We are all special .....

We are educated to fight against each other. Not only to compete on a fair play way, but to fight (for a better job, for a higher salary, for a piece of meat, for a bigger house or what ever)!. From very young age we are educated to "be better" than "that one" or "those ones". At any price to be better, otherwise we are punished. Without any explanations. False powers and illusions are inoculated to us. Brain washing starts from our childhood, for most of us. Because the parents - most of them - do not know better. And they never took the time before our born to know themselves. Not knowing themselves make impossible to teach us those things would help us to know ourselves. 

Some of us are coming on Earth with special powers and intuitions, but not all of these kids keep their powers, because external forces from their environment can be more powerful and destroy a large slice of their native potential. "Do not do this!" or "I do not allow you!" and so on.

I have no idea if I was born as a special kid. Every kid is special, as every adult is special. 

After so many years I can approach myself in a way which make me discover the real world, the real levels I never accessed before.

After so many years I am able to understand things. 

After so many years I am able to disconnect from all my anger and fears and past.

Most of the people are living in a life-long-trauma through events in their childhood and they do not find the path to go back, to understand, to forgive their parents.

This year I could do this. I forgave my parents. The good news is, this is possible. 

From that moment, your life will start to change.

As I was 18-19 I had an usual ugly verbal fight with my mother. I remember the exactly picture in that apartment where I grew up: me standing in the living-room door, looking at her, she being extremly furios: "I curse the moment you decided to bring me to life, mother! I am not guilty for your life, for your sacrifice, I did not asked you to be born! Cursed be the moment you conceived me! And pay attention: Pray that you stay healthy your life long, because when you will be old and sick, I will not be there for you!!"

And I left the house. With 22 I left her house for ever without looking back! I had a doll and no money, just the clothes I was wearing!
But saying those words .... I condemned myself to life for the next 30 years!

My mother died on April 17th, 2005. Pulmonar cancer. Ugly story in ugly conditions. At the moment she died, I wasn't there, I was on business travel abroad. Because my chiefs (from Kaufland, Sappert & Grüber) were not able to understand that my mother is almost dying and I am the only she has. And because .... because, to be very honest, the entire situation overhelmed me and I had no money, I could not just resign the job .... there were terrible months for me than in 2005. 

About one week before she peacefully died - so far the medical assistant I have hired told me - I spent a night with my mother in her apartment. The heaviest and most complicated night of my life, even much heavier as all those nights from December 1989 when people were shot and killed all around me on the streets of Bucharest. And I had to survive against my desire .... it is now the time to understand the reason, I suppose.

We did not speak much that day. 

I did not sleep at all. The emotions were so high that I could no sleep .... to see your mother on the dying bed, to feel so helpless, so overhelmed, so terrible tired .... it was much, much than I could bare.

As once I struggled to get her from the bed and to lead her to the bathroom I colapsed. She was too heavy for me and was tired since days, alone with her, with a complicated new job .... The intensity of that year ..... I told her through tears: "I cannot anymore. I cannot anymore ..... You know, mother, your desire was I never marry, I never have a family. Now we are both alone in a situation I cannot face it anymore. Look at me, I cannot get you up ..... I could have now a family and we both would not have to be so alone and lonely .... you see?"

She said nothing .... 

Of course I got her from the bed and I lead her to the bathroom and then I brought her back .... 

She was sitting on her bed, I was sitting on the floor near the bed .... The silence between us was like a huge body ....

I think she had tears in her eyes .... I am not sure because I was not able to look at her. I was struggeling not to cry the entire day as I wanted to protect her seeing me crying.

She said: "Anca, I am so sorry .... please forgive me for destroying your life .... I am so sorry now ...."

At that moment the entire Univers exploded. Every single cell in my body exploded and died in the same moment .... The first thought in my mind was: "It is too late for this ... "
I could not look at her in the same matter I was not able to call her "mother" ..... and I know that now, as I am writing this, she is here .... I hope she can understand what I write, what I think .... although it is in English and she didn't know this language .... I hope, mother, you can understand this .... I hope you know where I am and how much I miss you here. There it was impossible, but here is different, you should know this.

   Last week I met someone. I will write about this later in time. I was told: "when you feel something on your left shoulder, start to write. Write it all down until you get tired. You have your grandparents watching over you. They always come from your left, heart side. They protect you all the time trying in this manner to ask for forgivness for not being present for you in your life." This is what I am doing now ... Thank you, Claudia. 
  Dear people, from a reason I cannot explain, I do not write this in German, your language. I do not write this in Romanian either. I write it in English and I write so fast, so incredible fast .... I have no explanation for that, but I hope you are here and you understand this ....

   As my mother fall asleep that night I left the room and went in the kitchen. A small ugly kitchen. I was standing up in front of a window and I cried the entire night through. All my organs, all my cells were crying. I acumulated so much anger and pain all those years back. And now .... I was with my mother, she was dying and I was absolutely incapable to manage the situation.

   My mother died about one week later in the morning. In a Sunday morning at eight.  She died before I could say to her: "Mother ...". She died before I could say to her: "Mother, I forgive you. I love you, you know?"

Because I did not had these feelings then, it was much to much pretended .... to forgive, to love her ..... as I never felt myself to be loved by her .... many years as teenager I asked myself if she is my real mother. I am sure she is, but I miss something in this piece of information.

I needed elf and half years to forgive my mother and to start to love her. Because the entire Power I needed and found in my life is her merit too .... And I probably had to leave behind me and to give up everything I built in 20 years (also 20 years of work, accumulation and pain) in Bucharest and to come to Austria to suffer a severe burn out after about only 6 months being here; I probably had to experience all these 2,5 years here for reborn, for finding myself, for understanding my life, for being able to forgive and for being able to restart from zero for the last time in this life .... Shangri-La can be all over the place where we are.

Last summer somebody told me: "Anca, you have to forgive your mother. Otherwise you cannot go further with your life. It is simply not possible, trust me." Anna, you were right. Thank you!

   We are all special, but we do not take it for real. No one is better than another! Some are better trained because are more disciplined, yes, this is possible .... but  We are just all special and if we all would know and understand this, the world would be a much better world, because we then would be able to syncronise our energy fields and to live and work as synergist muscles in our body do!
   I hope parents understand the message. As adults, we are strongly influenced by all the small and big events we had in our childhood. We are the work of ourselves, but the influence of our parents is stronger in the most cases. I wish parents can understand this and do something about this. Paying more attention maybe ... even struggeling to understand life in its real potential, mechanisms. There is no recepy on the world how to be a good parent, I know. But there is a lot it can be "better" done if .... we awake in due time for us and for our children.
   I lived 7 months in a family here in Austria where the gap between parents and childred is enormous. And I had to see and to feel the incapacity of the parents to change things. Very painful indeed ...... for me, because it seemed I was the only one who saw the real stuff there.
Parents, do not just let your kids to grow up. They grow anyway! Help them while they grow up by recognizing their abilities, letting their potential free, avoiding to force them doing things and to inoculate them the fight idea. Start to communicate openly to them so that you are their best friends, not their best parents! Take care about how you formulate advices or punishments! Be decided, be ferm, but explain things and reasons to them. Try to understand their reasons! Teach them about the existing Energy Fields, about how and what they can do with their Energy Fields - if you know what is it and how it works, if you bring these things to your kids, then you can be sure you assure them the Happyness for life!
Do not ignore some simple rules which belong to the general life education, such as: define their role in the household, give them specific tasks, write down an weekly or monthly schedule for their tasks and put it on a visible place and every time they end every task, write OK on that line. Yes, children have to be part of the family life and have to help in household! They are not your guests in house, they are part of the family!! If they want to live like guests, then they should rent a room which is not paid by you.  
Our personality forms until about 15 years old, then no relevant changes are coming over us - this is a fact very few people are awared about.
  Changes start with you, mom or/and dad. If you do not change yourself, you cannot help your children and you cannot help yourself too .... but this is a different story. The seven months teached me on an abrupt way things about life which I will describe later in time .... 

I am not done, I do not read what I have just writen above .... but I need a break ...

Merry Christmas!

poveste dinspre Trecut ....

că nimic în viață nu este întâmplător o știu de câțiva ani și o simt de când mă știu. și nu mă știu din momentul nașterii, deci nu mă refer la ultimii 49 de ani ..... momentul real de când am început să ”mă știu” e încă neclar, dar va deveni clar cu timpul. căci într-un mod deosebit abia acum simt că intru în altă parte a existenței. mi se clarifică și mi se confirmă atât de multe lucruri pe care le-am ignorat în ultimii 22-25 de ani, că aproape mă simt nu doar provocată, dar și depășită de acest volum de informații. inutil să mai spun câte valori îmi sunt răsucite și transformate ......

înțelegând, începând să înțeleg mecanismele existenței noastre în univers capăt și răspunsuri la multe întrebări.

blogul ăsta s-a dorit a fi un documentar despre aventură și călătorii. călătoria continuă în același spirit al aventurii, dar în altă emisferă. ce urmează, nu știu. 

*****

m-am culcat vineri seara și am adormit prin meditație. mai exact spus, prin ceea ce se numește autogenes training (autosugestie bazată pe un proces de relaxare, cu implicații complexe care apar în timp. ca orice training, doar consecvența și regularitatea pot duce la rezultate).

anul acesta am avut, puse cap la cap, probabil 8 luni de insomnie din cele 10 care s-au scurs. situația s-a îmbunătățit după aproximativ 3-4 săptămâni de experimentare a unui proces pe care l-am urmat începând de la jumatea lui septembrie. în ultimele două săptămâni experimentez ceva nou pentru mine, anume ”scufundarea în somn”. pur și simplu ..... mă scufund ....

m-am trezit la unu jumate dimineața. vioaie și chitită să citesc ceva. a doua zi, sâmbătă, ar fi trebuit să mă scol la 6, să plec la 7 și să iau trenul de 8 spre școală. 

pe la trei jumate dimineața m-am culcat din nou, împăcată și liniștită. ceasul a ciripit el la șase dimineața, dar i-am închis pliscul și am decis să nu mă duc la școală (era un curs la care lipsisem în august și aveam acum ocazia să-l recuperez, dar mai am o șansă în două săptămâni, așa că nu m-am supus singură presiunii, așa cum am făcut toată viața aproape.)

abia la 11 m-am sculat definitiv și pot spune că orele de somn între 6 și zece jumate au fost divine. 

afară frig și vânt, pustiu și liniște. o liniște .... liniștită. simțeam un fel de briză interioară. mă uitam pe geam, îmi doream oarecum să fiu acolo, afară, echipată, să alerg, dar pe de altă parte mă ucidea foamea .... așa că am ales să fiu leneșă astăzi.

toată ziua m-au preocupat gânduri și m-au trecut stări deosebite, asupra cărora nu voi zăbovi acum.

a fost o nouă zi prin care am găsit și acumulat un anumit volum de informații într-un domeniu în care aș fi putut să intru în urmă cu 22 de ani, dar nu am făcut-o. și spre finalul zilei mi-am adus aminte de câteva povești din trecut. poveștile astea nu sunt doar ale mele, sunt ale multora dintre voi ..............

*****

prima întâmplare care ar fi trebuit să-i atragă atenția asupra potențialului ei energetic și ”supra-realist” a fost la vârsta de 11 ani. Un vis foarte detaliat și complex în care ea însăși apărea cu toată partea superioară a trunchiului în ghips a devenit realitate a două zi dimineață. În drum spre școală a fost lovită de o mașină și și-a pierdut cunoștința. Și-a revenit peste două zile jumătate în calitate de personaj al propriului vis. Cele mai mici detalii, inclusiv colega de pat, părinții acesteia și statutul lor social (tatăl era ministru în anul de grație 1979, martie), pata de albastru de metil de pe ghipsul ei, fața vânătă și tumefiată a fetiței care era colega ei de pat, forma ghipsului, salonul de spital .... toate detaliile din vis erau acum realitate.......  A urmat o vară fierbinte, încătușată într-o carapace albă și grea, care începuse să pută de-a dreptul.

    la 22 de ani a supraviețuit unui război civil, în timp ce alții se prăbușeau în jurul ei. după 3 nopți și două zile petrecute pe străzi a ajuns acasă. niciodată nu a știut cum a reușit să ajungă acasă. După alte două zile, când s-a trezit, i s-a povestit că s-a prezentat la ușă și s-a culcat, adormind imediat. s-a trezit de câteva ori să ceară apă, dar nu își amintea de momentele acelea.

    între 24 și 25 de ani a avut 3 tentative de suicid. niciuna nu i-a reușit. a doua era cât pe ce să fie un succes, doar că a fost găsită cu jumătate de oră prea devreme. corpul ei avea sub 26 de grade și era expus afară, pe terasa casei, unde stătuse toată noaptea. și-a revenit în simțiri după două zile, în spital.

coborând de pe Chimborazo la ora 7 a.m.

la 34 de ani, escaladând un vulcan-ghețar, fiind noapte, furtună pe ghețar și stând pe loc în șir indian să aștepte deplasarea celor din față, a avut o viziune: va muri pe un ghețar. cândva, nu contează când. va urca și va simți beatitudinea pe care doar oboseala fizică și mentală ți-o poate da atunci când se întâlnesc într-un dans de fericire (a dansat dansul ăsta pe Kilimanjaro, în Anzi o dată și o dată în Himalaya.) atunci vine apriga dorință, unica dorință: ”acum, aici, vreau doar să mă lași să dorm un pic.” Dacă va fi lăsată, va fi ca în viziunea ei. Moartea albă. Simplă, fără dureri, fără regrete.
      abia împlinise 34 de ani și cutreiera ținuturi izolate prin Ecuador când într-o seară, întorcând capul în spate spre locul de unde venise, a avut o revelație: ”acolo trăiește dumnezeu!” - deși pentru ea ”dumnezeu” nu exista și nu existase niciodată în înțelesul universal valabil acceptat. A făcut o fotografie cu fragmentul acela de ”Adevăr”: o pulbere aurită se revărsa peste și printr-un curcubeu ..... și aș vrea să am acum la îndemână fotografia respectivă, care timp de 20 de ani a stat lipită pe unul din dulapurile mele de bucătărie din București! 
*am găsit-o!!! - e o fotografie scanată, nu aveam digital atunci și din păcate nu se vede pulberea aurită care cădea din cer. Era o .... ploaie fină, super-fină și când te uitat înapoi prin perdeaua de apă vedeai o ploaie aurită ....particule minuscule trecute prin spectrul de culori al curcubelui ce se vede în pozele de mai jos

 Petecul acela de lumină - la aia mă refer ....
Și nu pot să nu mai adaug și alte două fotografii făcute în aceeași după-amiază:

      la 39 de ani a avut un stupid accident cu bicicleta despre care nu și-a amintit niciodată nimic. se întâmpla într-o sâmbătă la ora prânzului. și-a revenit în simțiri luni după-amiază. în spital. 

      la 47 de ani un medic i-a spus că are o tumoare în rinichiul stâng. două săptămâni extreme, după care a urmat o investigație. nu a (mai) fost găsită nici o urmă de tumoare.

   în același an a ”suferit” un burn out.

     împlinise 48 de ani când, căptușită cu o pneumonie, a avut puternice accese de febră și delir. atunci a început să fie mai atentă la anumite ”izvoare de căldură” pe care le simțea în interior, printre organe.

      la 49 de ani și o zi a avut o ... un fel de experiență marcantă manifestată de febră intensă și un ”dialog” direct cu probabil cel mai important organ al eului nostru: inima. 

       de la acel dialog au apărut unele schimbări, care continuă.

Felicitări! V-ați decis pentru un update al conștiinței de sine. Procesul de actualizare începe în câteva minute.

*******

Să-ți explic de ce nu a funcționat atunci, în urmă cu 21-22 de ani, C.

Când te-am întrebat de ce nu avortezi, în toamna aceea a lui 2000, mi-ai spus doar atât: ”din motive religioase.”.

Știam că niciodată nu ai fost de acord cu avortul meu din urmă cu doi ani, dar nu-mi păsa. Nici acum nu-mi pasă. Nu m-ai întrebat niciodată de ce am decis să nu aduc pe lume încă un suflet, răspunsul nu cred că ar fi fost pe înțelesul tău. Nu doream să mai aduc un suflet într-un sistem cu care nu eram și nu sunt de acord, nu vroiam să fiu pusă în situația de a fi o mamă obligată de sistem să-și vaccineze copilul, să și-l bage în uniforme, să-l hrănească cu toate otrăvurile la care aveam acces în lipsă de altă sursă de alimentare, să-l apere în fața părerii celorlalți și lista poate continua, dar asta e altă discuție. Nu m-a întrebat nimeni vreodată cu adevărat de ce am luat decizia respectivă.  Nu am vrut să contribui și eu la Matrix-ul care ne seacă de viață pentru că așa vor alții .... să mai ofer Sistemului un Sclav .... dar Nimănui nu-i păsa în definitiv. Dar eu te-am întrebat .... pentru că nu te știam să visezi la statutul de mămică ....

Dacă măcar atunci, în 2000, mi-ai fi explicat în termeni mai puțini fanatici, cum defineai tu ”religia”, aș fi avut cu siguranță deschiderea să te înțeleg. Dar acum, privind în urmă la felul cum ai încercat să mă atragi către cercul vostru de preocupări, doar pe baza a ”crede și nu cerceta” înțeleg de ce nu a funcționat. Ne-am lovit în termeni, în bariere de comunicare și mai ales în atitudini discordante.

   Nu putem fi deschiși la fenomene pe care nu le înțelegem dacă noi înșine nu trecem prin anumite stări. 

   Plus de asta, atâta timp cât termenul de ”religie” este înțeles și acceptat ca ”un dumnezeu cu barbă albă așezat pe nori”, nu ai cum să mă convingi. Chestia care nu se ”pupa” pentru mine: mersul ăla la biserică. De Paște, de exemplu. Am fost o dată cu tine și mi-a ajuns pentru toată viața să-mi dau seama ce spălare de creiere e acolo. Dumnezeul e în noi, nu în mâinile preotului și nici în turla bisericii.

Dacă măcar tu ai fi știut că de fapt ”religia nu este un dumnezeu cu barbă albă așezat pe nori”, ci că noi, fiecare dintre noi suntem un potențial creator imens ..... atunci am fi găsit un limbaj comun de comunicare. Dar așa, venind mereu în persiflare și vrând să-mi dovedești superioritatea ta spirituală vs. nimicnicia mea materială ...... în timp ce te duceai la biserică .... ca să ce? Să găsești Spiritul pe care nu îl găseai în tine? Întreb și eu, că nu pricep ...

   Acum înțeleg de ce doar 10 sau 12% dintre milioanele de oameni care dau bani pe seminarii de iluminare și pretind că aplică ceea ce aud acolo sau ceea ce citesc în cărți de genul ”The Secret” reușesc să ajungă la rezultatele dorite.

    Dacă ești printre cititorii care, uitându-se înapoi în viață, poate afirma: ”Viața mea arată așa cum mi-am dorit.”, atunci nu este nevoie să-ți explic, căci știi deja cum funcționează Viața.

Știi deja că tot ceea ce ai este reflexia propriilor gânduri. Dar nu primim ceea ce dorim, ci ceea ce simțim ..... și aici e mult de explicat (pe viitor).

***** 

Mi-ai spus acum că după 12 ani de ”iluminare” ai renunțat la tot și ”ai cerut să fii un ignorant ca toți ceilalți”, alegând să trăiești ca toți ceilalți.

Pentru cineva care pretinde că ”a fost acolo, sus, sus, în lumea energiilor și a spiritului” ....... de ce ar renunța după 12 ani? Ce nu s-a potrivit? Ce a intervenit? Teama de izolare? Teama de a nu fi înțeles? Saturația de a fi izolat? Sictirul manifestat de ceilalți? Ai obosit sau ce s-a întâmplat?

Din moment ce ai ales cu cine să faci copilul, din moment ce ai ales să faci un copil, înseamnă că de acolo, din înaltul spiritului tău, ai știut exact ce urmează. De ce să renunți după aceea?

Sau de ce să decizi ceva care implica renunțarea respectivă?

Sunt doar întrebări retorice, nu aștept răspuns. 

Spun doar ce ți-am spus zilele trecute: ”ce ne mai rotește Viața asta, C., ce ne mai rotește .... cine ar fi crezut?” 
Am suferit ca bleaga ”pentru tine” și am căutat soluții și nu pricepeam de ce nu trebuie să fac asta, căci fiecare are ceea ce își crează .... 
Când ”mi-ai dat peste nas” cu un neargumentat ton de Mamă a Tuturor Adevărurilor că tu nu ai avut nevoie să ajungi în Himalaya, ca mine, că tu ai fost deja acolo - mi-am dat seama că nici rămășița de relație care mai respira între noi nu are vreo șansă. Nu știu dacă tu ai priceput vreodată că ai spus atunci și de ce ai simțit nevoia să plesnești cu o afirmație care nu avea nici o legătură cu mine. Nu am spus niciodată că mă duc în Himalaya ca să ”mă iluminez”, eu m-am dus să simt munții, spiritul lor, natura în sine, să calc pe urmele unei legende, să mă regăsesc sau găsesc .... nu m-am dus la un ashram sau la un guru sau mai știu eu ce. A fost ultima dovadă menită să mă trezească la realitate, cum că orice tentativă de discuție între noi era ca două linii paralele care nu se vor întâlni în veci. La o adică, nu ai fost cu mine acolo și nu știi ce am simțit eu. Și nu pricep de ce Himalaya trebuie să fie singurul punct de plecare pentru high spirituality .... Mergi acolo, preumblă-te pe cărări mai mult sau mai puțin umblate, rătăcește-te la 5.000 de m, lasă-te doborâtă de boală, simte-te renăscută la aproape 6.000 de m, lasă-te cuprinsă de epuizare și disperare, continuă să mergi ..... și vorbim după aceea care e chestia.
Viața abia de acum devine interesantă, C. - și cum ți-am zis în 2001, atunci pe bancă în parc, s-ar putea ca tu să ”fii mai câștigată” la final ........................... 

********

Puterea Prezentului. Trecutul e doar un spirit al creierului. Acest spirit ne orbește și ne blochează. Inima este cea unde găsim răspunsurile! Inima înseamnă Acum.

Mind over  Matter - este ceva ce oamenii nu au putut accepta, deși adevărul stă la vedere împrăștiat pe tot globul, sub nivelul mărilor și oceanelor, precum și altitudine. Mărturiile arheologice pe care nimeni nu le-a putut explica până acum devin explicabile.

Sunt la începutul a Ceva Nou care îmi oferă confirmări și răspunsuri și faptul că le am îmi conferă liniște și curaj.

Am o serie de multe întrebări ale căror răspunsuri încă nu le știu.

Experimentez chestii fascinante și încerc să urmez simțurile în alt mod, diferit de cel practicat subconștient sau inconștient până acum. 

Aseară a venit la mine în vizită o fetiță fermecătoare de 9 ani. Am vorbit despre jucării, joacă, dorințe, familie și nebunii d-astea. O vedeam că nu se dă plecată de la mine și nu mai știam ce să fac, începusem să intru puțin în teama că habar nu am cum să mă comport, ce pot eu să-i ofer, cu ce pot eu să o distrez în definitiv? Și am întrebat-o dacă ea crede în puterea gândului, dacă crede în faptul că dorințele noastre pot deveni realitate. Și m-a plesnit la intelect când mi-a zis că da, de fapt ea crede și că a auzit de puterea gândurilor și a meditației ..... 

Când am început la Academie cursurile de Mental Trainer nu am realizat că nici măcar această alegere spontană nu este întâmplătoare. Pentru că Mental Trainer are o legătură directă cu toate aceste noi domenii pe care le ”investighez” de câteva luni. Și acum mi se centralizează oarecum, din diferite direcții, un volum de informații care momentan este prea mare pentru a-l putea prelucra. E ca un ocean curgător care năvălește și mă ia un pic prin surprindere și vreau să învăț, să încerc, să repet, să insist să renunț la acele valori și obiceiuri care mi-au adus doar mizerie până acum. Timpul își va spune cuvântul. 

Cert este însă că dacă accepți, dacă crezi în aceste chestii și începi să aplici conștient anumite principii, începi să experimentezi și să aduci din subconștientul propriu la suprafața conștientului - atunci toată viața ta capătă alte unghiuri de abordare și culorile se schimbă.

Mă număr de fapt printre oamenii care, uitându-se înapoi, pot spune răspicat: ”Majoritatea dorințelor mele mi s-au împlinit. Și nu doar atât, dar fiecare dintre ele s-a împlinit exact în maniera în care eu mi-am dorit să se împlinească. Când am vrut să am o relație cu tipul X pentru chestia Y pe perioada Z delimitată, am avut-o. Când am vrut să ajung în Himalaya pentru durata de minim X săptămâni, cu un buget de minim Z euro exact așa s-a întâmplat și asta chiar de două ori! Când mi-am dorit să plec din țara R în condițiile Q exact așa s-a întâmplat, condițiile Q au fost exact îndeplinite. Nu mi-am dorit W sau Ț ... ei bine nu am avut W sau Ț, doar că exprimarea dorinței nu a conținut o negație, ăsta e unul din micurile trick-uri pe care mulți nu-l știu. Nu există negație în ceea ce dorești, căci tot ceea ce ne dorim vine către noi, indiferent că e pozitiv sau negativ, ține de noi, de cum ne formulăm gândurile și cum trimitem undele de energie în Univers. Acum că sunt mai aproape de a înțelege care e treaba, pot lucra la acele aspecte ale vieții mele unde până acum nu am reușit să trec de punctul G! Și când manifestarea va deveni realitate voi reveni cu amănunte!”

Deodată încep să-mi văd propria Aură și să-mi simt propriile Chakre .... și mă uit la fotografia asta tot mai des ..... cine știe la ce mă refer, va vedea în ea ceea ce văd și eu. Și nu mă refer la pisica de pe costum, cu siguranță :-)

Living in an old castle ..... to do it or not to do it?!

As I've read the add in the newspaper I said to me: 
"Living in a castle?! It must be a joke ..... "

I asked and I've got the reply, so after two days I went there - 15 km away from the place I am living now - to see it with my own eyes.

Castles are still a very legendary issue in our crazy, almost non-human society. Speaking about me and for me I can say that I always dreamed about such an ..... let's call it "opportunity". Of course, in a different version, but I probably did not detailed my wish enough.

Speaking about buildings, there are three sort of "buildings" which always fascinated me since I remember to be on this Earth:
1. Ruins
2. Castles
3. Cathedrals
I saw and visited a lot of castles in Germany, Tchech Republic, Italy, Austria. There is a special fascination about them or I have read to many fairy tales as I was a small girl :-)
The fact is, my dream about living in a castle - not to say "having my own castle" - is still alive somehow.

The description was full of flair and majesty somehow and the pictures were not so bad, so I decided to go there.
Sunny summer day. On the way I remembered about this castle, it was the first thing which caught my attention when I first came in this region, in July 2015!
I would never have dared to go there and to ask: "Do you have available rooms to rent for me, please?" :-)

Now I am here, in front of the building and the first feeling is:

"I do not think this is a place for me .... I do not feel any positive energy here, the main road is only 100-150 meters away ..... but I go to see what it is talk about it afterall, why not?"

to be followed ....

Short update 3rd of July 2016

Other things happened in the meanwhile and the time for writting ..... dissapears somehow.

But because I like following up stuff and analysing details, here I am with a short, very short update.

The appartment in the castle could have been mine.

But after two days I refused the offer. Nothing there seemed to be what I was dreaming about. Energy, price, location, architecture, placement, environment, context.

We all have our dreams. 

Sometimes dreams becomes true.

Sometimes you are in front of the gate ready to enter your dream, you are there, big emotions, sleepless nights ..... and then you take a step back. Just because you have a feeling. Something like: "It does not feel like my dream really ...."

And you go back working on your dream again or changing the dream. Because we often live in an imaginary world. Maybe we had read too much in our childhood about princess life, about a happy life without any worries, about being rich and famous and we had forgotten about the reality around us. Sometimes we act like those spoiled children used to do anything in their life - not to help in household, not to care about other in the family or in the neighborhood, not to appreciate the efforts of their parents and being used to be served all the time (parents' mistakes) etc. - who get a huge shock when mama or papa are getting sick or away from home and they are hungry and the only thing they are able to do is maybe to boil water in the electronical water boiler (!)

These children are waking up in the Monday morning and have no idea where their socks are or what to take into the school bag. Because the entire week-end they had different priorities: to do anything at all. Sitting in their rooms and surfing in internet or playing games. Coming to lunch after the mother called them at least five time through the entire house "Lunch is readyyyyy!!!!"

I didn't want to write about spoiled children who have no sense of values, but the phenomen is similar.

You sometimes have dreams which can become true, but not in the manner you wanted. Because you defined only the dream as a fairy-tale picture ignoring the details :-)

So, for the moment I rejected to start a "life in a castle". 

Back to basics: When the Sky is Talking to you .....

Steps in life

Something about new situations in your life .... - click the link

Norsemen Extreme Triathlon - one of my dreams

There are races that push your limits...and then there's the Norseman. Without question it's the world’s most iconic and toughest long-distance triathlon as well as the most Northern, taking place at the same latitude as Anchorage in Alaska and traveling through the most beautiful parts of Norway.
The prize? Bragging rights for finishing on the plateau of mountain Gaustatoppen at 1,850 meters above sea level (that's about 6,000 ft for our American friends).
Competition for the 250 slots is, as always, fierce and all have been taken for 2013. Except for the 2 that we have in this competition.
As the official wetsuit and swimwear support, blueseventy is offering two readers the chance to race Norseman 2013. The package also includes a blueseventy wetsuit, a race kit package, race support and hotels. You'll also receive a training program with one of our coaching partners, Matt Dixon of Purple Patch Coaching in the US. Or Andy Bullock and Simon Ward in the UK.
The winner will also be featured in the run up to the race by Triathlete or Triathlete Europe with regular training updates and a special race report. You will be walking people through your training progress and so you need to be comfortable writing updates posting up images.
The competition is open to readers in North America and Europe - one race slot has been allocated for each region. Entries are now open and close on Sun 3 March. On Mon 4 March finalists will be posted live on our Facebook page. Votes are then open from any of our Facebook friends to vote for who they would like to see sponsored. The athletes with the most votes will be notified on Mon 18 March.
It goes without saying that this isn't a first timers race and is generally suited to mad people who like beasting themselves in ice-cold water then running up a cliff face. As a minimum you need to have completed at least a handful of iron distance race to enter the competition.
Race date is Sat 3 Aug...good luck!
 I hope this is the right link for vote on FB
if not, please see my profile there 

A story of a picture

http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/01/fotografia.html

http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/02/p-h-o-t-o-and-story-behind.html 

Himalaya reloaded 2011-10th day-Kala Pattar

read here how it was yesterday

10^th day of trek, 22th of December 2010

Lobuche (4.910 m alt) – Ghorak Shep (5.140 m alt.) –

Kala Pattar (5.643 m alt.)

 When I look to a picture of a “killer mountain” it happens something strange. It looks deadly ... but I immediately think about a such of occur thing: "how I reach the amount of money for going there, doing this, trying this, climbing there?!?" ....

OK, I have to admit that I never dreamed about climbing Everest until now...... I always said to me that I couldn't breathe over 6.000 m or I would need 3 month of living over 5.000 m high. But something strange is still happening and I remember about my first ascent higher than 6.000 m, in Ecuador, 9 years ago: As I saw the climbers’ cemetery at the foot of Chimborazo, I felt crazy. No, I didn’t want to give up the climb, but only in that moment I realized the really exposure to the risks. And the local guide we had then and who paid something for us, said to us that evening: 

“So, people, I would like to have the money from all of you, as we start to climb at midnight.” Clear text: “And if one of you die on the route, I stay unpaid.” It was about one dollar from each of us and we were 5 people ….  Of course it is difficult to comment this, but I was shocked. The man had right actually and in a very pragmatic and almost rude way, he wanted to be sure about his 5 dollars. He didn’t think about the fact himself could die on the route.

Coming up here to Lobuche before yesterday, alone, reaching the Tukla Pass at 4.830 m alt. and seeing all the memorials to so many different people who died on their trail to different destinations of this area, of course including Everest mostly, I just took a break of 15 minutes to look around and memorizing everything I saw in that moment. I couldn’t stay longer in that amazing place, I just wanted to go forward, further and higher, I wanted to find my trail and to reach the 5.000 m alt. that day. I just find occur that you don’t feel as wanting to give up the entire story. You are tired, alone, I didn’t meet someone for about three hours, I even wasn’t sure at 2 p.m. that I follow the right trail, but the force which pulled me was much stronger. So …. Let you go with the wind is such a nice metaphore and becomes so real in this context ….. I am just going with the wind ………..

And yes, I described the trail of yesterday, going from Lobuche to Gorak Shep for the first time, but I didn't mention anything about the other memorial you meet just before climbing up on the Kumbu Glacier ..... you see? It seems not human sensitive, but after you pass along so many memorials and you read: 

"he climbed Everest alone and died on the return way" or "he was on his way to the top of the world" and so on, you  will stop looking at them, you will stop reading all those memorial words, you will stop taking pictures of them and you will finally ignore them .... think about the place of Pashupatinah in Kathmandu, where the death is almost a living subject and the people are looking at it every day and every night .... is the death just a part of our lives? What's so big deal about it?

Diary notes:

”Lobuche, 17:45

What a day! I’ve just get high fever again. I couldn’t sleep last night at all, at least five minutes! And this despite the better accommodation conditions. I had -15°C in the room over the night, this is meaning that last night in that summer and very old lodge were about -17°C. I was terrible tired and sleepy, of course, but today was a long and exciting day, Kala Pattar Peak – the original base camp for Mount Everest ascent - was on the agenda. 

So, at 7:10 I left my warm sleeping bag and started to be ready for the day, at 7:30 I ordered the breakfast and at 8:30 we left the Hotel. It was terrible cold outside too, but the sun just rose few minutes before and everything around was bathed in its beautiful light and warm. Wonderful day, perfect weather! We reached the settlement in Ghorak Sherp at 11  o'clock and stayed for about one hour inside, drinking tea and hot chocolate. We didn’t intend do be so late staying there, but then it came a terrible sand storm on the valley and we had to cross that white sand desert in order to reach the ascending path to Kala Pattar. Everything was flying in the air: plastic chairs and bags, cartoon boxes, papers, wood, just everything. The dinning room where we were taking a seat was outside, exposed like a sort of terrace, very nice and small, but made only from some wooden boards and we had the feeling it will be soon taken by the wind! 

The strong wind is coming from my left and from behind too,

so I had to have very fixed legs on the ground

  We started our walk at 12 o'clock. I was fascinated crossing the white sand plateau – this is actually an ancient lake bed, which now contains a small lake on the right, coming from the glacier, and a helipad -, incredible scenery. So empty, so deep between those rocky and icy giants, some yaks around and no people, some baskets in the wind. Absolutely fascinating. I was lying on the sand as you lie and make angels on the snow, if you know what I mean.

 The ascent makes its way up a series of steep switchbacks before leveling off somewhat as it traverses to the eastern side of the mountain. At the begining, for about one hour, it is a crazy steep zigzag which climbs from 5.164 to about 5.350, then it comes a down plateau, not so steep, very wide and exposed to the winds from all directions. Soft ground actually, but because so dry and frozen, quite hard this period of the year. In the summer I suppose is all only green high grass here. After about half an hour you start to climb on the dark big rocks. Khala Pattar is actually meaning „The black rock“. The main reason why many trekkers attempt to summit Kala Pattar is that it provides the most accesible point to view Mount Everest from base camp to peak (due to the structure of Everest, the Everest Summit cannot be seen from the base camp). The trail becomes steep once again until it reaches the wind-swept summit ridge. From there, a five to 15 minute scramble over boulders takes one to the top.

Magnificent Nuptse (center, sharp) and the Summit of Everest

Kala Pattar appears as a big brown bump below the impressive south face of Pumo Ri (7.161 m) and climbing on it you feel crushed by the greatness of the white giant behind which the Tibet is lying.

About 20 m away from the summit the wind became really creepy and dangerous, Andy, Claire and Peter stoped and returned. Difficult to describe, but the wind can give you a scary feeling indeed. It was 2 p.m.. The views from Kala Pattar of Everest, Lhotse and Nuptse are spectacular. In my madness I climbed a flat rock, on a higher lever, terrible exposed, I managed to take out my camera from the backpack and I filmed a few minutes. I had to keep my feet very stiff. With mine 58 kg per total were not great miracle to be strucked. I really struggled to keep filming, but after my fingers were totally frozen and I couldn’t keep balance anymore, I had to give up. I was alone, nobody behind on the mountain, the other three guys were already too long distance from me, so I packed my camera, looked around once again and started to descent.

Hardly to believe, but in 8 minutes I descended what I climbed up for one hour on the rocks!!! And in 30 minutes from the summit I reached the ancient river bed at Ghorak Shep (2 hours up and half an hour down).

 It was pretty late to leave Ghorak Shep at 3 p.m. – as we didn’t intend to stay over night there, because next day we plan to leave Lobuche and have the probably longest day of the trek to Gokyo Lakes Area -, so we had a strong march to Lobuche, which we reached in two hours. It was already crepuscule and terrible cold again, no sun, as we reached our Eco Hotel.” Let the video play with loud sound.

 So, this was the day of Kala Pattar Summit, no further descriptions needed. 
Only that I had a great Sherpa Stew for 320 NRP:

And only that being on the top my right eye suffered a burst blood vessels and for several minutes I had some problems, but every step descending in altitude improved my eyesight. Great day, I have only one desire: to sleep! Tomorrow it will be terrible long, so I have to get better over the night.

Bye-bye Pumo Ri, Kala Pattar and Ghorak Shep, 

see you next time!! 

COSTS of the day:  

breakfast: 840 NRP, 
Sherpa Stew in Ghorak Shep: 320 NRP, 
dinner: 900, 
room: 150 NRP 
                           =  2.110 NRP / 30 USD

read here the daily schedule of the entire trekking

READ HERE about the next day

N.B.

My first adventure in Himalaya can be read March 2009

and click here for the story in pictures