Donauradweg 01: TULLN

Cât de zăpăcită pot să fiu .... Eram convinsă că sâmbătă dimineață e cursa de 21 km în Prater, la care mă înscrisesem cu vreo lună înainte. Având chestia asta în cap, am renunțat să mă prezint la start, alegând să dorm sâmbătă dimineață!! Puii mei, și sâmbătă să mă trezesc la șase??? Că era startul la 8:30!!

Cert este că i-am spus lui Inusik că nu vin vineri să alerg, că sâmbătă dimineață am semi-maraton (cursă care, după cum constatam luni, a fost de fapt duminică dimineață!!!!!!)
Și, cum tocmai ziceam, sâmbătă am ales lenea. Sau oboseala care se cerea răzbunată oarecum. Și am dormit până pe la zece cred. Ha-ha, mă și gândeam: ”Vai, la ora asta aș mai fi avut 4-5 km de alergat până la finish!” Nah, apoi a plouat, am mâncat, am dormit iar, a ieșit soarele și am ieșit la plimbare - a se citi aici aventurile patrupedului -.

Odihnită în mare parte, duminică aveam un fel de plan. Walter îmi pregătise un traseu mai ușurel, de antrenament, el fiind la concurs pe nu știu unde. Că în fiecare week-end e pe undeva, doar cunoaștem boala asta, nu?! :-)

Deci, cu planul tipărit, cu sandwich, apă din belșug și aparat foto am pornit. Din păcate abia la ora 11.

Îndrăgostită încă de Donauinsel, evident că am luat-o la pedală pe ea, dar pe un segment pe care nu-l mai parcursesem și care curgea în paralel cu rutele deja tocite de mine.

Era cald, foarte cald și contrastant cu ziua precedentă.

De peste tot izvorau sute de bicicliști. Precum gângăniile de după ploaie :-). De toate vârstele, cu toate costumațiile și toate modelele posibile de biciclete. Delirant!

După ce am stabilit unde ajunsesem, am continuat pe malul drept al Dunării, părăsind insula. Oricum nu aveam de ales, că aici se termina unul dintre capete. Uf, nu capetele, ci insula se termina!! Mi-e somn!!!

Știam că trebuie să ajung în Greifenstein, să traversez fluviul și să fac cale-ntoarsă via Klosterneuburg. De acolo știam deja ruta, căci mai fusesem (aici, materialul).

Pe stânga aveam fluviul și înaintarea rapidă a acestei nave de croazieră m-a izbit în sertarul amintirilor .... în septembrie 2007, în calitate de Cruise Manager pe o altă asemenea navă de lux, eram blocați în Wiena de două zile și ploua, ploua, ploua .... și mă uitam exact la această navă, care acum, după șapte ani, mi se scurgea precum mierea proaspătă prin fața ochilor ..... ce ciudată e viața și cât de puternică este forța amintirilor ....

Am intrat în Korneuburg. Mă ardea soarele și nu luasem nimic de protecție, aveam brațele integral expuse și clar mă aștepta o arsură. Era cald, dar nu canicular. Se putea respira excelent. Nu tu mașini, nu tu maidanezi, nu tu scuipători de semințe și maneliști .... prea frumos, prea frumos ....

Viteza mea nu era cine știe ce, căci mă opream mult prea des să documentez călătoria. Nu mă pot abține, sorry! Este motivul pentru care șansele mele de a mă antrena sunt cam nule anul acesta. Cum puii mei să zbori pe aici și să admiri ce e în jur?! Nu poci, frate, nu poci!!

Drumul a luat-o spre dreapta, îndepărtându-se de Dunăre și intrând prin pădure. Ce frumooooosssssss....... 

Pe negândite ajunsesem deja în Greifenstein ... și mă tot trăgea ața mai departe, spre Tulln .... deci 16 x 2 = 32 km în plus aproximativ față de planul propus de Walter. Hm ....

Aici era punctul de întoarcere, centrala electrică, unde trebuia să traversez fluviul și să iau drumul retur, dar pe malul opus. Este deja a doua astfel de construcție pe care o văd atât de aproape aici, fiind amenajat drum special pentru bicicliști și pietoni. Construcțiile sunt impresionante. Nu sunt locuri care mă atrag, de regulă îmi dau niște fiori neplăcuți, dar nu aici, din ce observ. Ideea este că ele reprezintă o agresiune umană până la urmă și dimensiunea lor, precum și zgomotul asociat, mă fac să simt un fel de mică groază față de aceste zone. Poza de mai jos e făcută de sus, de pe dealul unde se află ruina Cetății Greifenstein și arată ”monstrul” electric în mijlocul naturii.

Deci, am traversat și am continuat .... nah, acu încotro?! Să merg spre Tulln sau nu?!

 Am luat-o spre Greifenstein până la urmă. Am mai pedalat prin pădure, 

am ajuns la o poieniță unde unii stăteau la soare, alții așteptau cu bicicletele cursa care să-i ia și să-i traverseze direct spre Wiena via Klosterneuburg ....

Câtă relaxare, cât de incredibil ... M-am ciupit și am plecat mai departe, că doar io mi-s un călător!

Și filmul continuă, prin codrul verde care mișună de bicicliști, copii, oameni veniți la scăldat, cu mic și cu mare, cu cățel și purcel :-) Nu am poze de genul acesta, ce rost are să fotografiez copii ale ”plaja la Mamaia” ?

Hopala .... sus pe deal o cetate .... mi s-au aprins beculețele instant și am știut că e musai să ajung acolo!!

Așa că m-am abătut de la traseul inițial și am căutat poteca spre cetatea cu pricina, care domina zona.

Era bun un mountain bike, mai ales că forestierul urca vertiginos - chiar dacă nu reiese din fotografie -, dar am mers frumușel pe lângă cal, savurând fiecare pas. Eram în sandale de treking, bine că nu port SPD-uri, ce mă făceam pe-aici?!

Se urcă puțin până la cetate, chiar neașteptat de puțin, eram în Pădurea Vieneză, deasupra malului sudic abrupt al Dunării. 

Se presupune că Cetatea datează de prin sec. XI. Prima atestare oficială este din anul 1135 și, cum este de presupus, edificiul era parte dintr-un sistem de apărare al Dunării.

Din secolul al XVI-lea, cetatea devine închisoare, biserica fiind cea care dispune de ea. Locul a cunoscut prezența umană până pe la 1770, când a fost părăsit și s-a prăbușit cu timpul. 

Între 1807 și 1808, ruinele capătă atenție și vechiul edificiu este renovat integral de către Johan I. von Liechtenstein, care îi oferă un stil romantic specific epocii.
Spre finalul secolului XIX, cetatea se prăbușește din nou - nu prea aveam cum să fotografiez, dar se înalță practic direct din stâncă, pe un spațiu foarte restrâns de fapt - și este vândută în 1918, ajungând să fie proprietate privată.

Din 1960 aici a început să funcționeze un mic restaurant/local. În dimineața zilei de 16 septembrie 2006, incinta, inclusiv Sala Cavalerilor, au fost distruse de un incendiu.

Se presupune că incendiul a fost provocat de un cablu electric. De atunci, cetatea este închisă publicului și în 2010 a fost dată spre vânzare pentru suma de 3,5 mil. euro. Deci, fraților, care se bagă la un shopping? Că io caut ceva mai la munte :-) ... oricum, mă apropii de visul meu ... să stau într-un mic castel :-)

Am lăsat în urmă colțul de istorie, coborând prin pădure, pe altă potecă față de cea pe care urcasem.

Am mai holbat ochii pe străduțele abrupte și apoi am decis să o iau totuși pe șosea, spre Tulln. Ce mai contau încă 16 km la valoarea mea??

 După câțiva km, când mă bucuram și eu că-mi intru într-un ritm oarecare ..... mă plesni imaginea !!!!

Deci ...... ”nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc” la minunățiile astea, nu poci pentru care să nu mă opresc și să fac niște poze. Am mai văzut io floarea soarelui la viața mea, dar parcă nu m-am izbit niciodată de așa o pajiște ....

De fapt, dacă stau strâmb și judec drept, chiar e prima oară când trec cu bicicleta pe lângă așa ceva. Când ești în mașină nu oprești, din X și Y motive - bine, în România se oprește când e coaptă pălăria, că e gratis nu .... mâncătorii de semințe se servesc direct din lan, că e mai gustos .... 

Iaca nah o albină și o gărgăriță :-)
Cred că am stat vreo 8-10 minute aici, nu mă mai desprindeam.
Dar călătorului îi șade bine cu drumul, deci dă-i pedală!

Dacă pune cineva două puncte deasupra lui ”u” iese ”satul țânțarilor” :-) Dar să nu fim șugubeți, că nu-i mumos!
La intrarile în localități spațiul e amenajat astfel că banda rutieră se îngustează. Când venea vreo mașină din spate și eram exact pe un astfel de segment - se vede în fotografie, în spate -, mașina încetinea din timp și aștepta până spațiul se lărgea și mă putea depăși în siguranță. Nu am auzit nici un claxon, nici o înjurătură, nu am simțit nici o nervozitate, nici un geam deschis, nici un cauciuc forțat .... zici că nu-i adevărat! Oamenii de aici beau probabil ceai de tei, de-s atât de calmi. Sau sunt drogați de autorități. În România parcă sunt hărțuiți de dimineața până seara. Tot de autorități, evident.

Iată că aproape intram în Tulln an der Donau .... și ce intrareeeee, ce culori, ce apăăăă .....

Ăsta e un sens giratoriu, dacă nu v-ați prins :-)
Am parcat bicicleta și am traversat mai aproape, cum să rezist?

Am mai zăbovit și aici vreo zece minute. Eram de zăpăcită practic în mijlocul intersecției și făceam poze, mă uitam la cer, la apă, la motocicliști, la rarele mașini ..... hm ... încep să mă regăsesc, până la urmă ...

Din Tulln nu mai vroiam să întârzii, era trecut de ora două și vroiam să mă întorc, mai aveam 50 de km de pedalat retur și consideram că o sută pe ziua de azi ar fi îndeajuns.

Tulln are aproximativ 15.500 de locuitori și este situat într-un paradis verde, al grădinilor, fiind denumit și ”Orașul Florilor” sau ”Orașul Trandafirilor”. Cu siguranță voi reveni aici, merită puricat un pic.

M-am uitat la ceas și am căutat drumul către Dunăre. Că aici e un fel de ”toate drumurile duc” la Dunăre (Roma e mai departe). Nimic mai simplu, așa că am revenit la peisajul fluvial.

Dar nici nu am prins bine viteză, că ... iar m-am oprit. Și nu oricum!!! 
Pe stânga era oceanul de apă al Dunării albastre, în fața șerpuia drumul asfaltat și în dreapta totul era verdeață și arhitectură charmantă, cu iz de vechi modernizat, culori vii, un flair aparte ... exact ca în visul meu .....

După ce am făcut această fotografie, am mai mers câțiva pași și atenția mi-a fost atrasă de câteva trepte din piatră care se pierdeau în umbră, jos, printre arbori ..... era o terasă și în spatele ei o casă de oaspeți. Atracția a fost prea mare, așa că am coborât, mi-am zis că sandwich-ul îl pot mânca și altă dată :-) și merit și eu un lunch pe post de răsfăț, nu?

Aveam 20 de euro la mine, așa că eram acoperită, petrecerea putea începe!
Prioritară era .... hidratarea, evident!!! O bere un pic amăruie, blondă și un Almdudler, o băutură răcoritoare din plante, acidulată, mai bună decât orice bere și decât orice limonadă!!! Ca să fiu sigură că mă hidratez, am comandat din ambele ..... Doamne, și ce buuuuuuuuun a foooooossssT!!!
PROST!!!!

Am comandat o porție de Eiernockerl cu salată (6,60 euro),

adică paste bătute cu ou și date la cuptor. A fost o alegere foarte bună, căci nu avea sare și tocmai de asta aveam nevoie. Ca să nu mai spun că arăta demențial!! și am fost servită în zece minute.

Am zăbovit o oră aici. Era atât de reconfortant, de rustic, de plăcut ...

 Din păcate, nu am putut să mănânc decât jumătate din porție.... așa mi se întâmplă mai mereu când să mă bucur și eu de o mâncare servită undeva ....
12,50 a făcut toată consumația, am lăsat 15 și am pornit la drum. Până la urmă, tot trebuia să ajung și acasă la un moment dat. Dacă ar fi fost sâmbătă, m-aș fi putut să înoptez pe undeva. Dar data viitoare așa voi face, cu condiția să iau mai mulți bani cu mine.

Drumul a continuat șerpuitor de-a lungul Dunării, sub coroana soarelui și eu cântam.

 Am ajuns din nou în Greifenstein, m-am strecurat prin mulțimea care stătea la iarbă verde și se scălda în Dunăre și pe stânga se făcea la un moment dat o mică insulă pe care se jucau niște băieți. Era ca în romanele pentru adolescenți ale lui Ionel Teodoreanu, mă întrebam dacă ei conștientizează cât de norocoși sunt ....

 Frumos ..... deja mi-am epuizat tot vocabularul.
De aici am mers întins, era deja prea târziu, trecuse de cinci.

De la acest indicator am luat-o la dreapta. Diferența dintre cele două rute este că cea din stânga e probabil mai aglomerată și nu te lasă să intri în Klosterneuburg, cea din dreapta intră pe șosea, adică prin trafic și te conduce direct în centrul Klosterneuburg. Traficul e redus, condițiile civilizate, deci nu am regretat decizia.
Din Klosterneuburg știam drumul până acasă. 
Intrasem pe drumul către Nußdorf când m-a depășit un tip pe o bicicletă de pe vremea lui Pazvante Chiorul, mă minunam cum de mergea atât de bine cu rabla aia. În față erau niște indicatoare, ceva lucrări la drum și nu știu cum, în loc să fiu atentă la ele, m-am luat după tipul respectiv. Și ne-am găsit amândoi pe un segment de drum care se bloca, așa că trebuia să întoarcem la punct fix. L-am depășit, după vreo sută de metri m-a depășit din nou și am tot dus-o așa vreo jumate de km. Problema lui era la schimbarea vitezelor, de aceea îl tot depășeam, că era nevoit să încetinească radical. Nah, de la un moment dat am intrat în vorbă, adică m-a ajuns din spate și mergea în paralel, făcând haz de necaz de mica rătăcire și de bicicleta lui. Vorbea destul de stricat germană și avea un accent ciudățel, poate spre francofon, dar nu eram sigură.
Am mai pedalat împreună vreo 30 de km cred, pe Donauinsel ne-am oprit la o limonadă și a rămas să ținem legătura.
Mă tot întreba de biciclete, că vrea să-și cumpere o cursieră. Îmi pare rău că nu am făcut o poză bicicletei lui.
Am ajuns acasă pe la nouă seara, încântată de o zi superbă, de nu s-ar mai fi terminat sau măcar de-ar fi fost sâmbătă!!! 
www.donauradweg.at