Mental Training: cum definim dorințele

De ce e important să formulăm ceea ce dorim doar în termeni pozitivi?

Punctul de pornire atunci când ne dorim ceva este o stare de fapt prezentă. De exemplu, care e problema mea? Ce anume îmi face griji? Să zicem, faptul că fumez mă îngrijorează. Știu că nu e sănătos, dar totuși fumez în continuare. Deci, o dorință  (sau un obiectiv*) ar putea fi formulată raportându-mă la acest viciu. Care este dorința mea concretă? Unde vreau să ajung? Ce anume este important pentru mine?

Formularea pozitivă este importantă pentru că subconștientul nostru nu are capacitatea de a înțelege negația.

Ca urmare, dacă eu formulez: ”Vreau să nu mai fumez”, negația este invizibilă pentru subconștient și tot ceea ce reține el este: ”Vreau să (mai) fumez.”

Dorințele se vor formula ca și cum au fost deja îndeplinite, deci la timpul prezent.

În cazul acestui exemplu o să te gândești că e imposibil să eviția negația. Dar gândește-te ce implicații are fumatul pentru tine. E sănătos? Respiri un aer (mai) curat prin țigară?

Deci o posibilă formulare: ”Astăzi respir doar aer curat.” sau ”Astăzi și în fiecare zi trăiesc sănătos, inspir aer proaspăt.” 
Nu vei formula: "Vreau să slăbesc!”, ci ”Sunt slabă, îmi place cum arăt” sau mai bine ”Am 55 de kg, super!”. Știu, sună aiurea ..... dar funcționează, pentru că subconștientul reacționează la date concrete, măsurabile. Ce e aia: ”slabă”? E un termen relativ pentru subconștient. 

Există o diferență între dorințe și obiective. 
Dorința ține de mine, dar îndeplinirea ei nu ține de mine, ci de factori externi. Să câștig la loto e o dorință, nu un obiectiv. Să ating o anumită cifră de vânzări nu este un obiectiv care ține de mine atunci când sunt angajat și mi se pune în brațe un plan de vânzări în care nu mă regăsesc, ci îmi este impus.
Un obiectiv este: să alerg 10 km în 45 de minute. Este dorința și obiectivul meu, atingerea lui ține de mine, de pașii pe care îi fac (ce mănânc, cum mă antrenez etc.).

O altă fațetă:

Dorințele exprimate la întâmplare necesită ani de zile până la îndeplinire. De aceea, formularea la timpul prezent are un rol foarte important. Dacă spun ”Îmi doresc să ....” .... apoi așa rămâne, uneori pentru toată viața. La nivel de ”îmi doresc eventual să ....”

Nu căuta logica, ascultă-ți inima! Funcționează! Cu condiția să înțelegi mecanismul și să nu fii absurd. Dacă ești obez, sedentar, fumător și te uiți pe sport channel și vezi Campionatul Mondial de Ironman din Hawaii și vrei să ajungi și tu acolo la start .... hm ..... aparent nici dorința asta nu are legătură cu tine, dar ..... s-ar putea să o conectezi cu ideea de sport, slăbit, sănătate ..... poți încerca să o pui pe listă, dar atunci ai mulți alți pași intermediari de făcut, care se numesc tot dorințe. Chestiile astea se pot testa practic, să simți dacă un obiectiv sau o dorință are legătură cu tine personal. Dar ăsta e un alt episod și face parte din Mental Training.
Deci, nu fii absurd, dar fii creativ. Copiii sunt creativi (deși aici este o neînțelegere, creativitatea apare în baza unui cumul de cunoștințe. Combinarea lor duce la creativitate de fapt!), ei au dorințe aparent imposibile, pentru că ei nu se gândesc la piedici. Fii copil, formulează creativ și liber! Deci erată la ”copiii sunt creativi”: ”Copiii sunt intuitivi”.

Eu personal am experimentat de curând o îndeplinire-instant a unei dorințe. Desigur că acest tip de procese au ceva istorie în urmă și un nivel emoțional extrem de ridicat.

Apoi, la câteva luni distanță, am mai experimentat ceva asemănător, dar sub altă formă. Mi-am dorit ceva anume. Acel ceva stătea sub nasul meu, dar eu nu știam. S-a manifestat în aproximativ două luni și după alte două luni ”îmi aparținea”, aveam ceea ce îmi dorisem, fără să știu dacă va fi posibil.

De cele mai multe ori dorința se îndeplinește, dar mai are nevoie de timp pentru a se manifesta. Dacă în acest interval de timp intervii cu suspiciuni, cu afirmații de genul ”oricum știam că nu se va îndeplini” și d-astea, atunci o întorci din drum.

Chestia e că nimic nu vine picat din cer, fără să faci un efort. Efortul constă în a te convinge că anumite mecanisme chiar funcționează și ca să te convingi singura ta șansă este să fii creativ și să experimentezi permanent. Cu dorințe mici, insignifiante. Și, desigur, respectând regulile, adică să fie dorințele tale, independente de voința și putința altora.

Good luck!

Criza Lance

Iată o noua ”poveste” care ar trebui să nu lase mapamondul pasiv pe interior. Pe lângă crizele ”financiară, economică, politică, socială”, omenirea suferă de acute crize de moralitate, etică, adevăr, imagine, abordare. Dacă ne-am opri un pic mai mult și ne-am analiza pe noi, pe colegii noștrii, rudele, prietenii, cunoștințele noastre, ne-am speria cât de ”ciumați” suntem deja. Cei nou-născuți nu mai au nicio șansă să vină pe lume puri, sunt deja din pântec infectați cu o genă distorsionată și au deja o mentalitate defectuoasă, astfel că ”normalul” este din start ceva putred.

Dacă iei în considerare textul din fotografia de mai sus, pe care eu am găsit-o pe internet, concluzia este una singură: trăim în lumea pe care noi o făurim, deci tot ceea ce se întâmplă este rezultatul strădaniilor noastre. Voi mă adulați pentru că mă credeți un zeu în viață și, dacă vrem să nu fim cu toții infectați până în măduva oaselor, ar trebui să recunoaștem că ființa umană iubește să fie adulată de semenii săi. Că dacă mă adoră patrupedul meu de casă, asta nu are nicio însemnătate pentru orgoliul meu. Dacă mă adoră 3 vecini, iar nu mă mulțumește. Dacă mă adulează locuitorii orașului, încep să am idei. Vreau mai mult. Cum obțin mai mult? Și povestea o știm cu toții. Și marii dictatori ai istoriei umane tot de la un ”Bravooo băăăă, ești bun!!” au pornit. Și li s-a urcat la cap, și ia de-l mai dă tu jos pe ăla cu capul urcat peste nori .... că de-acolo lumea de la picioare se vede cu totul altfel!

  Când UN OM este lăsat să ajungă în vârful unei piramide, el este printre cei mai puțin vinovați. Nimeni în toată istoria omenirii, atât cât cunoaștem din ea, nu a pus stăpânire pe mase de oameni, de unul singur. Nimeni. Nici Hitler,  nici Caesar, nici Băsescu, nici Rasputin, nici Musolini, nici Stalin etc. Nici șeful tău de la birou care poate se comportă ca un tartor!

 Când auzeam despre Armstrong, mă gândeam că eu sunt o ignorantă. Pe vremea aceea nu știam realmente ce înseamnă ciclismul și cu siguranță nici nu auzisem de triatlon. Nu cheltuiam gânduri pe aspecte legate de duritatea unor astfel de competiții sportive. Așa că treceam cu neatenție peste numele Armstrong. Mi se părea ceva utopic și-atât.

Desigur că vor apare studii psihologice acum și topuri întregi de materiale scrise despre acest fenomen mental, cu inimaginabilul pe care l-a determinat la scară uriașă în probabil mai toate segmentele societății (scuzați naivitatea, dar tind să cred că tentaculele au pătruns și pe segmente care aparent nu au nicio legătură cu sportul!). Despre tăria de a insista în minciună, despre puterea de a extinde efectele minciunii, despre ipocrizia infinită, despre capacitatea fie și de a mima bucuria exaltatoare la finișul victorios al unei competiții extrem de dure. Cum te poți bucura în așa hal de un renume pe care ți-l construiești prin înșelăciune? Cum îți poți lăsa părinții, familia, prietenii să te adore și să te serbeze pentru victoriile tale? Să te ierte pentru faptul că nu le acorzi atenție, căci ești prea ocupat? Cum poți lăsa milioane de oameni să depună eforturi nespuse și neștiute doar pentru a te urmări, a te vedea, a te atinge? 

Cum poți ...... ????????????????????????????????????????????????

Adevărul este că astfel de povești încep din neant. Vorba vine. ”Din nimic, nimic nu se naște.” - cum simplu și adevărat susțineau filosofii greci. Adevărul este și că oricine este capabil să lase să se dezvolte o asemenea psihoză colectivă, dacă se prinde că el este alesul și că, contextul îl avantajează. Oricine. Căci tentația este enormă și omul nu e construit pentru a rezista marilor tentații. Cedarea la tentații este dovada imperfecțiunii umane. Cei care ”rezistă” tentației de a-și construi un imperiu, fie el și fals în esență, sau putred, sunt prea puțini.

Cu siguranță că această poveste te lasă mut. Nici nu știi ce să comentezi. Simți frustrare, tristețe, amărăciune, regret. Regret că totuși nu era adevărat. Regret că s-a aflat. Regret că ai fost prost să crezi. 

Eu una mă simt incapabilă să comentez .... Ce să comentez? Că un om a mințit mapamondul, a înșelat încrederea, sau că mapamondul a crezut posibile performanțele sale supraomenești?

Există oare vreun domeniu în societatea umană unde corectitudinea, lupta dreaptă, talentul, munca asiduă și numai munca să ducă la performanțe neobișnuite? Există bogătași corecți? Există politicieni și afaceriști necorupți? Trebuie să fii ignorant, superficial și naiv să crezi că Lance Armstrong nu este de fapt o imagine relevantă a naturii umane în generalul cel mai banal. Care nu va dispărea niciodată. Natura asta umană adică.
Ce poate deveni Armstrong acum?

Cu siguranță, un profesor cum nu mai există. Un individ care a reușit atât de mulți ani să reziste nedescoperit de dopaj, ori este un geniu, ori au fost prea mulți cei care au știut și au alimentat construirea acestui imperiu, fiind toți plasați în poziții cheie ale sistemului și având grijă ca pozițiile să le fie protejate.

Ceea ce m-ar interesa pe mine acum ar fi:
De ce s-a dezvăluit adevărul? 
și
De ce acum?
E posibil să nu aflăm niciodată.  
Iar Lance Armstrong să fie considerat ca fiind o ființă nepământeană sosită de pe altă planetă necunoscută încă oamenilor.

Aș da orice - vorba vine - să fiu acum în imediata lui apropiere. Să fiu duhul divin cu care vorbește când se crede singur. Oricât de ”păcătos” ar fi, pun pariu că în zilele astea vorbește cu entități divine ...............

 

Din seria cărților pe care le recomand ....

-->

Din bestseller-ul lui Elizabeth Gilbert, ”mănâncă, roagă-te, iubește”

Am mutat materialul aici, pe blogul dedicat lecturilor.