În Anzi ..... 2001

”A fi aici, a fi în ținutul Anzilor, este în sine nu doar ”cireașa de pe tort”, ci o stare de spirit ce nu se pierde odată cu terminarea concediului.

(....) munții, acele vârfuri care, atunci când suflă vântul, își desfac eșarfele de zăpadă, cuprinse de lividitatea pe care o capătă lucrurile înaintea furtunii, acea vâltoare atât de aspră care, dacă trebuie suportată într-o noapte, în timp ce te afli pe acest hotar dintre paradoxuri, te face să te gândești din nou la sensul vieții, la prezența ta aici, la însăși  ”filosofia” ta despre existența pe care o percepi. Ce cauți aici? Ce caută oamenii venind aici? Ce fel de om ești tu?

Și, prinsă în această capcană, într-un amalgam de euforie, extaz și epuizare, mă dumiream, printre altele, că un spectacol nu are sens decât privit prin prisma propriului eu, a propriei personalități și abilități de percepere și trăire.

Ce fel de oameni sunt cei care se aventurează aici? Sau de ce nu, mă întreb de ce nu mai este nici o prezență feminină aici?

Mai prozaic, se poate vorbi de un țel individual. 

Era țelul meu să ajung pe cel mai înalt vulcan activ din lume? 

Am devenit conștientă de acest aspect al expediției abia ore mai târziu, auzind comentariile unora dintr băieți.

Aș fi simțit cu siguranță o oarecare tristețe dacă nu aș fi ajuns sus, să privesc spre interiorul craterului, dar m-aș urâ pe mine dacă răspunsul la o asemenea întrebare mi-ar fi afirmativ. 

Drumul în sine, precum și marșurile și ascensiunile anterioare, agitația și orele de nesomn au conferit un sens divin acestei experiențe în Anzi. 

 ...... și fericirea sufletului meu se pierde într-o nesfârșită adorație față de eternitate.

***

Puterea minții ființei umane își are limitele într-un infinit nepalpabil. Ea îți va spune și acum, în fața acestor imagini, că ele nu întruchipează nimic mai abstract, decât concretul unei stări de spirit .... 

Mă aflu la aproape șase km deasupra Pământului, peste și sub mările de nori, într-o lume unde, cu adevărat se poate spune că pândește eternitatea. Aici fiind, în zorii zilei, amețită de epuizare, altitudine, dar și de măreția copleșitoare a unui răsărit de soare în culori ce nu pot fi surprinse și descrise, descopăr că această lume, atât de calmă, atât de netedă, atât de neatinsă de rău, ce ne lasă din timp în timp impresia că ar putea fi stăpânită, cucerită de noi, această lume are acum, în lumina începutului de zi, o valoare ce depășește sub toate dimensiunile puterea mea de percepție; este o lume concretă și abstractă, superbă și periculoasă - sau poate dimpotrivă! -, rece și caldă, chemătoare și înfricoșătoare, înaltă și adâncă, senină și neprevăzută. Dulcea ei chemare devine o capcană. Și îmi imaginez această imensă capcană albă, desfășurată aici, chiar sub picioarele mele: dedesubt domnește o tăcere absolută, o pace desăvârșită. Mă aflu pe hotarul dintre toate paradoxurile, dintre real și ireal, dintre cunoscut și necunoscut, dintre dorința de a coborâ spre a trăi și dorința de a rămâne aici și de a înțelege ce înseamnă de fapt  e t e r n i t a t e a .......

Un colaj pregătit cu multă dragoste pentru o persoană dragă mie.

Dar se pare că nu a fost destinatarul potrivit, mesajul 

s-a izbit de un perete opac la vremea respectivă.

27 ianuarie 2002

Himalaya reloaded - SOLITAIRE trail of Everest and Gokyo

LONG TREK IN DECEMBER 2010 – 18 days – 
by myself, 19 kg backpack - aprox. 150 km

LUKLA – TOK TOK – NAMCHE BAZAR – KUNDE – KHUMJUNG – THAMSE - TENGBOCHE – DHOLE – DINGBOCHE –CHHUKHUNG – ISLAND PEAK B.C. - LEBOCHE – GHORAK SHEP – EVEREST B.C. – KHALA PATAR PEAK – PERICHE - UPPER PENGBOCHE – PHORSE -DHOLE - GOKYO – GOKYO RI PEAK – DHOLE – PHORTSE TANGA – KHUMJUNG - NAMCHE BAZAR - LUKLA

01. Kathmandu (1.300) – Lukla (2.840) - flight of 45 min., 

      from 1.300 to 2.840 m alt.

      Trek from Lukla to Tok Tok (2.710), 3 hours of descent 

      (mostly), from 2.840 to 2.710 m alt.

      Crossing through the following Sherpa villages: …..

02. Tok Tok – Namche Bazar (3.440)

       Trekking, 5 hours, some descents, mostly very steep 

        ascent, from 2.710 m to 3.440 m high.

        Crossing through the following Sherpa villages: …..

03. Namche Bazar – Syangboche (3.720) – Khunde 

      (3.8400) – Khumjung (3.780) – Namche Bazar

      Trekking, 7 hours, ascent and descent, acclimatization 

       day. My insomnia started last night and I suffered 

       about it for 14 nights. Terrible times.

04. Namche Bazar – Thamo (3.493) – Thame (3.800)

      Trekking, 7 hours, ascent and descent, acclimatization 

       day.

05. Namche Bazar – Tengboche (3.860) - cold over night

      Trekking, 7 hours, no break, one of the most difficult 

       days: long, dusty and steep trail.

06. Tengboche – Dingboche (4.410) - much too cold, 

      -10 degrees C inside.

07. Dingboche – Chhukhung (4.730) – to Island Peak 

      Base Camp-back to Dingboche.

08. Dingboche – Thukla (4.620) – Thokla Pass (4.830) – 

       Lobuche (4.910).

       Another difficult day, very steep and rocky from 

       Thukla to Thokla Pass - mirific place.

       The day I had the feeling I lost the right direction, 

       as I met nobody after the Pass.

09. Lobuche – Lobuche Pass (5.110) – over Kumbu 

      Glacier to Ghorak Shep (5.140) – to Everest Base 

      Camp (5.364) – Ghorak Shep – Lobuche.

      About 6 hours, very slowly, thin air, I was sick.
       Sicker, since today I started to bleed every time I 
       blow my nose, this is meaning every 10-15 minutes, 
       day and night.

10. Lobuche – Lobuche Pass – over Kumbu Glacier 

      to Ghorak Shep – Kala Patthar Peak (5.643 m alt.) – 
      Ghorak Shep – Lobuche

      - 7 hours, slowly. Ghorak Shep – Kala Patthar Peak

      took 2 hours ascent and 30'descent, almost wiped out 

      by the wild wind!

      In Lobuche there were -15 degrees C inside. 

      This cold steels a lot of energy ....

11. Lobuche – Periche (4.240) – Periche Pass (4.270) – 

      Orsho (4.190) - Upper Pengboche (3.930) - Phorse 

      (3.810) – again, one of the most difficult and long 

      days, 8 hours trekking.

12. Phorse – crossing Dudh Koshi River – Tenga (3.950) 

      – Dhole (4.110)

      Shorter day, only 4 hours trekking, but very-very steep.

13. Dhole – Gokyo (4.790) - much too cold, much too 

      sick, strong cough, I cannot breathe.

      Terrible long and difficult day, long ascent, partially 

      steep, the last 3 hours very cold, crippy and no people. 

      Almost terrifying, I reached Gokyo and collapsed in 

      tears for 10 minutes. I was too sick, fever, strong 
      cough, could not breathe.

14. Gokyo – Gokyo Ri Peak (5.550) - just incredible 

      to be on trail today!! Strong cough, pretty bad.

15. Gokyo – Dhole (4.110-) Phortse Tanga (3.680)

      - 4 icy water crossing, I fall twice.

16. Phortse Tanga – Khumjung – Namche Bazar – again a 

      terrible difficult and long day, starting with a wild 

      steep climb for 2 hours before sun rise, having 

      breakfast in Mong. Very few people met. 

      Hurrrraaaa, I could sleep again, it was the most beautiful sleep I remember!!

17. Namche Bazar – Lukla – terrible long and difficult day, 

       especially the last hours. 8 hours, I reached Lukla on 

       darkness. Do not plan your descent to Lukla for only 

       one day, people, it is crazy and senseless!!

18. Flying back to Kathmandu. Sick, but happy. 

      Happy, but tired. I lost about 5 kg. 

      I dream about sleeping, then eating. 

      And yes, the first 2 days in Kathmandu I ate nothing at 

      all, it was a strange experience after all ..... then I ate 

      only stupid stuff as beer and tortillas and some 

      biscuits and chocolate. 
      Nose bleeding stopped after 3 days after my returning 
      to low altitude.

for the story in pictures click here

Read here about the 1st day of the trek

P.S.

I don't know how other people are, but for me, doing this trek alone, getting quite sick on the trail, carrying my own backpack, going forward and never giving up, keeping my daily diary and costs overview, taking care of myself and my stuff, following the right path, taking decisions, knowing when to say "stop" or "start", packing my backpack every morning, fighting not only with the cold and thin air, but also with my sickness - it was a big, very big challenge I assumed before. I assumed it as I already had an idea about the trekking conditions in Himalaya. 

It is worthy to hire the services of a porter, through a local travel agency. If you are several persons, hire even a local guide, use the services of a good travel agency, the costs are really worth and you can enjoy your holiday 100%, you do not have the stress of choosing the right path, the right start hour, calculating the duration of a trekking day, finding the right accommodation and negotiating the room price. The only stress you have, is to walk, make pictures, filming, eating, drinking, resting and enjoying everything, because this is the reason you came to Himalaya after all, right?

I didn't hired a porter from three different points of view, which I cannot put in a particularly order:

- I didn't had the money;

- I would probably could not accept the idea that another human being  is carrying my own luggage on such of .... not easy trail, even if I pay him and even he wants to do this for money;

- I didn't feel in the mood to have company all the time and to hire somebody and treating him only just someone who has to carry my stuff, is not my style. You should socialize, talk and share almost everything with your companion. I wasn't in the mood to do this, as it were been an absolutely stranger for me.

In these conditions, the 18 days were a special experience for me, a very different experience as the one I had two years ago doing Annapurna Circuite and having a local guide. Annapurna is very different from all points of view, is much easier and relaxed. Everest Area offers a total different landscape, a different local language, other lodges and facilities. Both areas offer you great emotions and December/January are actually very good periods for trekking, as the sky is always cristal clear and you can admire all the details. If you come here during the summer, you can have such a cloudy sky, that you have no chance to see the Ama Dablam or Everest of Pumo Ri or what ever - I was told from people who were here in June, for instant.

Do not forget to appreciate everything the human being did on high altitude, do not forget to give priority on the trail to the carrying animals caravans, as they assure your meals and beverages, when you find a very simple lodge, do not forget to appreciate the fact it was built in that wild place, for you, the tourist, as for instant the big and heavy doors are carrying by human beings, on their back (see on my pictures) ..... the entire infrastructure on the trails of Himalaya supposed a difficult to imagine human effort. Do not expect to be served like in a hotel or 3* or 5*, you should be able to bring your empty cup or plate to the kitchen, when it looks like. Do not treat the owner or the employees of your lodge as being your personal servants, as I saw some tourist are doing, considering that they pay for their missing education and common sense. Do not waste the water, if any. Do not expect toilet paper or serviette on the table. Be happy if you get some fire in the dinning room, early in the morning. Take some extra amount with you and budget your daily costs including some tips for the places you are eating, drinking or spend your nights, to let 2-3 dollars more should be a thing everyone can do, really. As I did Annapurna, due to some false information, I had almost no extra amount to let behind me and I have to tell you that is was a bad feeling during the last two years, believe it or not. Now, I let always some money and I carried toys and bonbons for the children of my host and I have had a nice feeling all the time.
When off season, accommodation price can be negotiated, but never the meals and beverages prices.

Let me know about your decision and experience!  
2011 is the year of tourismus in Nepal!

 Total costs (without international flight): 1.100 EURO
Flight with AirArabia from Istanbul to Kathmandu via Sharjah and return: 400 EUR
Value of the entire experience: no value you could translate in numbers!!!


Read here about the 1st day of the trek

N.B.

Prima mea poveste himalayană se regăsește redată pe blog, pe episoade, la nivelul anului 2009, martie.

 

Africa (8) _ 4th day on trail to Kibo

ziua precedenta - click here 

Machame Route, ziua a IV-a:  28 decembrie 2006

Baranco Cam (3.950 m) ---> Barafu Camp (4.600 m)   Mama-mia, what a day!!

Poate cea mai impresionanta combinatie de duritate, salbaticie, vreme ostila, sentimentul de a fi pierdut si infinit neinsemnat in fata maretiei naturii (imagineaza-ti cerul cu o singura stea pe el! Singura in ditamai infinitul! Exact asa a fost ruta de astazi! Singurul element care te poate face sa nu te simti pierdut pe ultimul drum al vietii este doar prezenta celor multi din celelalte expeditii, care calca pe unde calci si tu in acelasi interval de timp ... Dar peisajul din jurul tau, mai exact de deasupra ta este atat de covarsitor prin pustietatea si duritatea lui, incat este imposibil sa nu te simti mic si maret in acelasi timp, precum si onorat ca ai putut ajunge acolo si uimit ca ai putut strabate si iesi cu bine din acel tinut uitat de timp . . . Dormind practic intr-o cal-dare, desigur ca trebuia sa si iesim din ea, iar acest lucru a insemnat 3 (trei) ore de semi-catarare cu genunchii si mainile, uneori cautare de prize pe stanca maronie si uda (caci a plouat necontenit, fiind obligat sa tii pelerina peste tine si peste rucsac, kestie care pe drum drept e OK, dar pe urcare de genul asta te cam incurca al naibii de rau!) La 06:15 notam in jurnal:

“Ploua, ploua, ploua si a tot plouat intreaga noapte, fara intrerupere. Am avut parte poate doar de 3 ore de somn, si alea incarcate de un vis aiurea. Se vede intreaga panorama a ceea ce in urma cu doar 10 ani era un ghetar in toata regula, acum fiind numai grohotis si ceva zapada asternuta in ultimele ore. Ploua, ploua, ploua, totul devine mai mult decat neplacut, totul este umed. Ne asteapta o zi lunga, 7-8 ore de mers. 

"Doamne, si ce mai ploua….!” Peste exact 12 ore, la 18:20, mai adaugam un scurt comentariu: “A fost o ruta destul de dura. Dupa cele trei ore mai mult tarash, am ajuns pe platoul Karanga Valley Camp, o zona generoasa ca intindere, cu multe toalete, un refugiu metalic, verzuliu si rotund, unde se aduna carausii, si cu foarte multe roci vulcanice de dimensiuni diverse, presarate cat vezi cu ochii, printre care fiecare dintre noi se straduia sa gaseasca un ungher in care sa se poata pitula din calea vantului, pentru a putea manca ceva din pachetul avut in rucsac. Eram toti veseli si bine-dispusi, ne-ar fi placut sa nu mai ploua, ne-ar fi placut sa nu mai bata vantul, dar, daca totul se numeste aventura, aceste elemente sunt implicate de la sine sitrebuie nu numai sa le accepti, ci si sa incerci sa te bucuri de ele, oricat de ciudat ar suna kestia asta.

Pentru ca, daca spre Everest s-ar face un drum forestier cu gard din beton in  stanga si dreapta si acoperis din sticla pe deasupra astfel incat sa nu ploua, sa nu ninga, sa nu fie curenti, sa nu se simta lipsa oxigenului, eventual sa nu te simti amenintat de degeraturi si somnolenta etc -, nu ar mai fi o ruta atat de ravnita si de senzationala si ar deveni la fel de banala precum Crucea Caraimanului sau partia de schi a ghetarului Kaprun si omul ar deveni indiferent fata de valoarea in sine a vietii, a naturii creatoare, atunci chiar ca s-ar crede Stapanul Universului si totul ar putea fi distrus de el cu cea mai mare usurinta si ignoranta….

Asa ca, sa lasam “nebunaticii” sa se bucure de faptul ca fac parte poate dintr-o categorie “privilegiata” si pot ajunge acolo unde multi doar viseaza, multi doar isi imagineaza ca pot ajunge, iar cei mai multi nici nu-si doresc, sau nici nu constientizeaza ce inseamna de fapt Universul Pamantean. Si este bine asa cum este randuit, caci nu toti oamenii trebuie sa se nasca pentru a face astfel de lucruri, pentru a trai astfel de senzatii.

Pentru gustul meu, ruta era inadmisibil de populata si continui sa cred ca pentru o echipa de 2 sau 5 oameni nu sunt necesari 18 carausi. Dar mai mult ca sigur ma insel, desi eu banuiesc ca totul este stabilit astfel incat popu-latia locala sa aiba o sursa de venit, bani de altfel castigati cu greu, cu foarte greu si cu riscuri destul de mari. Parca mai aparea undeva mai sus in comentariul meu acea mentiune cum ca “life is unfair!”, a fost un sentiment obsedant aproape care m-a insotit pe parcursul intregii expeditii. Adica noi, turistii, cu un maxim de 10-15 kg, eram echipati din cap pana-n picioare cu ultimele descoperiri legate de echipamentul montan, iar carausii umblau cu pungi de plastic in loc de sosete, unii cu bocanci, dar cei mai multi in adidasi simpli si consumati de mult, cu un tricou si eventual o pelerina de ploaie primita mai mult ca sigur cadou de pe la alti turisti. Ghidul nostru, Joachim, era printre putinii pe care am vazut o haina de munte de marca, un Schoeffel, una din cele mai bune si mai costisitoare goretex variante! Si desigur, la intregul tablou se adauga greutatea poverilor carate si modalitatile de carausie (fotografiile sunt destul de relevante, acordati macar un minut fiecareia in parte si incercati sa va puneti in locul unuia dintre ei . . . si descrieti cum va simtiti . . .) Faptul ca desi noua ni se parea inadmisibil ca izoprenurile nu erau deloc protejate de intemperii, astfel incat eram nevoiti sa dormim pe ele ude, devine deja o ineptie in contextul acela, dar, pe de alta parte, statutul nostru de turisti, care au platit bani deloc putini tocmai pentru anumite servicii, ne dadea oarecum dreptul macar sa sesizam ca unele chestii ar fi trebuit sa fie deja niste automatisme elementare pentru niste ghizi cu experienta, care supravietuiau in Africa tocmai prin oferirea acelor servicii celor dispusi sa le plateasca. 

Raportul, chiar si in salbaticie, ramane in esenta exact ca in orice schimb de cerere-oferta: eu iti platesc ca tu sa ai grija de un minim de confort, iar tu ai fi obligat, ca prestator si incasator de bani, sa te gandesti la astfel de detalii. Adica ce ii costa sa puna izoprenul acela intr-o punga nenorocita, astfel incat sa fie protejat? Nu e vorba nici macar de 100 de g in plus si desigur ca nu aici este problema (un izopren incarcat cu apa devine oricum mai greu decat unul uscat pus intr-o punga!!). Dar astfel de pretentii devin, desigur, nu numai stupide, dar si ridicole, lasand la o parte ca noi, turistii europeni, consideram mie-n suta ca aveam toata dreptatea de pe Pamant in logica noastra! Desigur ca astfel de detalii nu ar fi ajuns sa ne supere, daca ploaia nu ar fi fost atat de persistenta si daca nu ar fi aparut, in ultimele doua zile, alte aspecte care ne-au revoltat, gandindu-ne nu la riscurile in sine, ci la faptul ca eram expusi la niste riscuri doar din cauza lipsei de gandire si a superficialitatii ghidului, cel care era de fapt raspunzator de toata organizarea si de la care turistul asteapta mai multa implicare, acesta fiind, in definitiv si in mod mai mult sau mai putin direct, un fel de angajat al lui. Aici suntem deja departe de sloganul “doar cine nu munceste, nu greseste!”, pentru ca este vorba de supravietuire. Si pe o ruta nu foarte extrema, cum este cea spre Kilimanjaro, sa te trezesti la aproape 6.000 de m alt. fara mancare la tine, din cauza ca ghidul pur si simplu nu a considerat necesar sa-ti dea pachetul uzual pe drum . . . asta depaseste o anumita limita a tolerantei. Asta in conditiile in care ultima masa decenta ai avut-o la ora 19, la ora 00:40 ai inceput un traseu de solicitare fizica maxima, care se intinde pe o durata de timp de minimum 11 ore si poate ajunge si la 15-17 ore in conditii nefavorabile, traseu pe care nici lichid nu ai, pentru ca totul ingheata in rucsac si majoritatea (as spune 98%) turistilor nu se gandesc sa isi ia un termos cu ei, iar ghidului oricum nu-i pasa sa dea unele informatii ce pot deveni vitale.

Dar am luat-o putin inainte cu povestirea, caci inca comentam ziua a 4-a, cea anterioara ascensiunii noc-turne, cand inca nici nu ajunsesem la tabara de baza de fapt, de la 4.600 m. Pornisem dimineata pe la 8 spre peretele acesta de granit, mergand pe la baza lui, incepand urcusul si ajungand  dupa trei ore la Karanga Hut.

De aici pana la Barafu drumul a fost in panta domoala, dar intervenea aerul din ce in ce mai rece si mai rarefiat si ploaia transformata in lapovita, apoi in ninsoare, intrand de pe la 4.400 m alt intr-un cu totul alt peisaj si in alt anotimp practic: iarna. Si este un detaliu semnificativ, caci in plina iarna aveam sa ne izbim de vara exact cand ne asteptam mai putin, undeva mult mai sus, iar ca timp, in aproximativ 15-16 ore, in drumul de coborare de pe varf.
Nu prea am ce sa descriu din urmatoarele 3-4 ore de mers cat a mai durat plimbarea. Pe masura ce se simtea frigul din ce in ce mai acut, navalind parca peste eul nostru cotropit de umezeala, deveneam oarecum mai sensibila la echipamentul carausilor nostri. Dar poate ca multi dintre noi cunoastem lupta asta interioara, dintre a te simti oarecum vinovat din cauza propriului tau confort, in timp ce altii din jurul tau se lupta in mizerie si lipsuri; este o stare cu care te lupti o vreme, dupa care, daca iti dai seama ca nu poti interveni in soarta lor in mod relevant, poti reincepe sa retraiesti fara deranjul determinat de acea vinovatie. Si de fapt, de cele mai multe ori, faptul ca tu o duci mai bine nu este motiv de frustrare in astfel de contexte, atata timp cat bunastarea ta nu se bazeaza de saracia celuilalt. Totul devine insa prea discutabil si nu am de gand sa incep sa pun intrebari si sa ma aventurez cu raspunsuri despre ceea ce ar putea insemna de fapt “bunastare”, “bine”, “lipsa”, “vinovatie” etc etc. Am avut la un moment dat, pe parcursul zilei de astazi, tendinta de a-l ajuta pe carausul din spatele meu, in sensul de a incerca sa-i iau povara de pe cap, in timp ce in fata lui era un hau peste care trebuia sa treaca. Si mi-am dat seama ca interventia mea, desi bine intentionata, ar fi putut sa-l faca sa cada in acel hau. .....  asa ca mi-am retras mana, m-am reintors cu fata spre drumul ce urca si am continuat, fara sa mai privesc in urma pentru un timp . . . .

Am ajuns la tabara de baza la 4.600 m in jurul orei 16. Obositi si uzi, cel putin la mine abia acum incepea sa se simta ceva umezeala in bocanci si cu asta ma puteam considera o posesoare norocoasa a unor incaltari de exceptie, tratate foarte bine cu crema si spray impermeabil. Avand in vedere ca pentru ascensiunea cea mare aveam de rezerva bocancii “seriosi”, puteam sa fiu multumita si linistita, caci aceia erau 100% uscati, deci pericol de inghetarea picioarelor nu prea exista. De fapt, eu una aveam hainele destinate ascensiunii bine impachetate in pungi de plastic, asa ca dupa 4 zile de ploaie eram inca acoperita din acest punct de vedere. Ceilalti se pare ca nu au stat la fel de minunat la aceste aspecte.

Noi am fost cam printre ultimii dintre toate celelalte grupuri, asa ca platoul de campare era deja ocupat in proportie de 90%. Nu ma asteptam ca Barafu Camp sa fie de fapt . . . adica sa nu fie de fapt un platou!!! pe care sa-ti poti pune linistit cortul. Carausii nostri nici nu se vedeau in spate, deci mai aveam de asteptat vreo ora jumate pana sa ne putem schimba. Incepea sa se intunece, era vant, nu prea erau locuri de adapost, totul era un chaos, toti se organizau, se pregateau, imi era greu de imaginat unde am mai fi putut gasi si noi loc de dormit. Ne aflam la 4.600 m altitudine, intr-o zona cat se poate de expusa, corturile celorlalti erau practic oarecum inghesuite pe terenul stramb ce se putea obtine printre rocile mari, ingropate partial in zapada.

Ne uitam ca niste prosti in jur, totul era alb, zapada sa fi avut intre 20 si 50 cm, si singurul lucru care nu il puteam pricepe era cum de putuse sa ne spuna toata lumea ca nu vom avea nevoie de coltari,   pentru ca pe Kilimanjaro stratul de zapada e un fel de amintire vaga, cel mult o paturica de 5 cm, care se spulbera cand mergi prin ea . . ..

Coltarii mei, trecuti prin patru puncte de frontiera, zaceau frumos, la caldurica, in sacul din agentia din Arusha! Si imi dadeam seama ca nici macar bocancii mei cei “seriosi, fara coltari nu erau potriviti pentru ruta pe care o banuiam ca urmeaza la noapte spre varf.

Ceea ce, din pacate si spre ghinionul meu, s-a dovedit a fi adevarat. Niste bocanci tip “plastici”, cu cant dur ar fi fost tot ce mi-as fi dorit in noaptea aceea si in cursul diminetii urmatoare, la coborare!!!

 Urcusul nocturn, coborarea in tabara de baza, pranzul si continuarea coborarii din 29 decembrie 2006, 

interval orar: 28.12.-29.12.06, 23:30 – 19:20 (20 de ore pe traseu)

Apusul de soare la 4.600 m alt. a fost un spectacol neasemuit, stirbit oarecum de ingramadeala si mizeria datorate acelui loc stramt, unde erau totusi prea multi oameni, toti aspiranti la urcusul nocturn si la atingerea varfului aflat cu cca 1.300 m mai sus de noi. Este, din pacate, o mizerie inevitabila, pentru ca toti cei prezenti acolo eram uzi, nu mai aveam schimburi, fiecare isi scotea sosetele si bocancii pe unde apuca, prin jurul unor corturi se vedea resturi de mancare, apoi peste tot unde fusese montat un cort in zapada moale aparea tenta de inestetic si de deranjare a albului natural. Se circula intre corturi, carausii aveau treaba si o faceau in stilul lor autohton, multi dintre ei aratau destul de jalnic si nici noi, turistii nu aveam cum sa aratam mai fancy, caci era totusi finalul celei de-a 4-a zi de marsaluit exclusiv prin salbaticie, eram departe cu gandul si dorinta de tot ce ar fi insemnat un aspect ingrijit. Prioritatea noastra era sa ne odihnim si sa pornim la drum in miez de noapte. Pentru cei care nu mai avusesera astfel de experiente, tarasenia asta este foarte diferita fata de ceea ce stiu ceilalti, care au mai trecut prin asa ceva si care cunosc anumite etape, se gandesc altfel la anumite riscuri, poate ca se si pregatesc altfel. Asta nu ii face insa cu nimic mai buni si nici macar nu as putea spune ca reprezinta un avantaj, au pur si simplu sentimentul ca stiu ce ii asteapta, pe cand debutantilor le este clar ca elementele surpriza abia vor apare, ei au doar impresia ca stiu ce ii asteapta.  Elementul surpriza principal este – excluzand aspectele legate de starea vremii – reactia fiecarui organism in parte la urcarea in altitudine. Cu asta incepe sau se sfarseste totul!

Ha – asa credeam si eu! Dar am avut parte de un alt element surpriza, care era sa-mi fie fatal! Si pentru aceasta multumesc inca o data lui Joachim, ghidul care cu toata experienta lui de a conduce grupuri de turisti pe aceste coclauri, nu s-a gandit ca in fata unui asemenea efort fizic mancarea, sau mai bine zis lipsa acesteia, poate deveni fatala pentru unii europeni! Cand am ajuns din nou la cort, am avut impresia ca o protectie nedefinita m-a ajutat si de data aceasta, ajutandu-ma sa ma ridic de fiecare data din genunchi si sa continui, lasandu-ma sa recad in sfortarea mea de a voma un stomac gol, lasandu-ma sa ma uit spre varf, inaltimea suprema, imbatandu-ma cu euforia pe care ti-o da prezenta unui desert alb, imaculat, cu fericirea pe care o simt mereu palpand salbaticia si admirand un fragment de gheata pura solida, si ajutandu-ma din nou sa ma ridic si sa continui, chiar si asa, ca un melc supraincarcat si suprasolicitat. Doamne, cat de teribil suna aceste randuri, si totusi nu pot descrie cat de teribil m-am simtit eu atunci ……

Am mancat in jurul orei 19, dupa care ne-am retras in corturi, sa dormim. La ora 23 trebuia sa ne adunam in cortul cel mare si sa ne pregatim pentru traseu. E complicat sa dormi si sa-ti priasca in conditiile existente, imbracat cu tot echipamentul (desigur, mai putin bocancii!) si cu o anumita stare de care nu poti scapa cand stii ca peste 4 ore te avanti in intuneric, intr-o salbati-cie in care nu ai fost in viata ta, neavand nici cea mai vaga idee despre cum arata zona pe care vei calca la lumina frontalei si a celei pe care o raspandeste intr-o oarecare masura zapada, lasandu-te in grija ghidului si a pasiunii tale pentru aventura. Ce-ar mai fi de spus?

Cand stai acolo in cort, te simti deodata in siguranta si izolat de tot ceea ce se intampla afara si de fapt nici nu mai vrei sa stii. Eu fiind singura in cort si fiind obisnuita la viata mea cu statutul acesta, imi imaginez destul de greu cum este sa imparti 3 m cu inca cineva la fel de incarcat de haine ca si tine plus doi rucsaci enormi si alte lucruri imprastiate prin cort. Asa, singur in spatiul acela, este chiar un fel de lux pe care eu l-am savurat. Probabil ca am adormit la un moment dat, in orice caz la ora 23 eram afara, ceilalti au aparut si ei in cateva minute. Mi-am luat preventiv cele doua aspirine care cica te ajuta sa faci fata eventualelor caderi cauzate de rarefierea aerului (acel rau de altitudine pe care multi il ignora) si stateam frumusel in “dinner room” sa fie toata lumea gata pentru plecarea in sus. 
Mancasem inainte cu 4 ore, acum ni s-au mai dat 3 biscuiti si ceai la discretie. In rest absolut nimic. Atunci, la plecare, nu am realizat lipsa, interesul pentru urcusul in sine a fost mai mare decat ratiunea si spiritul meu precaut. Am fost atenta sa am baterii noi in frontala, sa am a doua frontala la indemana, sa am aparatul de fotografia in buzunarul de sus, sa am crema de buze in buzunarul din dreapta, hartia igienica pe undeva pe-aproape si sa-mi umplu termosul cu ceai fierbinte.
Pusesem apa si in saculetul de bikla, cu furtun, dar acela te ajuta mai putin din pacate, caci ingheata destul de rapid dupa probabil prima jumatate de ora de mers. Stiam ca hidratarea este vitala si nu vroiam sa mai patesc ca in Ecuador, cand nu avusesem termos la mine, ni se dadusera fructe si o sticluta cu apa in rucsac, dar ce folos, caci atunci cand am ajuns la 6.000 m alt. totul era inghetat bocna si poti muri incet si sigur, ca nu te poate ajuta nimeni daca nu are sa-ti dea cateva inghitituri de lichid!!! Sau daca nu te poate teleporta direct la cort (aberant, nu?). Asa ca de data aceasta aveam cu mine un termos din inox, cateva batoane de cereale si vitamine si aspirina. Si cu asta eram convinsa ca am scapat de toate eventualele inconveniente. Numai la lipsa mancarii in stomac nu m-am gandit, pe bune! In Anzi, de la ora 23 pana la ora 24 am avut parte de masa serioasa: orez, paste, legume, porumb si mult lichid. Aici: 3 biscuiti si ceai. Si porneai la un traseu de 12-14 ore, care prin consumul pe care il provoaca ar putea fi comparat cu un traseu obisnuit de 24 de ore fara pauza.

ascensiunea nocturnă - click here

povestea in imagini - click here 

Africa (7) _ 3rd day on trail to Kibo

Machame Route, ziua a III-a:  27 decembrie 2006

Shira Camp (3.850 m) à Baranco Camp (3.950 m) 

Trezirea s-a dat tot la 06:30 si cei aproximativ 8 km ai zilei de astazi i-am parcurs, prin ploaie si pustiu, in cinci ore jumate, fara lunch break. Nu numai ca ne-a plouat  nemilos, dar la un moment dat totul s-a transformat in lapovita. In fond, ne apropiam de altitudini de peste 4.000 de m, in plin sezon ploios, asa ca nu stiu de ce lapovita ne-a luat oarecum prin surprindere, in sensul ca parca nu ne-am fi asteptat la ea. Poate din cauza peisajului, a culorilor din jurul nostru: teritoriu din ce in ce mai arid, pamantul de sub pietroaiele de lava era si el de culoare inchisa,  impodobit cu un fel de licheni  portocalii – imagineaza-ti de combinatie frumoasa de culori, aproape artistica - , ici si colo mici plante verzulii si albicioase, cate un smoc de iarba si . . . . cam atat. Un desert vulcanic, selenar, magnific !

Desi scurt in kilometri parcursi versus timp efectuat, traseul s-a dovedit a fi obositor, solicitant. Desigur, din cauza altitudinii si din cauza ploii care nu ne dadea pace de doua zile. Dar traseul a fost cu adevarat cea mai pura muzica si cel mai melodios sunet pentru o ureche muzicala formata, conducandu-ne prin locuri remarcabile: aparent nelimitatele intinderi cu roci vulcanice si limbi de lava bine conturate in cele mai diverse forme, versanti cu grohotish si nisip de culoare inchisa, lungi poteci ondulate care ti se intind in fata, facandu-te sa capeti impresia ca nu vei ajunge niciodata undeva, ci vei merge pana pe “taramul de dincolo”, pante generoase, care in urma cu 10 ani erau acoperite de gheata vesnica si care acum aveau la baza acele adevarate plantatii de “arbori exotici” -  plante spectaculoase, ce pornesc sa creasca din cateva frunze aflate la nivelul solului, dezvoltandu-se pe verticala in forme de ingeri, de joc de artificii (tulpina gri, frunze enorme verzi, precedate ce cele care se afla in procesul de uscare, avand un galben de diverse nuante care se degradeaza pana la cenusiul tulpinii), de sfestnice (voi lasa fotografiile sa isi spuna cuvantul mai bine decat cuvintele mele). Am urcat, am mers in linie dreapta, am urcat din nou pana pe la 4.600 m alt., urmand o coborare foarte abrupta, implicit extrem de bombastica vizual, caci la finalul culoarului de coboarare se intindea nemarginirea . . . . si am impresia ca ma pierd in descrieri seci, expresii repetate si plictisitoare, nereusind sa redau nici un gram din maretia locului, a spatiului si a timpului la care fac referire . . . .

Am luat-o cu povestirea inaintea traseului, deci voi face un fel de pauza, postand unele fotografii:

La un anumit punct  pe traseu se prezentau trei variante de a inainta spre varful Masivului Kilimanjaro: fie stanga cu 90◦, pe “Arrow Glacier” – traseu inchis din ianuarie 2006, inregistrandu-se victime pe el; fie dreapta, direct catre locul de campare denumit “Baranco Camp”, fie usor cotit spre stanga pe un traseu frumos prin ariditatea si salbaticia lui izolata, denumit “Lava Tower Route”, deoarece incercuieste o formatiune inalta si dominanta in stepa aceea pietroasa si carga, formata din lava. Din cate am citit ulterior, este cel mai frumos  traseu  dintre toate cele care ajung pe acoperisul continentului african.

Cand tocmai ce cotisem pe drumul ocolit spre Baranco, in directia Turnului de Lava, s-a declansat si lapovita, dand tinutului o aura si mai rece, as putea spune chiar si mai neospitaliera, si mai dusmanoasa – doar ca pentru mine nu era asa, eu personal simtindu-ma oarecum “ca acasa” in astfel de colturi ale lumii uitate de orice inseamna  uman, civilizat,  prelucrat,  atins etc.

Intr-o imagine mai sus se poate vedea, de la 4.600 m alt. cum coboram abrupt (cel cu pelerina albastra este Martin, 28 de ani, instructor de MTB &Trekking in Alpii Francezi, care, in mod neasteptat, se pare ca a suferit un mic soc de altitudine, probabil si din cauza coborarii prea rapide) si cum in fata noastra se intinde poteca, presarata cu carausi locali . .  .

In stanga noastra se inalta un perete ce parea din granit (poza mai jos), iar in fata, in valea ce ne conducea spre locul de campare, pe partea dreapta se zaresc acele plante exotice enorme, descrise intr-un pasaj anterior.

Poza din dreapta: giant groundsels (Senecio Kilimanjari) and the uniquely endemic Giant Lobelia

Din departare vedeam platoul de campare, nici macar banuind ca a doua zi dimineata, timp de trei ore, aveam sa escaladam exact versantul stancos aflat in fundal. .

Ne-am facut intrarea pe platoul de campare Baranco in jurul orei 2 p.m., pierduti total in ceata si aburi jilavi. Si de data aceasta corturile ne asteptatu deja montate. Ne aflam intr-o vale nu foarte larga, dar adanca, borduita de versanti ale masivului, de versanti cu grohotis (alta data cu gheata!), strabatuta de paraie si presarata de permanenta prezenta a bolovanilor vulcanici.

Atunci m-am simtit obosita, aveam dureri de cap, eram chinuita deja de o constipatie inexplicabila, pentru care in ultimele 3 zile nu reusisem sa gasesc leac.   
Este, in astfel de conditii – mai ales in cele care au urmat – un neajuns mai mult  decat deranjant si toata starea a durat cinci zile, desi meniul zilnic era alcatuit inevitabil din legume.  Nu  voi reusi sa inteleg vreodata fenomenul, dar voi incerca sa ma informez asupra lui…………………………

Aici, gandindu-ma ca nu va reincepe ploaia, imi intinsesem umilul meu.. poncho galben, cumparat in Riobamba, Ecuador, punandu-l de paza, sa admire peisajul, pe micul meu amic  de plush, Diddl-mouse J. Ceilalti… au avut tentinde mult mai optimiste decat mine, au intins franghie de la un arbore la altul si si-au expus toate hainele ude, in speranta ca acesteavor avea sansa de a  fi uscate. Sansa care insa nu ne-a fost acordata.

La 19:50 notam resemnata in  jurnal: “Es regnet pausenlos! Ups … Ploua fara incetare, nu pot inchide fermoarul cortului, si de fapt, toate cele trei corturi se pare ca sunt extrem de vechi si  de  incercate in viata lor,  sunt bune de aruncat!  Unde  dumnezeu  se  duce toata mancarea din ultimele 3  zile ?! culmea este ca mi-e  si  foame ! Ploua, ploua, tuna si fulgera” . . . 

next day - click here