de când am cunoscut-o pe Manu.
Zece zile de când ne-am mutat la ea.
O lună intensă, grea și inundată de exasperări.
A trecut o săptămână de la ultimul atac al pisoiului.
La acest moment stă în brațe la mine și se spală cu mare vrednicie.
Prima oară de la atac când nu-mi mai tremură inima-n stomac și stomacu-n gât când îl văd că se apropie de mine și când îl las să mă atingă.
Poliția nu a sunat și luni se fac cele zece zile când trebuie dus din nou la veterinar pentru controlul legal.
Azi am reușit un mare pas prin jungla birocratică austriacă.
Am pufnit din nou în plâns în biroul funcționarului și am plecat din nou exasperată că mi se refuză dreptul MEU la supraviețuire într-o țară în care am prestat și am plătit la greu taxe și impozite timp de un an jumate.
Azi am reușit să închei o nenorocită de formalitate cu care eu și Manu ne luptăm la propriu de o lună de zile, consumând timp, nervi, zeci de telefonate, zeci de km de condus, ore-ntregi de așteptat pe culoarele a diverse instituții.
O femeie cu doi adolescenți problematici, dintre care unul cu sindromul ADHD și-a făcut timp pentru problemele mele doar pentru că nu poate suferi nedreptatea ..... că mai există și astfel de persoane pe Pământ ..... recunosc că este o Revelație.
O zi de primăvară în decembrie, cu 2°C, dar cu mult soare ..... o zi în care în sfârșit am pedalat un pic, puțin mai ușurată de una dintre problemele care m-au ruinat în ultimele 4 săptămâni de zile.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen