Nu am când,
Nu am chef,
mi-e somn,
eee târLiiiu,
e departeeee,
nu cunosc pe nimeni (las că te știu ei!),
mi-e
lene,
mi-e foame,
e cald,
e frig,
e întuneric,
e umed,
mă doare unghia
de la degetul mic de la piciorul drept,
nu-mi găsesc şoşonii,
îmi iese măseaua de minte ....
Asta e lista-rezumat de motive pentru care nu am ieşit niciodată la „alergările de grup” de prin parcurile capitalei. Deşi invitaţii pe FB tot primesc de la începutul anului. Ba mint, am ieşit o dată la Nike în Herăstrău şi nu mi-a displăcut, dar m-am dus pentru că aveam neapărat nevoie de genul acela de antrenament înainte de nu ştiu ce cursă şi am mai ieşit o dată la Romniceanu, pe o vreme câinească, fiind la ora potrivită şi aproape de zona unde mă aflam.
Ei bine, în seara asta am rupt lanţul. O luptă crâncenă cu somnul a fost necesară. Da ştii cum? Sabie şi spadă, nu alta! Era la mama-dracului în Tineretului, deci cam la 13 km distanţă de mine. Era la mama-naibii ora 21. Cald de ţi se topesc plombele. Lene cât blocul de mare. Motive buluc, să nu mă duc. Că nu mă duc cu cursiera, că nu am lumini pe ea şi e şi scumpă şi dacă .... Bicla se servici e jegoasă, necurăţată, neunsă, vai de steaua ei, că ultima oară a fost scoasă pe ploaie prin Bucureşti şi ştiţi şi voi ce implică asta pe la angrenaje.
Şi ajung acasă înainte de ora 18. Lugu-lugu, trilu-lilu ... somn. Da la greu. SOMN crunt. „Căldură mare, neicuşorule ...” La opt ar fi trebuit să plec. Se făcuse 19:10. Mă culcasem. La propriu. Pe orizontală, cu jaluzeaua trasă, telefonul oprit. Gata, asta e, dat-aviatoare! Închid ochii. Blănosul meu înţelege mesajul şi se potoleşte şi el, se colăceşte pe undeva prin casă. Cuminte patrupedul ăsta, frate! Doarme când dorm şi eu, suferă când sufăr şi eu, plânge când mă smiorcăi şi eu, vorbeşte când vorbesc şi eu (la telefon! Să vezi ce începe şi dă din trompetă ...).
Închid ochii şi-ncep să număr mauşi (că cică-s născută în Anul Şobolanului, d-aia aş avea io o atracţie deosebită pentru mauşi ). Se lasă pleoapele în jos, trase de gene .... dar nu şi trepăduşii din cerebel. „Lenea e cucoană mare, care n-are de mâncareeee! Putoare, mişcă dorsalul!!”
Asta e lista-rezumat de motive pentru care nu am ieşit niciodată la „alergările de grup” de prin parcurile capitalei. Deşi invitaţii pe FB tot primesc de la începutul anului. Ba mint, am ieşit o dată la Nike în Herăstrău şi nu mi-a displăcut, dar m-am dus pentru că aveam neapărat nevoie de genul acela de antrenament înainte de nu ştiu ce cursă şi am mai ieşit o dată la Romniceanu, pe o vreme câinească, fiind la ora potrivită şi aproape de zona unde mă aflam.
Ei bine, în seara asta am rupt lanţul. O luptă crâncenă cu somnul a fost necesară. Da ştii cum? Sabie şi spadă, nu alta! Era la mama-dracului în Tineretului, deci cam la 13 km distanţă de mine. Era la mama-naibii ora 21. Cald de ţi se topesc plombele. Lene cât blocul de mare. Motive buluc, să nu mă duc. Că nu mă duc cu cursiera, că nu am lumini pe ea şi e şi scumpă şi dacă .... Bicla se servici e jegoasă, necurăţată, neunsă, vai de steaua ei, că ultima oară a fost scoasă pe ploaie prin Bucureşti şi ştiţi şi voi ce implică asta pe la angrenaje.
Şi ajung acasă înainte de ora 18. Lugu-lugu, trilu-lilu ... somn. Da la greu. SOMN crunt. „Căldură mare, neicuşorule ...” La opt ar fi trebuit să plec. Se făcuse 19:10. Mă culcasem. La propriu. Pe orizontală, cu jaluzeaua trasă, telefonul oprit. Gata, asta e, dat-aviatoare! Închid ochii. Blănosul meu înţelege mesajul şi se potoleşte şi el, se colăceşte pe undeva prin casă. Cuminte patrupedul ăsta, frate! Doarme când dorm şi eu, suferă când sufăr şi eu, plânge când mă smiorcăi şi eu, vorbeşte când vorbesc şi eu (la telefon! Să vezi ce începe şi dă din trompetă ...).
Închid ochii şi-ncep să număr mauşi (că cică-s născută în Anul Şobolanului, d-aia aş avea io o atracţie deosebită pentru mauşi ). Se lasă pleoapele în jos, trase de gene .... dar nu şi trepăduşii din cerebel. „Lenea e cucoană mare, care n-are de mâncareeee! Putoare, mişcă dorsalul!!”
Hm .... şi nu mi-au dat pace. Pur şi simplu n-am putut. Bine, mi-era şi dor de o alergare, că de la Cindrel nu am mai tropăit.
Şi începu negocierea, că erau două tabere acolo în cerebel:
„- E prea târziu la ora nouă ... e întuneric.”
„- Iei frontala!”
„- Da mă, dar să ajung la unşpe acasă?! Mâine mă trezesc iar la şase .... e greu.”
„- ..... „
Şi începu negocierea, că erau două tabere acolo în cerebel:
„- E prea târziu la ora nouă ... e întuneric.”
„- Iei frontala!”
„- Da mă, dar să ajung la unşpe acasă?! Mâine mă trezesc iar la şase .... e greu.”
„- ..... „
”-Mă bucur că te-am lăsat fără replică. Deci hai, nani!”
”-Nu! Nuuuu! La 21 se dă startul, la 21:30 termini, la 22:15 maxim ești în pat!!”
”-Haidade, pui pariu că nu se dă startul la 21??! Nu pune, că pierzi și io vreau o ladă cu bere!”
”- Pesimisto!! Nu mă mai joc cu tine!”
Mai trece un minut. UN MINUT LUNG.
„- Nu pe pişcă pe tine tălpile, hai zi drept?”
„- Ba cam ... dar mi-eeee un sooomn .... de nu te văd!”
„- Hai mă Frau, că au zis oamenii ăia pe feisbuk că are cine să se uite după bikle ... ce naiba!”
„- Şi dacă n-are cine, tu? Şi cu cursiera nu mă duc, să fie clar!”
„- Hai mă Frau, nişte pante acolo ... niciodată nu ai făcut pante. ZECE!!! Nu te flutură la stomac, ia zii drept!”
Şi uite-aşa mă făcu precum vânzătorul talentat care vinde nisip cald în Sahara ..... am părăsit patul la 19:20 şi m-am apucat să curăţ bikla de oraş. Vai de stelele ei .... mizerabilă. Dar i-am scos faţa în 20 de minute. În 5 minute eram echipată, puneam un bidon mare cu apă rece pe cadru, lanţul de 3 kg, verificam lanternele şi tuleo!
Incredibil .... absolut incredibil. Era opt, patru minute şi 53 de secunde. Parol!
Lipa-lipa cu pedala, la 20:40 eram deja în Tineretului, unde se adunaseră sus, pe moţul pantei cu pricina, o gaşcă de vreo 6 oameni. Unul din Drumul Taberei, tot pe bicicletă, altul cică tot de prin Militari .... oameni neastâmpăraţi.
O căldură cruntă, fără să te mişti şiroia grăsimea pe tine ca în sauna uscată. Aia cu abur nu o suport.
Au început să se adune. Cunoscuţi. Necunoscuţi. Am lăsat bicla lângă altele, fără grijă. Am făcut o tură de recunoaştere. Era amurg, se vedea bine panta. De acolo de jos, era ca o prelungire anormală. De sus, era ca la prelingere naturală. Totul depinde de unghiul de abordare, întotdeauna. De jos în sus, te putea deprima, să o vezi de zece ori cum îţi face-n ciudă. Că asta era ideea, să o urci de zece ori şi să însumezi 5 km jumate. Aoleu ... de zece ori? Nu de cinci?! De zece!
„- Nu pe pişcă pe tine tălpile, hai zi drept?”
„- Ba cam ... dar mi-eeee un sooomn .... de nu te văd!”
„- Hai mă Frau, că au zis oamenii ăia pe feisbuk că are cine să se uite după bikle ... ce naiba!”
„- Şi dacă n-are cine, tu? Şi cu cursiera nu mă duc, să fie clar!”
„- Hai mă Frau, nişte pante acolo ... niciodată nu ai făcut pante. ZECE!!! Nu te flutură la stomac, ia zii drept!”
Şi uite-aşa mă făcu precum vânzătorul talentat care vinde nisip cald în Sahara ..... am părăsit patul la 19:20 şi m-am apucat să curăţ bikla de oraş. Vai de stelele ei .... mizerabilă. Dar i-am scos faţa în 20 de minute. În 5 minute eram echipată, puneam un bidon mare cu apă rece pe cadru, lanţul de 3 kg, verificam lanternele şi tuleo!
Incredibil .... absolut incredibil. Era opt, patru minute şi 53 de secunde. Parol!
Lipa-lipa cu pedala, la 20:40 eram deja în Tineretului, unde se adunaseră sus, pe moţul pantei cu pricina, o gaşcă de vreo 6 oameni. Unul din Drumul Taberei, tot pe bicicletă, altul cică tot de prin Militari .... oameni neastâmpăraţi.
O căldură cruntă, fără să te mişti şiroia grăsimea pe tine ca în sauna uscată. Aia cu abur nu o suport.
Au început să se adune. Cunoscuţi. Necunoscuţi. Am lăsat bicla lângă altele, fără grijă. Am făcut o tură de recunoaştere. Era amurg, se vedea bine panta. De acolo de jos, era ca o prelungire anormală. De sus, era ca la prelingere naturală. Totul depinde de unghiul de abordare, întotdeauna. De jos în sus, te putea deprima, să o vezi de zece ori cum îţi face-n ciudă. Că asta era ideea, să o urci de zece ori şi să însumezi 5 km jumate. Aoleu ... de zece ori? Nu de cinci?! De zece!
Pe scurt:
Am fost 16 fete şi 32 băieţi.
Am primit un număr frumos dichisit, discret, să ne identificăm mai bine. Florin Simion, Silvia și Adrian Milea au fost cu apa, pixul, evidența, încurajările = capii răutăților :-))
Am fost 16 fete şi 32 băieţi.
Am primit un număr frumos dichisit, discret, să ne identificăm mai bine. Florin Simion, Silvia și Adrian Milea au fost cu apa, pixul, evidența, încurajările = capii răutăților :-))
Cu cronometrarea nu a funcţionat cum se anunţase iniţial, dar ni s-a spus înainte de start să fim atenţi la propriile ceasuri şi să comunicăm la final timpul. La mine a funcţionat, la alţii nu.
S-a făcut o fotografie de gaşcă la început, sub un felinar. Nu ştiu dacă a ieşit. Cam întuneric în parc, slăbuţ iluminat.
Aveam dubii că voi avea capacitate şi chef să fac 10 ture.
Dar le-am făcut. Panta a fost şi ea cufundată într-un întuneric relativ, îndeajuns cât să n-o vezi cum îţi râde-n nas de fiecare dată când te pregăteşti să o apuci de coadă, ca să ajungi la moţ. Cred că pe mine m-a ajutat întunericul, de data asta.
Am lipăit în VFF, foarte fein.
30 minute 05 secunde şi 7 sutimi, 5km52 m (poz. 22/48).
Nu am oprit deloc să beau ceva.
Senzaţia aia de picături calde care se scurgeau peste tot corpul, în onduleuri .... wow, cum se simte! Nu o descriu, că mă-nroşesc, dar se simte oarecum ... interesant.
Am mai stat vreo cinci minute după ce am terminat. Mai erau oameni pe traseu .... dar era târziu şi chiar vroiam să ajung acasă înainte de ora 23. La 21:54 am pornit. Am pedalat cu 25-30 km/h. La 22:25 eram acasă.
Fein. A fost fein. Un efort considerabil, din cauza distanţei mai mult. Parcul Politehnicii ar oferi o variantă, are două pante lungi, desigur cu altă înclinaţie. Una de 200 m și una de 400 m.
Nu, chiar a fost fein, interesant pentru mine, uite că pot să alerg şi pe întuneric cât de cât. Mi-a plăcut, a meritat, a fost ca o doză de adrenalină.
Ce-o mai fi, mai vedem. Mi-e somn. Acu veni şi rândul tău, somnule!
misto, buna promovarea, mi-ai facut pofta! Cand mai e??
AntwortenLöschen