În Anzi ..... 2001

”A fi aici, a fi în ținutul Anzilor, este în sine nu doar ”cireașa de pe tort”, ci o stare de spirit ce nu se pierde odată cu terminarea concediului.

(....) munții, acele vârfuri care, atunci când suflă vântul, își desfac eșarfele de zăpadă, cuprinse de lividitatea pe care o capătă lucrurile înaintea furtunii, acea vâltoare atât de aspră care, dacă trebuie suportată într-o noapte, în timp ce te afli pe acest hotar dintre paradoxuri, te face să te gândești din nou la sensul vieții, la prezența ta aici, la însăși  ”filosofia” ta despre existența pe care o percepi. Ce cauți aici? Ce caută oamenii venind aici? Ce fel de om ești tu?

Și, prinsă în această capcană, într-un amalgam de euforie, extaz și epuizare, mă dumiream, printre altele, că un spectacol nu are sens decât privit prin prisma propriului eu, a propriei personalități și abilități de percepere și trăire.

Ce fel de oameni sunt cei care se aventurează aici? Sau de ce nu, mă întreb de ce nu mai este nici o prezență feminină aici?

Mai prozaic, se poate vorbi de un țel individual. 

Era țelul meu să ajung pe cel mai înalt vulcan activ din lume? 

Am devenit conștientă de acest aspect al expediției abia ore mai târziu, auzind comentariile unora dintr băieți.

Aș fi simțit cu siguranță o oarecare tristețe dacă nu aș fi ajuns sus, să privesc spre interiorul craterului, dar m-aș urâ pe mine dacă răspunsul la o asemenea întrebare mi-ar fi afirmativ. 

Drumul în sine, precum și marșurile și ascensiunile anterioare, agitația și orele de nesomn au conferit un sens divin acestei experiențe în Anzi. 

 ...... și fericirea sufletului meu se pierde într-o nesfârșită adorație față de eternitate.

***

Puterea minții ființei umane își are limitele într-un infinit nepalpabil. Ea îți va spune și acum, în fața acestor imagini, că ele nu întruchipează nimic mai abstract, decât concretul unei stări de spirit .... 

Mă aflu la aproape șase km deasupra Pământului, peste și sub mările de nori, într-o lume unde, cu adevărat se poate spune că pândește eternitatea. Aici fiind, în zorii zilei, amețită de epuizare, altitudine, dar și de măreția copleșitoare a unui răsărit de soare în culori ce nu pot fi surprinse și descrise, descopăr că această lume, atât de calmă, atât de netedă, atât de neatinsă de rău, ce ne lasă din timp în timp impresia că ar putea fi stăpânită, cucerită de noi, această lume are acum, în lumina începutului de zi, o valoare ce depășește sub toate dimensiunile puterea mea de percepție; este o lume concretă și abstractă, superbă și periculoasă - sau poate dimpotrivă! -, rece și caldă, chemătoare și înfricoșătoare, înaltă și adâncă, senină și neprevăzută. Dulcea ei chemare devine o capcană. Și îmi imaginez această imensă capcană albă, desfășurată aici, chiar sub picioarele mele: dedesubt domnește o tăcere absolută, o pace desăvârșită. Mă aflu pe hotarul dintre toate paradoxurile, dintre real și ireal, dintre cunoscut și necunoscut, dintre dorința de a coborâ spre a trăi și dorința de a rămâne aici și de a înțelege ce înseamnă de fapt  e t e r n i t a t e a .......

Un colaj pregătit cu multă dragoste pentru o persoană dragă mie.

Dar se pare că nu a fost destinatarul potrivit, mesajul 

s-a izbit de un perete opac la vremea respectivă.

27 ianuarie 2002