de la toti ceilalti, cand ne aflam in drum spre Arusha, cand trecusera toate extremele si probabil au simtit nevoia sa-si verse nervii pe el, de ii venea sa sara pe geamul masinii! Dar episodul va fi povestit la momentul oportun, nu acum.

Sa fi fost ora 6 dimineata – cinci jumate cand bezna incepea sa se risipeasca si uitandu-ma in urma vedeam ca urcam abrupt printr-o infinita eternitate de zapada. Locul ideal unde orice alpinist isi doreste sa-si sfarseasca viata, invaluit de incomparabila moarte alba…. Desigur nu pe Kibo, ar fi penibil pentru un alpinist cu pretentii…. Ma fura imaginatia, scuze! Dar era a treia ruta de genul acesta si retraiam, inevitabil momentele de extrema din rutele anterioare, cand chiar imi dorisem sa fiu lasata doar sa adorm acolo, printre ghetarii albastrui-verzui…..

Poza luata la 05:10    Poza luata la 05:56

Cu cateva minute inainte de sase dimineata raul din mine n-a mai suportat, asa ca ingenuncheam din ce in ce mai des in zapada si incercam, printre lacrimi, sa vomez un stomac gol, kestie care provoaca o stare distrugatoare insotita de niste dureri atroce. Tot ce a urmat pentru urmatoarele 8 ore s-a derulat ca un fel de vis-cosmar, din pacate, nu am savurat nimic, nu prea m-am bucurat de nimic, vedeam numai alb si simteam numai rau, la un moment dat ghidul mi-a luat rucsacelul, l-am rugat sa-mi faca o fotografie si cu “anca in mizerie” si coborarea a fost infernala. Ma desparteau 300 de m de varf, era ca si cum “atingi fericirea cu mana” si totul se invaluie in ceata. Sunt o norocoasa pentru faptul ca fericirea nu = cu destinatia, ci cu drumul parcurs, dar sa te afli la 5.700 m si sa vezi totul in fata ta printr-o perdea de lacrimi, in genunchi, este o experienta aproape traumatizanta. Cu ceilalti din grup pierdusem legatura de mult, erau deja sus si faceau poze, din spatele meu se mai tarau niste asiatici obositi.

Am trecut peste revelatia de a vedea intreaga maretie a vulcanului ca in transa, eram atat de epuizata si sfarsita de raul din interior, ca nu-mi mai pasa de nimic. Peste toata starea se adauga o somnolenta crunta, indescriptibila, m-am surprins facand pasi cu ochii inchisi ! Cred ca atunci s-a intamplat de ghidul mi-a luat rucsacelul, desi eu insistasem ca n-am nici o problema cu el, sa fii avut 5 kg in total? Nu mi-a mai pasat nici de poze, nici de faptul ca ajunsesem atat de sus, stiu doar ca imi era foarte rau si ma astepta o coborare lunga. Si mai stiu ca imi era infernal de cald, dar eram prea epuizata pentru a ma putea dezbraca.

Cand m-am aflat pentru intaia oara in viata la 6.000 m alt, stiu inca si acum ca am fost de-a dreptul invadata de trairi ce nu pot fi descrise si redate:

“Ma aflu la aproape sase km deasupra Pamantului, peste si sub marile de nori, intr-o lume unde cu adevarat se poate spune ca pandeste eternitatea. Aici fiind, in zorii zilei, ametita de epuizare, altitudine, dar si de maretia coplesitoare a unui rasarit de soare in culori ce nu pot fi surprinse si descrise, descopar ca aceasta lume atat de calma, atat de neteda, atat de neatinsa de rau, ce ne lasa din timp in timp impresia ca ar putea fi stapanita, cucerita de noi, aceasta lume are acum, in lumina inceputului de zi, o valoare ce depaseste sub toate dimensiunile puterea  mea de perceptie; este o lume concreta si abstacta, superba si periculoasa – sau poate dimpotriva! -, rece si calda, chematoare si infricosatoare, inalta si adanca, senina si neprevazuta. Dulcea ei chemare devine o capcana. Si imi imaginez aceasta imensa capcana alba, desfasurata aici, chiar sub picioarele mele: dedesubt domneste o tacere absoluta, o pace desavarsita. Ma aflu pe hotarul dintre toate paradoxurile, dintre real si ireal, dintre cunoscut si necunoscut, dintre dorinta de a cobora spre a trai si dorinta de a ramane aici si de a intelege ce inseamna de fapt eternitatea…. A fi aici, a fi in tinuturile Anzilor, este in sine, nu doar “bomboana din varful tortului”, este o stare de spirit ce nu se pierde odata cu terminarea calatoriei. (….) Muntii, acele varfuri care, atunci cand sufla vantul, isi desfac esarfele de zapada, cuprinse de lividitatea pe care o capata lucrurile inaintea furtunii, acea valtoare atat de aspra, care, daca trebuie suportata intr-o noapte, in timp ce te afli pe acest hotar dintre paradoxuri, te face sa te gandesti din nou la sensul vietii, la prezenta la aici, la insasi “filosofia” ta despre existenta pe care o percepi. Ce cauti aici? Ce cauta oamenii venind aici? Ce fel de om esti tu? Ce fel de oameni sunt cei care se aventureaza aici? Sau, de ce nu, ma intreb de ce nu mai este nici o prezenta feminina aici, acum?

Si, prinsa in aceasta capcana, intr-un amalgam de euforie, extaz si epuizare, ma dumiream, printre altele, ca un spectacol nu are sens decat privit prin prisma propriului eu, a propriei personalitati si abilitati de percepere si traire. Mai prozaic, se poate vorbi de un “tel” individual. Era telul meu sa ajung pe cel mai inalt vulcan activ din lume? Am devenit constienta de acest aspect al expeditiei abia ore mai tarziu, auzind comentariile unora dintre baieti. As fi simtit cu siguranta o oarecare tristete daca nu as fi ajuns sus, sa privesc spre interiorul craterului, dar m-as ura pe mine daca raspunsul la o asemenea intrebare mi-ar fi afirmativ. Drumul in sine, precum si marsurile si ascensiunile anterioare, agitatia si orele de nesomn au conferit un sens divin acestei experiente in Anzi…. Si fericirea sufletului meu se pierde intr-o nesfarsita adoratie fata de eternitate…..”

Recunosc ca in Ecuador organizarea a fost alta si conditiile geografice si de infrastructura permit o alta desfasurare si ordonare a gandurilor, acolo, la finalul fiecarei zile aveam timp si spatiu de scris, de meditat, nu eram atat de obosita, expeditia a durat trei saptamani dar s-au combinat extremele intre ele, dormitul in cort, dormitul in ferme izolate dar super curate si primitoare, dormitul in hotel chiar (cand am facut tranzitia de la un vulcan la altul, aflati in zone distincte ale tarii). Ca urmare, impresiile de peste zi puteau fi exploatate din plin, avand posibilitatea de a le descrie cat de cat, in liniste, seara, pentru 1 sau 3 ore chiar.

Coborarea de pe Kilimanjaro – desi nu se punea problema vreunei dificultati tehnice, cum a fost cazul Anzilor sau cum este cazul Alpilor (crevasele lipseau cu desavarsire de pilda, cordelina si pioletul erau inutile) -  a fost extenuanta. A fost o lupta continua cu somnul. A fost un chin al stomacului. A fost un nou record personal al vointei. A fost o permanenta jena fata de mine si de ghidul care era in fata, caci inaintam atat de lent, de parca m-as fi indreptat spre esafod, nu spre cortul unde ma astepta hrana si somn. Confruntarea cu valul de caldura si cu soarele de-a dreptul inoportun de nemilos te facea sa iti doresti sa te dezbraci complet, tot corpul se tara in virtutea inertiei.

Coborarea, desi “infernala”, cum o defineam mai sus, a fost de-a dreptul majestuoasa in toata profunzimea termenului. Prin ce? Prin oboseala, prin ceea ce simti acolo sus, prin peisajul in care toata fiinta ta se scufunda.

Fata de cele doua coborari din Ecuador, de la peste 6.00o de metri, coborarea de pe Kilimanjaro a fost mai pestrita prin numarul mare de temerari aflati pe traseu, chestie care mie personal imi creeaza un oarecare disconfort. Este o mare diferenta intre a escalada si cobora un munte inalt pe langa alti max. 15-20 de oameni, si a avea in jurul tau pe putin 100 de turisti, vorbind tot felul de limbi si avand tot felul de manifestari.  Desi nu sunt un vanator de recorduri, ceea ce fac in prezenta atator amatori, scade mult din importanta pe care o acord propriei mele realizari, pentru ca fiecare individ doreste la un moment dat sa devina “mai“ unic decat ceilalti, facand ceva ce foarte putini reusesc.

Desi imi era foarte rau, imperiul alb dimprejurul meu si faptul ca ma aflam pe continentul negru, sunt imagini vizuale si mentale care se digera in timp pe termen lung. Scriu si parca ieri am coborat de-acolo si dorinta de a fi din nou acolo ma copleseste, aici, in banalitatea apartamentului meu citadin european. Prin faptul ca epuizarea a fost covarsitoare totul se estompleaza, inclusiv abilitatea de a descrie en detail drumul de intoarcere, lupta cu somnul, dorinta de a muri acolo sus, intr-una din cele mai fericite variante pe care si-o poate dori un alpinist modest.

 In poza eram pe jumatate adormita, pe undeva pe la 5.700 m alt. Si stiu foarte exact, ca oricat de nostim pare, nu era deloc asa, chiar daca afara stralucea soarele si totul era luminos. Eram ataaaat de departe de … odihna si mancare (!!!) Cu mancarea s-a rezolvat cam in 7 ore, dar cu somnul abia seara, caci ghidul uitase sa ne spuna (ups!) ca nu vom innopta in tabara de baza, ci vom mai fi nevoiti ca dupa cele 14 ore ascensiune, sa mai mergem inca vreo 4 (!)

Portiunea cu soare s-a terminat brusc, la fel cum si intrasem in ea. In decurs de vreo 10 ore trecusem prin toate anotimpurile si fazele unei zile si nopti: adica pornim pe intuneric, calm in jur, apoi rasare soarele, totul este inundat de caldura si prea multa lumina ~ periculoasa reflectie a razelor asupra desertului alb de zapada ~, iti vine sa ramai in costum de baie, apoi reintri in zona de lapovita, vant, ploaie si frig ….. si ai pretentia ca organismul tau sa fie saltaretz si voios (?!)

Am ajuns jos si m-am bagat direct in cort, mi-am facut o fotografie si am zacut cred ca vreo doua ore, aproape inerta.

Habar nu am ce au facut ceilalti, dar mai mult ca sigur erau in aceeasi stare ca si mine, daca nu cumva mai rau. Pe la doua era mancarea gata, am mancat putin si ne-am umplut toti de stupoare cand ni s-a spus ca trebuie sa continuam coborarea pentru inca patru ore, pentru ca “nu e indicat sa dormi la inalta altitudine” ~ ceea ce nu era real, mi-aduc foarte bine aminte ca in Ecuador am dormit 3 nopti la rand la peste 4.500 m alt. Rationamentul este de fapt altul (parerea mea):

Kilimanjaro este o destinatie lejera si foarte de circulata. Incepand cu ora 16 in mod normal incepea sa apara urmatorul val de turisti care, ca si noi, achitasera taxele de parc pentru un total de 6 zile. Orice zi in plus costa. Totul era gandit pe banda ...... Ca urmare, platoul trebuia golit de cei care facusera ascensiunea, astfel incat sa aiba loc urmatorii. Un mecanism extrem de simplu. Ora 16 era limita de intarziere cand noi trebuia sa ne luam calabalacul si sa pornim in jos pe Mweka Route.

Mai mult taraindu-ne si cu unele discutii din cauza lui Martin si a tatalui sau, care nu mai vroiau sa faca nici un pas in ziua aceea, a trebuit totusi sa pornim la drum. Se ajunsese la un compromis, astfel incat sa nu mai fie nevoie sa parcurgem cele patru ore, ci doar doua, existand posibilitatea sa parcam la jumatatea drumului, la 3.797 m. La nivel psihologic, cele doua ore care ne asteptau ni se pareau mai chinuitoare decat cele 12 care le aveam in spatele nostru!

urmarea, ieșirea spre urban, click here 

Africa (8) _ 4th day on trail to Kibo

ziua precedenta - click here 

Machame Route, ziua a IV-a:  28 decembrie 2006

Baranco Cam (3.950 m) ---> Barafu Camp (4.600 m)   Mama-mia, what a day!!

Poate cea mai impresionanta combinatie de duritate, salbaticie, vreme ostila, sentimentul de a fi pierdut si infinit neinsemnat in fata maretiei naturii (imagineaza-ti cerul cu o singura stea pe el! Singura in ditamai infinitul! Exact asa a fost ruta de astazi! Singurul element care te poate face sa nu te simti pierdut pe ultimul drum al vietii este doar prezenta celor multi din celelalte expeditii, care calca pe unde calci si tu in acelasi interval de timp ... Dar peisajul din jurul tau, mai exact de deasupra ta este atat de covarsitor prin pustietatea si duritatea lui, incat este imposibil sa nu te simti mic si maret in acelasi timp, precum si onorat ca ai putut ajunge acolo si uimit ca ai putut strabate si iesi cu bine din acel tinut uitat de timp . . . Dormind practic intr-o cal-dare, desigur ca trebuia sa si iesim din ea, iar acest lucru a insemnat 3 (trei) ore de semi-catarare cu genunchii si mainile, uneori cautare de prize pe stanca maronie si uda (caci a plouat necontenit, fiind obligat sa tii pelerina peste tine si peste rucsac, kestie care pe drum drept e OK, dar pe urcare de genul asta te cam incurca al naibii de rau!) La 06:15 notam in jurnal:

“Ploua, ploua, ploua si a tot plouat intreaga noapte, fara intrerupere. Am avut parte poate doar de 3 ore de somn, si alea incarcate de un vis aiurea. Se vede intreaga panorama a ceea ce in urma cu doar 10 ani era un ghetar in toata regula, acum fiind numai grohotis si ceva zapada asternuta in ultimele ore. Ploua, ploua, ploua, totul devine mai mult decat neplacut, totul este umed. Ne asteapta o zi lunga, 7-8 ore de mers. 

"Doamne, si ce mai ploua….!” Peste exact 12 ore, la 18:20, mai adaugam un scurt comentariu: “A fost o ruta destul de dura. Dupa cele trei ore mai mult tarash, am ajuns pe platoul Karanga Valley Camp, o zona generoasa ca intindere, cu multe toalete, un refugiu metalic, verzuliu si rotund, unde se aduna carausii, si cu foarte multe roci vulcanice de dimensiuni diverse, presarate cat vezi cu ochii, printre care fiecare dintre noi se straduia sa gaseasca un ungher in care sa se poata pitula din calea vantului, pentru a putea manca ceva din pachetul avut in rucsac. Eram toti veseli si bine-dispusi, ne-ar fi placut sa nu mai ploua, ne-ar fi placut sa nu mai bata vantul, dar, daca totul se numeste aventura, aceste elemente sunt implicate de la sine sitrebuie nu numai sa le accepti, ci si sa incerci sa te bucuri de ele, oricat de ciudat ar suna kestia asta.

Pentru ca, daca spre Everest s-ar face un drum forestier cu gard din beton in  stanga si dreapta si acoperis din sticla pe deasupra astfel incat sa nu ploua, sa nu ninga, sa nu fie curenti, sa nu se simta lipsa oxigenului, eventual sa nu te simti amenintat de degeraturi si somnolenta etc -, nu ar mai fi o ruta atat de ravnita si de senzationala si ar deveni la fel de banala precum Crucea Caraimanului sau partia de schi a ghetarului Kaprun si omul ar deveni indiferent fata de valoarea in sine a vietii, a naturii creatoare, atunci chiar ca s-ar crede Stapanul Universului si totul ar putea fi distrus de el cu cea mai mare usurinta si ignoranta….

Asa ca, sa lasam “nebunaticii” sa se bucure de faptul ca fac parte poate dintr-o categorie “privilegiata” si pot ajunge acolo unde multi doar viseaza, multi doar isi imagineaza ca pot ajunge, iar cei mai multi nici nu-si doresc, sau nici nu constientizeaza ce inseamna de fapt Universul Pamantean. Si este bine asa cum este randuit, caci nu toti oamenii trebuie sa se nasca pentru a face astfel de lucruri, pentru a trai astfel de senzatii.

Pentru gustul meu, ruta era inadmisibil de populata si continui sa cred ca pentru o echipa de 2 sau 5 oameni nu sunt necesari 18 carausi. Dar mai mult ca sigur ma insel, desi eu banuiesc ca totul este stabilit astfel incat popu-latia locala sa aiba o sursa de venit, bani de altfel castigati cu greu, cu foarte greu si cu riscuri destul de mari. Parca mai aparea undeva mai sus in comentariul meu acea mentiune cum ca “life is unfair!”, a fost un sentiment obsedant aproape care m-a insotit pe parcursul intregii expeditii. Adica noi, turistii, cu un maxim de 10-15 kg, eram echipati din cap pana-n picioare cu ultimele descoperiri legate de echipamentul montan, iar carausii umblau cu pungi de plastic in loc de sosete, unii cu bocanci, dar cei mai multi in adidasi simpli si consumati de mult, cu un tricou si eventual o pelerina de ploaie primita mai mult ca sigur cadou de pe la alti turisti. Ghidul nostru, Joachim, era printre putinii pe care am vazut o haina de munte de marca, un Schoeffel, una din cele mai bune si mai costisitoare goretex variante! Si desigur, la intregul tablou se adauga greutatea poverilor carate si modalitatile de carausie (fotografiile sunt destul de relevante, acordati macar un minut fiecareia in parte si incercati sa va puneti in locul unuia dintre ei . . . si descrieti cum va simtiti . . .) Faptul ca desi noua ni se parea inadmisibil ca izoprenurile nu erau deloc protejate de intemperii, astfel incat eram nevoiti sa dormim pe ele ude, devine deja o ineptie in contextul acela, dar, pe de alta parte, statutul nostru de turisti, care au platit bani deloc putini tocmai pentru anumite servicii, ne dadea oarecum dreptul macar sa sesizam ca unele chestii ar fi trebuit sa fie deja niste automatisme elementare pentru niste ghizi cu experienta, care supravietuiau in Africa tocmai prin oferirea acelor servicii celor dispusi sa le plateasca. 

Raportul, chiar si in salbaticie, ramane in esenta exact ca in orice schimb de cerere-oferta: eu iti platesc ca tu sa ai grija de un minim de confort, iar tu ai fi obligat, ca prestator si incasator de bani, sa te gandesti la astfel de detalii. Adica ce ii costa sa puna izoprenul acela intr-o punga nenorocita, astfel incat sa fie protejat? Nu e vorba nici macar de 100 de g in plus si desigur ca nu aici este problema (un izopren incarcat cu apa devine oricum mai greu decat unul uscat pus intr-o punga!!). Dar astfel de pretentii devin, desigur, nu numai stupide, dar si ridicole, lasand la o parte ca noi, turistii europeni, consideram mie-n suta ca aveam toata dreptatea de pe Pamant in logica noastra! Desigur ca astfel de detalii nu ar fi ajuns sa ne supere, daca ploaia nu ar fi fost atat de persistenta si daca nu ar fi aparut, in ultimele doua zile, alte aspecte care ne-au revoltat, gandindu-ne nu la riscurile in sine, ci la faptul ca eram expusi la niste riscuri doar din cauza lipsei de gandire si a superficialitatii ghidului, cel care era de fapt raspunzator de toata organizarea si de la care turistul asteapta mai multa implicare, acesta fiind, in definitiv si in mod mai mult sau mai putin direct, un fel de angajat al lui. Aici suntem deja departe de sloganul “doar cine nu munceste, nu greseste!”, pentru ca este vorba de supravietuire. Si pe o ruta nu foarte extrema, cum este cea spre Kilimanjaro, sa te trezesti la aproape 6.000 de m alt. fara mancare la tine, din cauza ca ghidul pur si simplu nu a considerat necesar sa-ti dea pachetul uzual pe drum . . . asta depaseste o anumita limita a tolerantei. Asta in conditiile in care ultima masa decenta ai avut-o la ora 19, la ora 00:40 ai inceput un traseu de solicitare fizica maxima, care se intinde pe o durata de timp de minimum 11 ore si poate ajunge si la 15-17 ore in conditii nefavorabile, traseu pe care nici lichid nu ai, pentru ca totul ingheata in rucsac si majoritatea (as spune 98%) turistilor nu se gandesc sa isi ia un termos cu ei, iar ghidului oricum nu-i pasa sa dea unele informatii ce pot deveni vitale.

Dar am luat-o putin inainte cu povestirea, caci inca comentam ziua a 4-a, cea anterioara ascensiunii noc-turne, cand inca nici nu ajunsesem la tabara de baza de fapt, de la 4.600 m. Pornisem dimineata pe la 8 spre peretele acesta de granit, mergand pe la baza lui, incepand urcusul si ajungand  dupa trei ore la Karanga Hut.

De aici pana la Barafu drumul a fost in panta domoala, dar intervenea aerul din ce in ce mai rece si mai rarefiat si ploaia transformata in lapovita, apoi in ninsoare, intrand de pe la 4.400 m alt intr-un cu totul alt peisaj si in alt anotimp practic: iarna. Si este un detaliu semnificativ, caci in plina iarna aveam sa ne izbim de vara exact cand ne asteptam mai putin, undeva mult mai sus, iar ca timp, in aproximativ 15-16 ore, in drumul de coborare de pe varf.
Nu prea am ce sa descriu din urmatoarele 3-4 ore de mers cat a mai durat plimbarea. Pe masura ce se simtea frigul din ce in ce mai acut, navalind parca peste eul nostru cotropit de umezeala, deveneam oarecum mai sensibila la echipamentul carausilor nostri. Dar poate ca multi dintre noi cunoastem lupta asta interioara, dintre a te simti oarecum vinovat din cauza propriului tau confort, in timp ce altii din jurul tau se lupta in mizerie si lipsuri; este o stare cu care te lupti o vreme, dupa care, daca iti dai seama ca nu poti interveni in soarta lor in mod relevant, poti reincepe sa retraiesti fara deranjul determinat de acea vinovatie. Si de fapt, de cele mai multe ori, faptul ca tu o duci mai bine nu este motiv de frustrare in astfel de contexte, atata timp cat bunastarea ta nu se bazeaza de saracia celuilalt. Totul devine insa prea discutabil si nu am de gand sa incep sa pun intrebari si sa ma aventurez cu raspunsuri despre ceea ce ar putea insemna de fapt “bunastare”, “bine”, “lipsa”, “vinovatie” etc etc. Am avut la un moment dat, pe parcursul zilei de astazi, tendinta de a-l ajuta pe carausul din spatele meu, in sensul de a incerca sa-i iau povara de pe cap, in timp ce in fata lui era un hau peste care trebuia sa treaca. Si mi-am dat seama ca interventia mea, desi bine intentionata, ar fi putut sa-l faca sa cada in acel hau. .....  asa ca mi-am retras mana, m-am reintors cu fata spre drumul ce urca si am continuat, fara sa mai privesc in urma pentru un timp . . . .

Am ajuns la tabara de baza la 4.600 m in jurul orei 16. Obositi si uzi, cel putin la mine abia acum incepea sa se simta ceva umezeala in bocanci si cu asta ma puteam considera o posesoare norocoasa a unor incaltari de exceptie, tratate foarte bine cu crema si spray impermeabil. Avand in vedere ca pentru ascensiunea cea mare aveam de rezerva bocancii “seriosi”, puteam sa fiu multumita si linistita, caci aceia erau 100% uscati, deci pericol de inghetarea picioarelor nu prea exista. De fapt, eu una aveam hainele destinate ascensiunii bine impachetate in pungi de plastic, asa ca dupa 4 zile de ploaie eram inca acoperita din acest punct de vedere. Ceilalti se pare ca nu au stat la fel de minunat la aceste aspecte.

Noi am fost cam printre ultimii dintre toate celelalte grupuri, asa ca platoul de campare era deja ocupat in proportie de 90%. Nu ma asteptam ca Barafu Camp sa fie de fapt . . . adica sa nu fie de fapt un platou!!! pe care sa-ti poti pune linistit cortul. Carausii nostri nici nu se vedeau in spate, deci mai aveam de asteptat vreo ora jumate pana sa ne putem schimba. Incepea sa se intunece, era vant, nu prea erau locuri de adapost, totul era un chaos, toti se organizau, se pregateau, imi era greu de imaginat unde am mai fi putut gasi si noi loc de dormit. Ne aflam la 4.600 m altitudine, intr-o zona cat se poate de expusa, corturile celorlalti erau practic oarecum inghesuite pe terenul stramb ce se putea obtine printre rocile mari, ingropate partial in zapada.

Ne uitam ca niste prosti in jur, totul era alb, zapada sa fi avut intre 20 si 50 cm, si singurul lucru care nu il puteam pricepe era cum de putuse sa ne spuna toata lumea ca nu vom avea nevoie de coltari,   pentru ca pe Kilimanjaro stratul de zapada e un fel de amintire vaga, cel mult o paturica de 5 cm, care se spulbera cand mergi prin ea . . ..

Coltarii mei, trecuti prin patru puncte de frontiera, zaceau frumos, la caldurica, in sacul din agentia din Arusha! Si imi dadeam seama ca nici macar bocancii mei cei “seriosi, fara coltari nu erau potriviti pentru ruta pe care o banuiam ca urmeaza la noapte spre varf.

Ceea ce, din pacate si spre ghinionul meu, s-a dovedit a fi adevarat. Niste bocanci tip “plastici”, cu cant dur ar fi fost tot ce mi-as fi dorit in noaptea aceea si in cursul diminetii urmatoare, la coborare!!!

 Urcusul nocturn, coborarea in tabara de baza, pranzul si continuarea coborarii din 29 decembrie 2006, 

interval orar: 28.12.-29.12.06, 23:30 – 19:20 (20 de ore pe traseu)

Apusul de soare la 4.600 m alt. a fost un spectacol neasemuit, stirbit oarecum de ingramadeala si mizeria datorate acelui loc stramt, unde erau totusi prea multi oameni, toti aspiranti la urcusul nocturn si la atingerea varfului aflat cu cca 1.300 m mai sus de noi. Este, din pacate, o mizerie inevitabila, pentru ca toti cei prezenti acolo eram uzi, nu mai aveam schimburi, fiecare isi scotea sosetele si bocancii pe unde apuca, prin jurul unor corturi se vedea resturi de mancare, apoi peste tot unde fusese montat un cort in zapada moale aparea tenta de inestetic si de deranjare a albului natural. Se circula intre corturi, carausii aveau treaba si o faceau in stilul lor autohton, multi dintre ei aratau destul de jalnic si nici noi, turistii nu aveam cum sa aratam mai fancy, caci era totusi finalul celei de-a 4-a zi de marsaluit exclusiv prin salbaticie, eram departe cu gandul si dorinta de tot ce ar fi insemnat un aspect ingrijit. Prioritatea noastra era sa ne odihnim si sa pornim la drum in miez de noapte. Pentru cei care nu mai avusesera astfel de experiente, tarasenia asta este foarte diferita fata de ceea ce stiu ceilalti, care au mai trecut prin asa ceva si care cunosc anumite etape, se gandesc altfel la anumite riscuri, poate ca se si pregatesc altfel. Asta nu ii face insa cu nimic mai buni si nici macar nu as putea spune ca reprezinta un avantaj, au pur si simplu sentimentul ca stiu ce ii asteapta, pe cand debutantilor le este clar ca elementele surpriza abia vor apare, ei au doar impresia ca stiu ce ii asteapta.  Elementul surpriza principal este – excluzand aspectele legate de starea vremii – reactia fiecarui organism in parte la urcarea in altitudine. Cu asta incepe sau se sfarseste totul!

Ha – asa credeam si eu! Dar am avut parte de un alt element surpriza, care era sa-mi fie fatal! Si pentru aceasta multumesc inca o data lui Joachim, ghidul care cu toata experienta lui de a conduce grupuri de turisti pe aceste coclauri, nu s-a gandit ca in fata unui asemenea efort fizic mancarea, sau mai bine zis lipsa acesteia, poate deveni fatala pentru unii europeni! Cand am ajuns din nou la cort, am avut impresia ca o protectie nedefinita m-a ajutat si de data aceasta, ajutandu-ma sa ma ridic de fiecare data din genunchi si sa continui, lasandu-ma sa recad in sfortarea mea de a voma un stomac gol, lasandu-ma sa ma uit spre varf, inaltimea suprema, imbatandu-ma cu euforia pe care ti-o da prezenta unui desert alb, imaculat, cu fericirea pe care o simt mereu palpand salbaticia si admirand un fragment de gheata pura solida, si ajutandu-ma din nou sa ma ridic si sa continui, chiar si asa, ca un melc supraincarcat si suprasolicitat. Doamne, cat de teribil suna aceste randuri, si totusi nu pot descrie cat de teribil m-am simtit eu atunci ……

Am mancat in jurul orei 19, dupa care ne-am retras in corturi, sa dormim. La ora 23 trebuia sa ne adunam in cortul cel mare si sa ne pregatim pentru traseu. E complicat sa dormi si sa-ti priasca in conditiile existente, imbracat cu tot echipamentul (desigur, mai putin bocancii!) si cu o anumita stare de care nu poti scapa cand stii ca peste 4 ore te avanti in intuneric, intr-o salbati-cie in care nu ai fost in viata ta, neavand nici cea mai vaga idee despre cum arata zona pe care vei calca la lumina frontalei si a celei pe care o raspandeste intr-o oarecare masura zapada, lasandu-te in grija ghidului si a pasiunii tale pentru aventura. Ce-ar mai fi de spus?

Cand stai acolo in cort, te simti deodata in siguranta si izolat de tot ceea ce se intampla afara si de fapt nici nu mai vrei sa stii. Eu fiind singura in cort si fiind obisnuita la viata mea cu statutul acesta, imi imaginez destul de greu cum este sa imparti 3 m cu inca cineva la fel de incarcat de haine ca si tine plus doi rucsaci enormi si alte lucruri imprastiate prin cort. Asa, singur in spatiul acela, este chiar un fel de lux pe care eu l-am savurat. Probabil ca am adormit la un moment dat, in orice caz la ora 23 eram afara, ceilalti au aparut si ei in cateva minute. Mi-am luat preventiv cele doua aspirine care cica te ajuta sa faci fata eventualelor caderi cauzate de rarefierea aerului (acel rau de altitudine pe care multi il ignora) si stateam frumusel in “dinner room” sa fie toata lumea gata pentru plecarea in sus. 
Mancasem inainte cu 4 ore, acum ni s-au mai dat 3 biscuiti si ceai la discretie. In rest absolut nimic. Atunci, la plecare, nu am realizat lipsa, interesul pentru urcusul in sine a fost mai mare decat ratiunea si spiritul meu precaut. Am fost atenta sa am baterii noi in frontala, sa am a doua frontala la indemana, sa am aparatul de fotografia in buzunarul de sus, sa am crema de buze in buzunarul din dreapta, hartia igienica pe undeva pe-aproape si sa-mi umplu termosul cu ceai fierbinte.
Pusesem apa si in saculetul de bikla, cu furtun, dar acela te ajuta mai putin din pacate, caci ingheata destul de rapid dupa probabil prima jumatate de ora de mers. Stiam ca hidratarea este vitala si nu vroiam sa mai patesc ca in Ecuador, cand nu avusesem termos la mine, ni se dadusera fructe si o sticluta cu apa in rucsac, dar ce folos, caci atunci cand am ajuns la 6.000 m alt. totul era inghetat bocna si poti muri incet si sigur, ca nu te poate ajuta nimeni daca nu are sa-ti dea cateva inghitituri de lichid!!! Sau daca nu te poate teleporta direct la cort (aberant, nu?). Asa ca de data aceasta aveam cu mine un termos din inox, cateva batoane de cereale si vitamine si aspirina. Si cu asta eram convinsa ca am scapat de toate eventualele inconveniente. Numai la lipsa mancarii in stomac nu m-am gandit, pe bune! In Anzi, de la ora 23 pana la ora 24 am avut parte de masa serioasa: orez, paste, legume, porumb si mult lichid. Aici: 3 biscuiti si ceai. Si porneai la un traseu de 12-14 ore, care prin consumul pe care il provoaca ar putea fi comparat cu un traseu obisnuit de 24 de ore fara pauza.

ascensiunea nocturnă - click here

povestea in imagini - click here 

Africa (7) _ 3rd day on trail to Kibo

Machame Route, ziua a III-a:  27 decembrie 2006

Shira Camp (3.850 m) à Baranco Camp (3.950 m) 

Trezirea s-a dat tot la 06:30 si cei aproximativ 8 km ai zilei de astazi i-am parcurs, prin ploaie si pustiu, in cinci ore jumate, fara lunch break. Nu numai ca ne-a plouat  nemilos, dar la un moment dat totul s-a transformat in lapovita. In fond, ne apropiam de altitudini de peste 4.000 de m, in plin sezon ploios, asa ca nu stiu de ce lapovita ne-a luat oarecum prin surprindere, in sensul ca parca nu ne-am fi asteptat la ea. Poate din cauza peisajului, a culorilor din jurul nostru: teritoriu din ce in ce mai arid, pamantul de sub pietroaiele de lava era si el de culoare inchisa,  impodobit cu un fel de licheni  portocalii – imagineaza-ti de combinatie frumoasa de culori, aproape artistica - , ici si colo mici plante verzulii si albicioase, cate un smoc de iarba si . . . . cam atat. Un desert vulcanic, selenar, magnific !

Desi scurt in kilometri parcursi versus timp efectuat, traseul s-a dovedit a fi obositor, solicitant. Desigur, din cauza altitudinii si din cauza ploii care nu ne dadea pace de doua zile. Dar traseul a fost cu adevarat cea mai pura muzica si cel mai melodios sunet pentru o ureche muzicala formata, conducandu-ne prin locuri remarcabile: aparent nelimitatele intinderi cu roci vulcanice si limbi de lava bine conturate in cele mai diverse forme, versanti cu grohotish si nisip de culoare inchisa, lungi poteci ondulate care ti se intind in fata, facandu-te sa capeti impresia ca nu vei ajunge niciodata undeva, ci vei merge pana pe “taramul de dincolo”, pante generoase, care in urma cu 10 ani erau acoperite de gheata vesnica si care acum aveau la baza acele adevarate plantatii de “arbori exotici” -  plante spectaculoase, ce pornesc sa creasca din cateva frunze aflate la nivelul solului, dezvoltandu-se pe verticala in forme de ingeri, de joc de artificii (tulpina gri, frunze enorme verzi, precedate ce cele care se afla in procesul de uscare, avand un galben de diverse nuante care se degradeaza pana la cenusiul tulpinii), de sfestnice (voi lasa fotografiile sa isi spuna cuvantul mai bine decat cuvintele mele). Am urcat, am mers in linie dreapta, am urcat din nou pana pe la 4.600 m alt., urmand o coborare foarte abrupta, implicit extrem de bombastica vizual, caci la finalul culoarului de coboarare se intindea nemarginirea . . . . si am impresia ca ma pierd in descrieri seci, expresii repetate si plictisitoare, nereusind sa redau nici un gram din maretia locului, a spatiului si a timpului la care fac referire . . . .

Am luat-o cu povestirea inaintea traseului, deci voi face un fel de pauza, postand unele fotografii:

La un anumit punct  pe traseu se prezentau trei variante de a inainta spre varful Masivului Kilimanjaro: fie stanga cu 90◦, pe “Arrow Glacier” – traseu inchis din ianuarie 2006, inregistrandu-se victime pe el; fie dreapta, direct catre locul de campare denumit “Baranco Camp”, fie usor cotit spre stanga pe un traseu frumos prin ariditatea si salbaticia lui izolata, denumit “Lava Tower Route”, deoarece incercuieste o formatiune inalta si dominanta in stepa aceea pietroasa si carga, formata din lava. Din cate am citit ulterior, este cel mai frumos  traseu  dintre toate cele care ajung pe acoperisul continentului african.

Cand tocmai ce cotisem pe drumul ocolit spre Baranco, in directia Turnului de Lava, s-a declansat si lapovita, dand tinutului o aura si mai rece, as putea spune chiar si mai neospitaliera, si mai dusmanoasa – doar ca pentru mine nu era asa, eu personal simtindu-ma oarecum “ca acasa” in astfel de colturi ale lumii uitate de orice inseamna  uman, civilizat,  prelucrat,  atins etc.

Intr-o imagine mai sus se poate vedea, de la 4.600 m alt. cum coboram abrupt (cel cu pelerina albastra este Martin, 28 de ani, instructor de MTB &Trekking in Alpii Francezi, care, in mod neasteptat, se pare ca a suferit un mic soc de altitudine, probabil si din cauza coborarii prea rapide) si cum in fata noastra se intinde poteca, presarata cu carausi locali . .  .

In stanga noastra se inalta un perete ce parea din granit (poza mai jos), iar in fata, in valea ce ne conducea spre locul de campare, pe partea dreapta se zaresc acele plante exotice enorme, descrise intr-un pasaj anterior.

Poza din dreapta: giant groundsels (Senecio Kilimanjari) and the uniquely endemic Giant Lobelia

Din departare vedeam platoul de campare, nici macar banuind ca a doua zi dimineata, timp de trei ore, aveam sa escaladam exact versantul stancos aflat in fundal. .

Ne-am facut intrarea pe platoul de campare Baranco in jurul orei 2 p.m., pierduti total in ceata si aburi jilavi. Si de data aceasta corturile ne asteptatu deja montate. Ne aflam intr-o vale nu foarte larga, dar adanca, borduita de versanti ale masivului, de versanti cu grohotis (alta data cu gheata!), strabatuta de paraie si presarata de permanenta prezenta a bolovanilor vulcanici.

Atunci m-am simtit obosita, aveam dureri de cap, eram chinuita deja de o constipatie inexplicabila, pentru care in ultimele 3 zile nu reusisem sa gasesc leac.   
Este, in astfel de conditii – mai ales in cele care au urmat – un neajuns mai mult  decat deranjant si toata starea a durat cinci zile, desi meniul zilnic era alcatuit inevitabil din legume.  Nu  voi reusi sa inteleg vreodata fenomenul, dar voi incerca sa ma informez asupra lui…………………………

Aici, gandindu-ma ca nu va reincepe ploaia, imi intinsesem umilul meu.. poncho galben, cumparat in Riobamba, Ecuador, punandu-l de paza, sa admire peisajul, pe micul meu amic  de plush, Diddl-mouse J. Ceilalti… au avut tentinde mult mai optimiste decat mine, au intins franghie de la un arbore la altul si si-au expus toate hainele ude, in speranta ca acesteavor avea sansa de a  fi uscate. Sansa care insa nu ne-a fost acordata.

La 19:50 notam resemnata in  jurnal: “Es regnet pausenlos! Ups … Ploua fara incetare, nu pot inchide fermoarul cortului, si de fapt, toate cele trei corturi se pare ca sunt extrem de vechi si  de  incercate in viata lor,  sunt bune de aruncat!  Unde  dumnezeu  se  duce toata mancarea din ultimele 3  zile ?! culmea este ca mi-e  si  foame ! Ploua, ploua, tuna si fulgera” . . . 

next day - click here 

Africa (6) _ 2nd day on trail to Kibo

episodul anterior - click here 

26 decembrie 2006 – s-a dat trezirea la 06:30, eram deja cu sacul de dormit strans. Muntele tot nu isi arata fatza, totul in departare este invaluit de un val abundent de aburi ce se ridica din pamantul jilav al junglei. La 3.000 de m altitudine probabil ca si perceptiile sunt invaluite de un misticism in faza incipienta si, in functie de motivatia care te aduce in astfel de locuri, pe tine, ca individ, totul ti se pare mai mult sau mai putin fascinant, mai mult sau mai putin sublim.

Ne astepta o zi usoara, cu putini kilometri de parcurs, pentru gustul meu, chiar prea banala. Ca urmare, astfel de zile ti le umpli mai mult prin trairea interioara si prin savurarea fiecarei parti a fiecarei secunde, aproape facand abstractie de galagia din jurul tau provocata de alti turisti aflati pe acelasi drum, spre aceeasi destinatie, dar avand motivatii diverse si poate total perpendiculare cu ale tale. Drumul este, desigur, punctul unde perpendicularele se intalnesc, dar directia spirituala se indreapta spre alte orizonturi.

Ce a devenit foarte pregnant si remarcabil pe parcusul traseului de astazi a fost vizualizarea diferitelor forme ale lavei, intarita in decursul miilor de ani de cand se scurgea incandescenta exact prin locurile peste care acum paseam. Ce se vede in poza este pura lava pietrificata, pe care bocancul are o aderenta ideala, ceea ce face ca urcusul, chiar si in panta uneori spectaculos de inclinata, sa fie extrem de facil si extrem de atragator in sine, ai sentimentul la un moment dat ca ti-ar place sa mergi asa la infinit, golit de ganduri, sau, dimpotriva, roind tot felul de filosofii in sertarasele mintii.

La finalul rutei de astazi urma sa innoptam la 3.840 m, pe platoul denumit “Shira Camp”. Viteza de mers a fost asemanatoare cu cea a unui melc mai rapid, cam 1,3 km / ora, cand in mod normal se parcurg cam 4-5 km intr-o ora de mers sustinut. Timp de o ora a plouat puternic, era abia inceputul unei ploi ce avea sa se dovedeasca exasperanta prin durata si insistenta in urmatoarele cinci zile. Peisajul parcurs nu prea se asemana cu nimic din ceea ce mai “mangaiasem cu talpile” in viata mea de pana acum, odata cu inaintarea pe verticala devenind mai carg, mai span, mai dur, dar pentru mine, din ce in ce mai incitant, eu fiind practic indragostita de “deserturile de roca” in general (cum ar fi Masivul Retezat din Carpatii Romanesti), asteptand de fapt sa ajung la vesnicia imperiului de ghiata …. OK, in cazul acesta nu, dar gandul mi-a fugit inevitabil la Anzi, unde am vazut ce inseamna un Imperiu al Ghetii Pure, cu toate striatiile sale verzulii si albastrui si cu toate crevasele in care nu-ti doresti sa aluneci doar din intamplare, cel mult sa le patrunzi in mod elaborat si cu riscuri calculate.

Am mers o perioada, urmand cursul lavei, prin iarba inalta, lasand in urma o intindere imensa de copaci impodobiti cu un fel de panza de paianjen vegetala, albicioasa. Dupa un urcus mai abrupt de cel mult doua ore – dar lejer prin “viteza ametitoare” de mers -, am avut de parcurs un fel de creasta, unde am luat o mica pauza, ne-am catarat pe un morman de stanci, lasand sa treaca pe langa noi lungul sir al carausilor, vizibil chinuiti de poverile purtate.

Ploaia s-a gasit si ea sa ne inunde exact pe bucata cea mai complicata a zilei; densitatea ei reducea mult vizibilitatea, multi au preferat sa se opreasca. Multi dintre carausi si ghizi aveau umbrele, ceea ce pentru montaniarzii europeni era un element nou: in drum spre Kilimanjaro, prin ploaie si lapovita, doborat de greutatea incarcaturii, dar. . . . cu o umbrela imensa care, desi ma apara oarecum de ploaie, imi ocupa in mod sigur una dintre maini, care mi-ar fi fost mult mai utila daca as fi avut-o libera . . . . desigur, acesta este punctul meu de vedere si nu cred ca imi voi lua vreodat o umbrela in rucsac, dar se pare ca localnicii stiu ce este mai bine pentru ei . . . . Totusi, la finalul expeditiei, mi-am dat seama ca o umbrela este foarte utila pe un traseu ca acesta . . . .  Logica este simpla: in linii mari, pana la un anumit moment, este un traseu destul de domestic, iar daca ploaia nu este insotita de o viteza deranjanta a vantului, o umbrela mare devine un fel de lux mai mult decat necesar. Si uite-asa invatam permanent si ne schimbam opiniile, ne schimbam perceptiile, ne deschidem orizonturile. Nu toti, unii dintre noi, mi-ar place sa cred ca majoritatea (!)

In fotografia de sus pot pune mai bine in evidenta materia prima pe care calcam: lava pietrificata, aici cu o culoare intensa din cauza ploii, desigur. In Anzi de exemplu, desi stii ca totul in jurul tau este de fapt numai lava, calci pe taram moale, acoperit de un fel de muschi spongios, care iti da un sentiment placut la mers. Ceea ce a ramas vizibil din lava sunt formatiunile mari, presarate pur si simplu prin desertul acela spongios, fara poteci si drumuri batatorite, unde vantul si ploile sunt stapanii absoluti, unde hergheliile de cai salbatici iti trec prin fata ca intr-un basm din “1.001 de nopti” . . . .  Cred ca totul depinde de vechimea in timp, cate zeci sau sute sau mii de ani a trecut de fapt de la ultima eruptie.

 Aici ma bucuram ca se oprise ploaia, terminasem un urcus si aveam in fata doar un platou intins care chema la mers ritmat si care imbia pur si simplu la bucurie . . . cred ca la mai putin de un minut de la aceasta rabufnire de mica fericire, ploaia a reinceput si imi cautam febrila pelerina galbena. 

A urmat poate cea mai frumoasa bucata de drum, desi totul era umed si semi-intunecat.

Constientizarea faptului ca totusi te afli undeva in inedit, unde probabil nu vei mai ajunge niciodata in viata ta pamanteana, a faptului ca nimeni dintre cei pe care ii cunosti tu nu a ajuns in aceasta salbaticie, totul da o stare aparte, totul poate ca devine mai maret decat este, nu stiu. Pentru majoritatea celor care ii cunosc, un platou sterp presarat cu bolovani ramane vesnic un banal platou cu bolovani, nu conteaza culorile, nu conteaza locatia in sine, nu conteaza ineditul, nu conteaza distanta de tot ceea ce este cunoscut . . . in timp ce pentru mine totul devine un univers aparte care ma face mereu sa imi dau seama cat de mici suntem in fata maretiei naturii si ca noi suntem de fapt creati de ea, si ca ea, natura, este de fapt singurul stapan al universului perceput de noi. Nu omul stapaneste natura, ci omul se afla la cheremul acesteia. Si nu pot sa nu ma bucur ca lucrul acesta nu poate fi schimbat! Macar un lucru care nu poate fi stapanit de om, un lucru in fata caruia omul ar trebui sa fie plin de respect si plin de atentie, pentru ca acest lucru inseamna viata si moartea lui, ca specie! Natura inseamna – ca sa nu creem confuzii – peisaj, ca forma de relief, clima si cataclism (cutremure, inundatii, incendii naturale, eruptii etc) deopotriva. Cel putin acesta este punctul meu de vedere.

Am ajuns pe platoul de campare Shira in jurul orei 15, invaluiti in ceata. Ploaia se oprise momentan. Corturile erau deja montate, apa de ceai era si ea in curs de pregatire. Am facut scurte notari in”jurnalul de bord” si am pornit in preumblare peste platou. Nimic spectaculos, doar faptul in sine ca aveam ocazia, imi creasem ocazia sa ajung in astfel de locuri. Se ghiceau la orizonturile indepartate siluete ale muntilor, dar nu prea se vedea nimic, ploaia a reinceput in scurt timp, asa ca, vrand-nevrand, am intrat in cortul mare albastru, avand sentimentul dureros de pierdere a timpului in spatiu. . . . .  urma insa o zi lunga de traseu, ploaie cat cuprinde (din cauza ploii si a vantului nu a fost posibil sa mancam pe parcursul zilei, ceea ce la altitudine mare nu este tocmai ideal, ba poate deveni periculos pentru organism) si, inainte de toate: nestapanita frumusete a unui peisaj greu, greu, greu de descris!

ziua următoare - click here