Jurnal emoțional de noiembrie / Zell am See, Pinzgau, Salzburger Land, Austria
Anul 2020 rămâne traumatizant în memoria colectivă a planetei. Mă întreb uneori dacă interese meschine sau erori regizate au transformat acest an într-un unic eveniment planetar care pare să ne distrugă nu doar financiar, social, economic, dar mai ales psiho-somatic, psihologic și emoțional. Curba pe poteca istoriei omenirii a început deja și încă nu știm ce amploare va desfășura în derularea ei. Ne obișnuim oare cu absolut orice?
Un eveniment este în esență un fapt banal care prin mediatizare - deci i se acordă atenție, e scos din anonimat și din banalul rușinos de care nimeni nu mai dorește să știe pentru că aproape fiecare visează să fie cel mai cel și cea mai cea - deci care prin mediatizare este adus în prim-plan. Indiferent dacă ”merită” această onoare sau nu. Pe principiul ”și reclama negativă atrage atenția și vinde mai bine chiar decât cea negativă” jucăm ping-pong cu o situație care ne traumatizează fără să luăm în considerare urmările pe termen lung. Vom privi peste umăr înapoi în ani și vom vedea ce a fost eronat. Vom ridica din umeri cu aceeași neputință pe care o exersăm astăzi.
De o săptămână natura din jur strălucește și se perpelește prin jocuri de temperaturi, culori, lumini și umbre. Traversăm pe parcursul unei zile nuanțe extrovertite ale stărilor atmosferice: deschidem ochii învolburați de o ceață lăptoasă densă care alintă lanțurile montane ce împrejmuiesc valea asta. Să vezi cum ies norii din apa lacului și să te pierzi în zumzetul diverselor specii de rațe este un privilegiu matinal ce se întinde în unele zile până la ora prânzului.
Ne obișnuim oare cu absolut orice?
Se pare că da, se pare că ne obișnuim cu absolut orice și există mai multe scenarii:
a. ne obișnuim pentru că, credem că nu avem de ales;
b. ne obișnuim de frică, ne obișnuim să trăim cu teama;
c. ne obișnuim de lene (din comoditate, ca să sune mai indulgent);
d. ne obișnuim pentru că chiar nu avem de ales.
Alegerea constă de multe ori în prelucrarea mentală a situației și aici există din nou opțiuni:
a. rămânem fixați pe o soluție sau pe lipsa acesteia.
b. schimbăm perspectiva.
c. acceptăm și suferim, ceea ce înseamnă moarte lentă.
d. acceptăm și nu suferim, ceea ce înseamnă că ne ridicăm spiritul în avantajul nostru conform motto-ului: ”dă-mi puterea de a accepta ceea ce nu pot influența, de a schimba ceea ce ține de puterea mea și de a mă detașa de ceea ce nu pot schimba.”.
Sus:
Dimineață la 8:45 - fotografie luată de pe drumul de biciclete care este paralel cu drumul pentru walkeri și are o urcare deasupra mini-golfului.
Jos:
Dimineață la 8:30, același punct, dar cu trei săptămâni mai târziu.
la 9 - privind înapoi de unde veneam. O atmosferă aproape nepământeană.
Martin m-a sunat. Ne știm de doi ani jumate de pe o grupă de ”dependenți de munte”. Martin e un om. Care mă enervează și mă plictisește la maxim. Tipul de persoană care îmi pune la încercare răbdarea, toleranța, diplomația. E ca un exercițiu. Sau ca o lecție. Nu știu.
Un om total nefericit cu sine și cu toate. A venit din Germania în urmă cu 11 ani pentru că acolo nu mai găsea de lucru ca măcelar. E grădinar și om la toate de vreo șapte ani în Austria. Are suflet bun și e creativ, cu siguranță, dar e morocănos și din trei fraze, patru sunt doar plângeri și aoleuri.
Știu doar că după doi ani jumate tot mai există un contact între noi. Sunt oare atât de empatică încât nu pot lăsa pe cineva care suferă din cauza propriei neputințe să se chinuie de unul singur? Că eu cu mine nu mă plictisesc. Eu găsesc mereu soluții și am destule preocupări. Nu pot suporta oamenii care nu sunt capabili să înceapă ceva cu sine și nu au destule preocupări, care se prind ca un parazit de altcineva. Și totuși după doi ani jumate există încă contact între mine și Martin. Hm .....
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen