Aici citește ep. 1
O atitudine
creată și dezvoltată în propriul dezavantaj, deci o atitudine negativă pentru
noi se formează într-un mediu, într-un sistem în care nu avem libertatea de a
ne manifesta.
Experiențele sunt
niște chestii care nu există în manuale. Adică experiențele individuale. Ele nu
pot fi învățate, memorate sau predate prin nici un sistem de educație.
Experiențele noastre individuale sunt acele evenimente care ”ne intră sub
piele” sau care ”ne ating până în măduva oaselor”. Dacă un eveniment din viața
ta nu te marchează, nu te atinge, ci trece pur și simplu prin tine sau pe lângă
tine, acela nu este o experiență, căci nici măcar nu l-ai remarcat, nu înveți
nimic din el, nu ai de ce să-l acumulezi pentru a-ți modela inconștien
atitudinea. E ceva invizibil pentru creierul tău, dacă pot să spun așa.
La cursul de
jurnalism am învățat că evenimentul este de fapt doar un produs al întâmplării.
Se poate prăbuși un avion, dar dacă nimeni nu începe să comenteze despre asta,
dacă mass-media nu propagă informația, atunci întâmplarea rămâne întâmplare, nu
e transformată în eveniment, chiar dacă la baza întâmplării și a evenimentului
stă de fapt acțiunea de a avea loc. Dar să nu complicăm lucrurile, că sunt
și-așa destul de complicate și mi-e că-mi face creierul foc de artificii.
Ce ne atinge în
general în viață și determină anumite modificări în atitudinea noastră
ulterioară? Închide ochii și răspunde pentru tine înainte să citești mai
departe.
Atunci când
simțim că ceva ne furnică, ne dă insomnii, ne dă senzația aia de ”wow!!!” sau ”auoleu!!!”,
atunci când avem o senzație că am atins un sentiment cognitiv care va determina
ceva în interiorul nostru, atunci putem observa modificări. Și aici se întâlnesc
două platforme imense care ne definesc pe noi ca indivizi: cea emoțională și
cea cognitivă. Emoționalul reiese din sentimentul acela că trăiești o
experiență marcantă. Cognitivul rezultă din emoțional de regulă.
Atâta timp cât nu
conștientizăm că sănătatea noastră este de fapt responsabilitatea noastră,
atâta timp cât nu ne pasă de organismul nostru, tocmai pentru că nu îl
explorăm, nu încercăm să-l înțelegem, ci doar cerem de la el, fără să-i dăm
aproape nimic în schimb (în afară de combustibil, dar și ăla e de cea mai
proastă calitate de regulă), nu vom schimba nimic în binele nostru. Când încep
brusc simptomele și nu mai putem funcționa, atunci încep experiențele (de
pildă, dacă faci întâmplător o dată, un antrenament neobișnuit pentru tine, a
doua zi vei avea o cruntă febră musculară. Abia atunci vei remaca că da
domnule, uite că habar nu aveam că și aici am mușchi!!! Mulți cred că sub
pieptul femeii e doar cutia toracică, mulți nu știu că și femeile au acolo
mușchi, exact ca și bărbații, doar că sunt acoperiți și da, așa cum bărbații
ridică greutăți la sală pentru a-și dezvolta pectoralii, același lucru pot face
și femeile, cu aceleași rezultate, chiar dacă design-ul e altul! Sau
majoritatea antrenează doar bicepșii, că ăia cică sunt la vedere și dau bine să
fie umflați, dar de tricepși uită și apoi se miră că apar dezechilibre
musculare, dureri care pot degenera în toată partea superioară a corpului). Durerea
profundă este o experiență. Abia atunci eventual încercăm să vedem de unde
provine și de ce, deși majoritatea fug urgent la medic și iau fără să priceapă
pumni de medicamente tot restul vieții, fără să facă nici o altă schimbare! Și evident că așa apar noi verigi în lanțul ce-i alcătuiește peisajul bolii, care acum ”e mai multe”. Că așa e omul, lacom, să aibă mai mult, mai multe, mereu și mereu ....
Sau gândește-te
procentual cât înseamnă un Ironman pentru tine în emoțional și în cognitiv
(desigur că valorile diferă între bărbați și femei, dar asta e altă discuție).
Altfel
spus, ai două organe atinse: inima (dacă plecăm de la premiza că acolo
sălăsuiește sufletul) și creierul. Care e mai important?
”Ambeleeeee!” –
cum învățăm noi acum la academie. Profesorul nostru, Reini, ne pune mereu
întrebări-capcană: proteine vs. grăsimi – care sunt mai importante în
alimentația sportivă? Sau: intensitatea vs. Recuperare – care e mai importantă?
Și lista e lungă :-)
Revenind, că mă
pierd printre paranteze – fapt pentru care chiar îmi cer scuze -: deci spuneam
că emoționalul își dă mâna cu cognitivul. Always!! În limbaj neurobiologic:
”Neurons that fire together will wire together”. Așa se formează în partea
frontală a creierului o rețea formată din cele două elemente. Ei bine, aia e
ATITUDINEA.
Atitudinea este
așadar un produs ce nu poate fi modificat. Și completarea generală ar fi: ”din
păcate”.
Există o
atitudine pozitivă (avantajoasă) și una negativă (dezavantajoasă). Gândește-te
la fumătorul care se uită pe pachetul de țigări și citește că fumatul dăunează
grav sănătății. Ete nah și ce-i cu asta? Sănătatea mea nu te privește pe tine –
dar de fapt el nu știe exact ce înseamnă sănătatea, căci se pare că nu are
experiența ei. Deci, se uită, citește și scoate următoarea țigară din
pachet. Nimic nu îl va ajuta să ducă o viață sănătoasă. Cognitivul e activat,
dar emoționalul nu reacționează. Sau nu încă. Atitudinea nu poate fi modificată
în general prin cognitiv, ci prin ..... bingo!!!! .... emoțional. Iar emoționalul este
ceva foarte personal.
Așa se explică de
ce în general strategiile aplicate pe principii pe acordare de bonusuri,
premii, pedepse nu funcționează în esență. Pachetul ăla de țigări are un mesaj
pe el care îi spune individului că, dacă renunță la fumat, va primi cadou
sănătate. Așa și, ce să fac cu ea? Ăsta e șantaj și la mine nu merge, io sunt incoruptibil!
O atitudine
negativă provine din experiențe negative. Cum poți determina un individ cu
atitudine negativă să facă experiențe pozitive, astfel încât atitudinea lui să
se transforme într-una pozitivă? Prin cognitiv nu merge, emoțional nu ajungi la
el. Ce faci? Răspunsul e: îl inspiri. DA, și ăsta este un proces care
funcționează foarte bine de pildă în lumea sportului, implicit a sănătății. Mulți
obezi încetează să-și plângă de milă și se apucă de sport ca să slăbească,
implicit să reglementeze celelalte deficiențe de care suferă, căci văd ce
experiențe pozitive au ăia slabii care fac sport de X sau Y ani.
Ca urmare,
fiecare individ în parte care are o atitudine pozitivă este, direct sau
indirect, o sursă de inspirație pentru cei care nu au ajuns încă la acest
nivel. Implică-te cât poți și ajută-l pe nenorocit, dar, cum spuneam și mai
sus, Pacientul trebuie să vrea, trebuie să aibă încredere, trebuie să înțeleagă
și să fie parte activă. Nu să aștepte să fie salvat De regulă, cel care e pe
linia atitudinii negative are nevoie de curaj. Deci dă-i curaj! E o sarcină
grea, știu și necesită timp și încerc și eu, și nu-mi iese, dar stau
pe-aproape, că până la urmă tot va urma un declic și Pacientul își va aminti că
poate la mine găsește sprijin, suport și cunoștințe care să-l ajute.
Tu, ca sursă de
inspirație, cam ce ai de făcut, mai ales în cazuri consacrate unde toată lumea
e de acord că e o suferință genetică, incurabilă sau ceva de genul ăsta (ADHS,
obezitate, cancer etc.)? Că e complicat să-i dai lui curaj, dacă nici tu nu
crezi că poate reuși, nu?
Așa cum Pacientul
trebuie să creadă în tine, tot așa și tu trebuie să crezi în capacitatea lui de
a ieși singur din situație. Dacă tu crezi, îl poți face și pe el să creadă și
de aici începe alt film.
*va urma
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen