Aroganță sau supliciul caniculei

Unii suportă căldura mai bine decât alții, unii se simt fericiți în caniculă, alții dorm despuiați la -10°C. Eu una mă simt bine la frig, îmi place să dorm într-o cameră unde sunt 10°C, să simt tăișul aerului rece pe la nări, dar să știu că dacă mă despart de plapumă pot intra într-o încăpere cu 24°C. Despre căldură …. E blocaj total. E suferință pură. Este efort din toate punctele de vedere. Canicula nu intră în limbajul meu mental și de aceea suferința e sublim de chinuitoare. Pentru mine, vara ideală înseamnă temperaturi de max. 20°C, ploi subțiri și catifelate, cer parțial acoperit, soare în pauză de masă în spatele cortinei. Deci trebuie să caut un loc pe planeta asta unde să pot trăi și eu în condiții climaterice perfecte pentru eul meu.

Totuși, viața merge mai departe și dacă anul trecut luna iulie însemna furtuni și 5°C, iacă că acum avem 40°C și o oștire încremenită, adică nici-o frunză nu mișcă-n front!!

Așa că am parte de nopți asudate într-o colivie destul de mică, fără aer condiționat, unde nu pot crea nici măcar curenți de aer, fie el și aer cald. Și pisoiul merge de colo-colo, probabil își crează proprii lui curenți când dă din coadă.

Așa că suferim împreună, cel mai rău noaptea, când parcă și picăturile de transpirație sunt obosite și se preling cu o lascivitate enervantă pe epiderma surmenată. Și nu-l pricep deloc pe blănos, de ce se uită la mine cu ochii ăia mari, rotunzi și blajini de zici că e bivolul Ferdinand și stă precum o statuie neînsuflețită și mă fixează cu privirea și când îi arunc și eu o privire pe la colțuri zice ”miau”, de parcă cere voie să miaune și în timp ce zice ”miau” dă cu apropos ”hai lasă-mă în poala ta” și io atunci nu mă mai uit la el, cică îl ignor ….. mai stă un pic și mai zice „miau” …. Cred că îi e cald în cerul gurii și așa poate mai crează vreun vârtej, nu știu ce să spun ….

Deci la ora 6 p.m. mi-am pus în jurul taliei 4 butelcuțe cu apă înghețată. 

Obiectivul pe seara asta era 15 km. Vai de mine, și am ieșit în voalul de caniculă și era cât pe ce să cad precum o muscă beată ….. după 200 de m de alergare ușoară am simțit că mă-nfund în propria inspirație, așa că am oprit, m-am aplecat, am inspirat profund, am mai mers zece pași și am mai avut o tentativă de alergare cu un pace de 6,45 min/km …. și după 150 de m iar am simțit că mă sufoc și am zis ”pe puii mei, chiar nu e ziua în care mi-am propus să mă omor, mai am ceva planuri” și iar am inspirat, m-am întors cu 180° (nu, nu °C) și am mers iar la pas, respirând ca peștele naufragiat pe malul torid …. și ceea ce m-a inspirat totuși să continui …. Nu, nu vei ghici niciodată ce a fost, pun pariu!

Costumul de triatlon, perfect mulat pe corpul meu…. Primul meu costum de triatlon, roșu, cumpărat în 2011, cel mai bun an sportiv al meu …. Da frate, ăla a fost primul element de motivație, pentru că de regulă nu mă antrenez în costum de triatlon (chiar dacă aici, în Austria, e ceva normal, nimeni nu te consideră caraghios sau extraterestru, vorbim o limbă comună aici). Îmi dădeam impresia că sunt în cursă, că trebuie să continui. Apoi m-am uitat la picioare și ce să vezi, șoșonii K-Swiss, roșii, din plasă, pe care scrie ”ironman”, iar pe creștet cozorocul pe care scrie ”ironman” – nu că nu aș fi de trei ori chiar, doar că nu –man, ci –woman! - și da, cu noul sentiment că ”ești în cursă și sigur nu vrei să abandonezi” (”nu există ”trebuie”, poți abandona, doar că tu nu vrei, corect?) mi-am imaginat că arbitrul de pe margine îmi atrage atenția să-mi trag numărul în față (da, mi s-a-ntâmplat o dată, anul trecut la half-ul din Litschau), așa că mi-am luat inspirația și expirația cu mine și m-am tras de nas drept înainte. După vreun km parcurs așa cu gâfâială profundă din coșul pieptului am simțit că nu mai pot și atunci mi-a venit în minte un titlu de articol – la care între timp se pare că am renunțat -: ”Agonia caniculei” - căci așa mă simțeam, aproape de agonie. Și apoi am recurs la o altă strategie – că nu degeaba stau pe margine de două luni și mă fac că studiez viața.

Deci am inspirat profund în timp ce mergeam vânând fiecare petec de umbră, am închis ochii – oricum ochelarii erau pe creștet, că nu-I suportam pe nas, așa că mare diferență cu ochii închiși sau deschiși nu este, dioptriile mele săltând destul de sportiv în ultimul an de zile, am ajuns să am 9 la dreptul și 7 la stângul, să fie ele sănătoase!! -  și m-am dat jos din cuib. Adică mi-am imaginat că mă înalț deasupra mea și admir peisajul și personajele. Și de acolo de sus am văzut că sunt cam singurul personaj în perimetru și mă chioram la mine să-nțeleg ce puii mei face chestia aia roșie care se târăște pe asfalt și mi s-a făcut jenă și mi-am îndreptat coloana și mi-am înviorat puțin târâiala, acum nu mai erau 6,45 min/k ci progresasem la uluitoarea viteză de 6,42 min/k. Am pus ceasul undeva unde să nu-l văd, să nu-l aud, să nu mă pot uita la el, deja nu mă mai interesa ritmul. Prioritățile se schimbaseră deja după primii 50 de m alergați. Acum mă uit pe diagramă și văd că cel mai bun timp de azi a fost km 14 cu 6,27 min/k. Așa e în viață, când crezi că ți-ai intrat în ritm (cum crezusem acum două zile, când alergasem sub 5,50 min/k), atunci se rupe. Ritmul.

Prioritar era să continui, să fac ăia 15 km. Altceva nu mai conta. Dacă îi făceam în două ore, cu atât mai grav pentru mine, căci stăteam pe traseu două ore, adică măcar jumate de oră în plus față de o alergare decentă.

Și m-am urmărit de acolo de sus pas cu pas și m-am încurajat de una singură, m-am dat pe robot automat, alergam fără muzică, fără text, fără telefon mobil, doar io, nădușeala mea, insistența mea de a continua fără să pot explica ce mă mână de la spate. Alergam ca printr-o ceață mentală, alergam exact cum alergam primii 10 km la Xman Oradea în 2013, doar că atunci eram pe turbo, acum eram pe sleep. Important era să nu mă apuce vreo durere, vreo suferință, că eram destul de departe de casă. Aveam asupra mea doar cardul de sănătate și 10 euro.

Cele patru butelcuțe cu fluid înghețat și-au făcut treaba bine. După 8 km trăgeam primele înghițituri. În două butelcuțe aveam un fluid home-made: apă, lămâie pasteurizată prin chopper (oh, ce idee minunată!!), miere, mentă, ghimbir și câteva picături de rom. Un delir gustativ.

În timp ce gheața din butelcuțe se metamorfoza în lichid mai pica așa pe pulpa gambei câte o picătură rece de ziceam că înot în Atlantic. Când aveam segmente lungi de umbră și urmau apoi segmente lungi de soare aplicam o altă strategie: înainte să pun pasul în segmentul de soare mă întorceam și alergam retur pe segmentul de umbră. Putea să varieze între 50 și 200 de m. Făceam ca la o cursă prelungită de înot când faci segmente scurte în care încetinești ritmul și ții capul mai mult deasupra liniei apei, întârziind astfel intervalul în care poți fura aerul pe care să-l duci în adâncuri. Tragi puternic, tragi profund mai mult aer și apoi, după ce faci așa de 3-4 ori, ai o nouă vitalitate și poți înota 30 sau 50 de m chiar și la patru brațe. Exact așa făceam și acum, profitam și furam din segmentul de umbră particulele de aer care să-mi umple plămânii încălziți, întorceam din nou și ”atacam” apoi lungul segment de soare. Așa se face că pe exact același traseu care are de fapt 12 km, azi am scos cu 1,5 km mai mult.

Și uite-așa …. Ah, și să nu uit ce m-a mai ajutat, acolo de sus, în timp ce mă priveam cum străbăteam piftia de aer cald de pe sol.

Am zis așa: ”Nu, nu ai alergat doar 1 km. Gândește-te că din 15 mai ai doar 14!” Râzi, ăi? Păi nu-i deloc de râs. Strategia asta o folosesc de când mă dau pe tobogan cu iron-man-uri și merge. Să vezi ce fericit ești când ajungi să spui: ”Ha – ha, mai am doar 6 km, piece of cake!!” Și apoi 5 și 4 și 3 …. E un deliciu! Mi se pare mai distractiv așa și mai motivant. Dacă număr normal, mi se pare demotivant. Dacă aș spune: ”Am alergat deja 10 km.” ar fi ca și cum aș spune: ”Zece? Așa mult? Și de ce nu te oprești, ajunge zece!”. Dar dacă spun: ”Mai am doar 5 km” mi se pare că mai am atât de puțin încât e păcat să nu continui.

Da, deci totul e un joc. Fără trebuie. Nu există trebuie.

Și la final, ca și ieri, doar că azi mai cu curaj, am fixat linia de finiș aproape de mijlocul lacului și a fost de-a dreptul sublim. Iar am ajuns acasă cu gambele fără sare pe ele și pisoiul nu mai avea ce să lingă :-)

Am staționat în lac vreun sfert de oră, apoi am mai stat pe malul lacului să mănânc niște căpșuni calde cumpărate la botul calului. Era deja trecut de nouă seara, mi-am luat catrafusele și m-am dus acasă.

Unde mă tratez cu minunata licoare pregătită înainte să plec și amplasată în frigider.