Scrisoare către George

Scrisoare către George

Martie 1999 

   Am scrisoarea ta de vineri, 12 martie, în fața mea. Am citit-o și am recitit-o de câteva ori, neștiind ce și cât anume din ea să iau ca fiind adevărat. Târziu m-am gândit că poate aș mai avea și eu unele lucruri de spus, deși nu știu de ce aș face-o. Am renunțat de mult să mai încerc să comunic cu tine, văzând că totul e inutil și am renunțat de și mai mult timp să comunic cu tine în scris, căci maniera asta mi s-a părut întotdeauna cea mai profundă pentru exprimarea unor gânduri și sentimente, dar  tu ai ignorat-o mereu, făcându-mă să ajung la concluzia că ești doar un tip calculat sau imatur, insensibil sau crud. Am trecut multe cu vederea, gândindu-mă că în viața ta ocrotită de ambianța unei familii în care părinții au pus totul la dispoziție, tu nu ai avut efectiv cum să te lovești de unele greutăți de supraviețuire care să te maturizeze mai din timp. Iar la mine procesul de maturizare a fost prematur, la 10-12 ani aproape că aveam singură grijă de mine, de casă și apoi chiar și de mama. 

   Știu, știu că este o scrisoarea foarte incoerentă și aparent nu are legătură cu ceea ce te interesează pe tine în momentul de față, dar ar fi bine să reziști și s-o citești până la ultima literă.
   Vor apare reproșuri, dar nu o lua în nume de rău, nu o fac cu răutate. Adevărul este că toată situația mi se pare nebunească și pare a fi ca o răscruce în viața mea.
   Există persoane și lucruri noi în universul meu și îmi pare rău că nu pot discuta cu tine despre toate câte am în minte, pur și simplu nu se poate. Eu ajunsesem să iau dezinteresul tău pentru relația noastră ca un fapt real, au fost zile în care eram furioasă și consideram că am avut ghinion să te cunosc, să mă îndrăgostesc, să încep o relație cu tine, să accept să fim împreună după ce-mi spseseși clar că ”deh, asta e, ai pierdut în fața alteia!”.
   Treceau zilele, seara uneori când ajungeam târziu acasă și pășeam în golul holului mi-ar fi plăcut să apari de undeva. Apoi, seară de seară am ajuns să uit și chiar am ajuns să descui ușa, să văd că holul era tot gol și să-mi spun: ”Ce bine că nu e aici!”. Și uite-așa treceau zilele și am învățat să te uit, ce-i drept ajutată de împrejurări. Totul a decurs de fapt mai repede decât m-aș fi așteptat vreodată, dar stăteam și mă gândeam că tu aid at tot sprijinul pentru a ușura despărțirea, mă antrenaseși luni de zile să mă deprind cu absența ta. 
   În săptămâne dintre Crăciun și Anul Nou nu ai apărut, apoi te-am sunat eu pe 31 decembrie. Ciudat, nu crezi? Apoi în februarie tot eu te-am căutat în duminica aceea de 14. Apoi a intervenit problema cu bunicul tău. După cum decurgea ”relația” noastră și după cum te știam, nu bănuiam că de la înmormântare vei veni la mine și când te-am văzut că apari pe neanunțate ….. nu știu, dar faptul că tu erai cel care simțise impulsul de a veni la mine mi se părea tardiv, eram déjà mult prea înstrăinați unul față de celălalt.  

   Ai simțit că ar fi potrivit să înapoiezi cheile apartamentului și pot spune că simțeai în direcția corectă. În fond, la ce-ți mai foloseau, din moment ce nu mai veniseși de atâta vreme?! Apoi, deodată, când nu le mai avea, veneai să mă cauți și nu mă găseai. Când veneam acasă și-mi dădeam seama că mă căutaseși îmi părea rău pentru tine, dar atât.
   Ar fi o schimbare teribil de radicală în viața mea să remarc că am devenit imună la sentimente.
   Cineva care mă cunoaște bine mi-a spus odată că ar vrea să fie ca mine, să aibă capacitaea de a trăi cel mai mic amănunt al vieții cu atâta intensitate cum o fac eu.