aproape de bilanțul anual

Gândul ăsta mi se învârte printre neuroni, precum un titirez, de peste un an de zile. Care gând? Uite ăsta:

Faptul că nu mai scriu.

Nu mai scriu cum scriam.

Îmi fuge timpul de sub mine, deși de cinci luni de zile am timp fizic cât să dau și la alții. Timp psihic nu mai am ....

Mi-am dat seama ce mă motivează să scriu, în general (în afară de călătorii).

Suferința, inepția, absurdul din jur, lipsurile, lipsa de logică, incoerența, durerea, răzvrătirea, frustrarea (mea și a altora). Dorința de a ”corecta”, de a ”îmbunătăți”, de a schimba mentalități.

Am înțeles în ultimele luni că atunci când ai de ales între a scrie despre ”pase proaste”, suferință, durere și alte d-astea și a nu scrie cel mai bine este să nu scrii. Și nici să nu vorbești despre d-astea. Pentru că ceea ce analizezi, ceea ce gândești, ceea ce evidențiezi și lucrurile împotriva cărora te răzvrătești - de asta ai parte. Explicația are o logică formidabilă, ca urmare o aplic. Dacă cu succes sau nu încă nu știu, remodelările de acest gen au nevoie de timp. O gândire nu se schimbă peste noapte, nici măcar peste un an. E nevoie de mult timp. Să întorci ceva ce ai cultivat peste 40 de ani - în cazul meu - necesită câțiva ani probabil. Când voi ajunge ”acolo” către unde am pornit în urmă cu 2 luni voi știi și voi publica un Update la acest material.

Experimentul prin care mă strecor trebuie să dea roade. Ceva îmi spune că va da roadele dorite, dar încă nu știu.

Afară plouă de câteva ore și sentimentul ăla de toamnă care se instalează mai ales în suflet e deja prezent. Toamna este un anotimp .... combinat. Indiferent dacă lunile precedente au explodat de fericire sau te-au chircit de suferință, toamna vine și balansează oarecum spiritele, aruncă mângâieri peste răni, calmează prin culori și ploi.

Mergeam acum două zile cu pisoul la plimbare. Bătea vântul. Un vânt cald, dar ciudat. Nu a fost chip să mă înțeleg cu patrupedul, nu a fost chip să-l mișc, să-l scot din coșul de pe bicicletă. Era nervos, supărat, trist și agasat. Nu era el.

Azi l-am scos din nou, pe o vreme superbă. Ziceai că e alt pisoi. A alergat și a mers prin parcul ăla mare mai mult de un km și eu pe lângă el. Apoi a obosit și s-a așezat deodată în mijlocul drumului care înconjoară lacul. Am înțeles că gata, i-au obosit picioarele și n-am decât să-l iau în brațe, să-l pun în coș și să-l pedalez înapoi acasă.

Exact așa este și viața noastră, cu chef sau fără chef. Nu există chef permanent, așa cum nu există ”fără chef” permanent. Suntem doar la cheremul anotimpurilor care trec prin noi.

România este o țară în care pur și simplu nu poți să stai fără să scrii. Este un studiu de caz care reprezintă practic o mină de diamante pentru oricine cu chemare către scris. Din păcate, mass-media se ocupă de prostii și de spălat creiere, noroc cu unii bloggeri locali care chiar au penel. 

Nu voi mai trăi pentru a apuca să văd că (nu) m-am înșelat când am spus că țara aia nu are nici o șansă către un trai decent. Plecând de la purul adevăr că totul este relativ, nu mă voi apuca să dau acum o definiție a ”traiului decent”, fiecare individ decide și poate știe ce este decent pentru sine.

Cert este că în experimentul ăsta pe care îl fac există și un ”departament” de schimbare a unor valori pe care în România le cultivam mai mult din cauza fabulei ”Vulpea și Strugurii” .... dacă înțelegi ce vreau să spun. Și foarte mulți, imens de mulți oameni fac acest lucru și s-au obișnuit atât de mult cu el încât a devenit o a doua natură a lor și nici nu mai conștientizează realitatea de fapt.

Nu pot concretiza, trebuie să rămân la un abstract rușinos, pentru că încă nu știu cum se vor modela lucrurile pentru mine.

Tot ceea ce știu momentan este că în două săptămâni, maxim trei, intru în altă etapă a vieții mele. Va fi o etapă de tranziție. Da, știu, sună plictisitor sau derutant, dar va fi tot un episod de tranziție.

Va fi o perioadă în care voi învâța lucruri pe care nu am vrut să le învăț cu ani în urmă.

Va fi o perioadă în care voi face multe încercări.

Va fi perioada în care voi avea cel puțin trei începuturi în domenii neatinse de mine până acum: modul de locuit, modul de muncă/tipul muncii, modul de socializare. Va fi cel puțin interesant și tot ceea ce-mi doresc acum este un singur lucru cu subpuncte:

a. să rezist.

b. să fiu consecventă.

c. să fiu mai puțin delăsătoare, pentru că viitorul stă în ceea ce fac în lunile următoare.

Ceea ce a fost până acum a fost nu o perioadă de tranziție, ci mai degrabă o perioadă de cunoaștere, de acceptare a faptului că deodată ești geografic acolo unde doreai să fii.

Singura eroare mare pe care am făcut-o a fost aceea de a-mi fi teamă. Teama m-a oprit cu exact un an în urmă să iau decizia de a pleca dintr-un loc unde nu era locul meu. Teoria cu ”scoală-te dimineța și zâmbește-ți în oglindă” nu funcționează dacă oglinda are fisuri. Deci vârtejul evenimentelor declanșate în octombrie 2014 a devenit o spirală care mă ducea spre fundul unui ocean, nu spre înălțimile cerului. Au urmat cam șase luni de falsă auto-îmbărbătare, deși toate elementele vieții mele se prăbușeau de la o zi la alta. Din octombrie nu am mai alergat, apoi din decembrie practic nu am mai putut să alerg. În aprilie eram deja o ruină în înterior și totul începea să iasă în exterior. Colapsul fizic apărut într-o zi de miercuri la birou a fost pragul de sus, diagnosticul era destul de vizibil: burn out.
De alergare m-am reapucat cu greu prin luna iulie, dar dată fiind canicula insuportabilă și nopțile albe suferinde nu prea am avut spor.

Procedurile care au urmat .... nu știu când voi avea puterea de a scrie despre ele. Nu acum.

Din România lucrurile s-ar putea vedea de genul: ”Zi merci că ești într-o țară unde există o astfel de diagnosticare, unde ai medici, unde ai suport, înțelegere ...” bla-bla .... 

Când voi ajunge la nivelul de echilibru care să-mi permită să povestesc ce și cum, o voi face. 

Deocamdată totul este doar ploaie de toamnă și un chaos imens în mica garsonieră unde lucrurile stau pe picior de plecare.

De la o medie de 15 curse pe sezon am ajuns anul acesta la o cursă și trei sferturi. Nici măcar nu am simțit vreo durere. Așa, o lipsă nostalgică, da, dar în rest nu prea am avut timp să simt dureri d-astea, prioritățile fiind altele. E sâmbătă, 20 septembrie, ora 00:36. Conform planului la ora asta trebuia să fiu deja de o săptămână în Croația și peste câteva ore să iau startul la Ironman 70.3. Așa cum pe 23 mai trebuia să iau startul la Ironman Lanzarote. Nu a fost anul potrivit pentru nimic. 

2015 - nu s-a încheiat, dar știu sigur ce voi scrie pe 31 decembrie în obișnuitul meu bilanț anual -: 

2015 a fost un an în care evenimentele s-au derulat parțial așa cum le simțisem, dar cum refuzasem să le accept.

2015 a fost anul de care m-am bucurat să se termine.

2015 a fost anul din care mă bucur că am ieșit întreagă.

2015 a fost un alt pas spre un alt început.