Fulgi de nea

Aud cum lipăie tiptil pașii fulgilor de nea peste case. Munții din jur sunt deja pudrați și pătrunși de albeala rece care ține de cald pășunilor alpine. Timpul nu există. Măsurarea timpului e o invenție artificială a omului. Și totuși este produsul după care plângem tot timpul, nu avem niciodată destul timp. Ne văităm de timpul pe care nu îl avem, pe care nu îl găsim niciodată și astfel ne ocupăm picătura aia de timp cu ceva inutil.

Prima ninsoare aici în vale a venit în lipsa mea. Eram prinsă în prelucrarea mini-traumelor actuale, a proceselor aflate în auto-terapie. Eram în mrejele subconștientului. Când dormim suntem n mrejele subconștientului. Deci călătoream când a venit prima zăpadă din iarna asta. A venit ca Moș Crăciunul din copilărie: tiptil și peste noapte :-)

În urmă cu trei ani prima ninsoare a venit vijelios, tot peste noapte și tot pe 29 noiembrie. Atunci a nins tone și tone de fulgi, totul era deja în panica albă când m-am trezit după prima mea noapte în Zell am See. Eram între cutii și pachete, nu aveam apă caldă și în casă erau vreo 12 grade C. Cu o zi în urmă mă mutasem de la 260 de km și lăsasem în urmă un coșmar, intrând în altul. Intram într-un ciclu diferit al vieții mele. Eram, în mizeria totală a situației, fericită și fascinată. Eram AICI! Wow! Unul din multele wow-uri ale vieții mele.