Când destinația devine călătorie: Rowmania Delta Triathlon 2013_EP. 1

Detaliile despre prima ediție a triatlonului tulcean le voi expune în obișnuitul raport de cursă. 

DAR, cum deasupra pasiunii mele pentru sport se află pasiunea călătoriei, raportul ”tehnic” va trebui să mai aștepte ceva vreme, mai ales că e ..... cam mult de povestit. 
Şi, pentru că de regulă e bine să "baţi fierul cât e cald", mă simt totuşi "datoare" să sugerez Federaţiei Române de Triatlon, în urma celor întâmplate în aria de tranziţie de la acest eveniment, să emită o procedură foarte clară de gestionare a furturilor/dispariţiilor vs. despăgubirile pe care păgubitul (participantul din concurs căruia i s-a furat vreun echipament) are dreptul să le solicite. Una dintre obligaţiile organizatorului este şi aceea de a achita contra-valoarea echipamentului furat în aria de concurs, respectiv zonele de tranziţie. La momentul actual, nu există o procedură care să ne fie cunoscută şi aplicată. 
Pe scurt: 
¤ cum dovedeşte participantul că a lăsat în T1/T2 echipamentul X, 
¤ cum se stabileşte cuantumul despăgubirii, 
¤ care e procedura exactă, 
¤ în ce interval de timp se soluţionează aceste cazuri, etc.
Desigur că, filmarea/fotografierea detaliată a zonei de tranziţie după depunerea tuturor echipamentelor nu ar trebui să necesite o investiţie, căci nu există organizator care să nu dispună de măcar un aparat de fotografiat (banala "săpunieră"). Eu de pildă mi-am fotografiat singură, înainte de start, locul meu de tranziţie cu echipamentul lăsat acolo (sigur că se impune o mai clară expunere a obiectelor, pe viitor. Oricum, mănușile din macrame sunt neprețuite și nici un organizator nu și le-ar putea permite, în cazul în care cineva se gândește să mi le șutească .... :-)):

 Husa galbenă din spatele cutiei a acoperit cutia în momentul în care am plecat spre start şi din nou, în momentul în care am plecat pentru ciclism şi pentru alergare.

Aşa cum intrarea s-a realizat unul câte unul, tot aşa, la ora X, ne putem alinia lângă propriul echipament aflat la vedere şi un oficial face un tur de verificare, fotografiind sau filmând. Este o investiţie minimă de timp şi nulă de bani, căci nu toţi îşi permit sau îşi vor permite sisteme sofisticate de control video permanent focusat pe zonele de tranziţie. Plus că, dacă ne gândim pe termen lung, nici măcar o filmare nu rezolvă întotdeauna cazul. Dacă se prind unii că de la triatlonane se pot șparli valori, pun pariu cu voi că vor veni special de prin alte orașe/localități, vor fura, eventual cu niște ochelari de soare pe ochi și o șapcă și pe urmă pleacă, plasează marfa, prinde orbu, scoate-i ochii .... Ideea de bază rămâne: vă rugăm păziți zonele de tranzit! Așa cum a fost organizată zona la Tulcea, să am iertare, dar doar biletele cu ”poftiți de luați” lipseau.
Un lucru este cert: nu mai e de glumit cu asigurarea echipamentelor în tranzit, iar când furtul este realizat de o persoană din afara concursului, fapta devine cu atât mai gravă din punct de vedere al carenţei organizatorice. Detalii în raportul de cursă care va urma.
 Am pus deja câteva impresii despre drumul de dus spre Tulcea, aici.

Drumul de întoarcere a transformat întreaga deplasare pentru acest triatlon într-o reală călătorie. Știam că voi petrece multe ore pe drum, știam că voi opri și voi scotoci cât îmi va permite timpul și contextul, așa că cele aproape opt ore nici nu s-au simțit. Să conduci pe un asfalt atât de bun și timp de peste 100 de km să nu te intersectezi cu mai mult de zece autoturisme ... ei bine, asta este ceva inedit. Cel puțin pentru mine.

Și bafta mea, pisoiul s-a resemnat și a fost fantastic de cuminte tot timpul.

 De două ori l-am invitat la iarbă verde, dar nu prea i-a priit, că era cam pârjolită, mărăcininoasă, pustiu ....

În drum spre Tulcea, via Țăndărei-Hârșova, am auzit pe un post de radio o descriere a drumului de la Cernavodă spre Tulcea. Ceva de genul: ”Ei bine, noi nu am luat-o pe nici unul dintre drumurile clasice, ci pe un drum mai uitat de lume și de drumari, mergând pe A2 până la Cernavodă și apoi direct spre Tulcea. Un drum fără trafic aproape, destul de bun, unde natura a scăpat aproape necontrolată, așa că ierburile intră cu tenacitate pe asfalt, de o parte și de alta.”

Și am fost mai atentă la indicatoare, am reperat pe unde trebuia să o iau spre Cernavodă pe drumul retur și mi-am continuat drumul către destinația finală.

Luni dimineață la opt, după o alergare ușoară - cam așa am dus-o tot anul acesta, slow & langsam - de trei ori în jurul Lacului Ciuperca, 

cu greu m-am despărțit de zonă și de faleza dunăreană. 

Lacul era liniștit, curat, alintat de soarele dimineții. Doi-trei alergători își împingeau siluetele prin conturul unei zile ce anunța o nouă săptămână de lucru.

Toate păreau să stea cuminți la locul lor într-o lume perfectă și naturală, unde omul vine doar să ocrotească și pleacă tiptil, să nu deranjeze armonia locului.

 Arteziana mare nu deranja luciul apei, dar fântâna mai mică, din zona plajei cu cuarț, reîmprospăta fluxul apei și arăta spectaculos.

Bărcile/canotcile, care în zilele anterioare se întrecuseră de zor în cadrul Festivalului Rowmania Delta Dunării, organizat de Ivan Patzaichin și aflat la a treia sa ediția în mediul tulcean, luceau și ele parcă zâmbind în căldura răsăritului deja întâmplat ....

 Nici o adiere de vânt nu reușea să miște vreo elice ...

Când eram pe a doua tură, pe partea opusă a lacului, vis-a-vis de plajă, apăruse o mașinuță mânuită de un îngrijitor al spațiilor verzi care venise să ude iarba cu apă trasă din lac. Totul părea anormal de neromânesc oarecum .... nu tu gunoaie, nu tu peturi în apa lacului (!!!), nu tu chiștoace de țigări prin iarbă sau pe alei, nu tu coji de semințe prin zona băncilor!! Iarba era îngrijită parcă de la sine, parcul este străbătut de o alee pentru pietoni/alergători în paralel cu o alee pentru bicicliști/roleri. O dovadă că da domne, se poate!

Revenind la faleza Dunării: 
Era deja un alt univers față de zilele anterioare, festivalul organizat de Ivan Patzaichin se încheiase aseară 

și acum era deja totul strâns, aproape curățat .... semne ale unei eficiențe remarcabile pentru nivelul general din România.

Am mâncat două clătite cu ciocolată, două clătite simple, am băut un espresso - în timp ce doi tulceni își consumau la masă berea de dimineață -, am împachetat patrupedul și la 10:30 mă despărțeam de Tulcea, demarând ușor întru lungul drum pe care mi-l planificasem în imaginația mea.

Destinația (un alt triatlon, un alt oraș nou) devenise călătorie. Ca și în cazul lui septembrie 2012, când Triatlonul Mediaș îmi crease oportunitatea de mă lăsa fascinată de un tărâm nebănuit ....  

Este unul dintre avantajele de a face sport și de a te duce acolo unde este un start și pentru tine, uneori dispărând importanța finish-lui ca atare .... viața este o călătorie permanentă, doar că depinde de fiecare dacă o face colorată sau o lasă în nuanțele de cenușiu. Depinde de fiecare dacă vrea să fie doar un individ al turmei .....

 dacă are nevoie să fie permanent condus în turmă, înaintând în ceața și colbul lăsat de ceilalți în urmă ....

sau dacă mai degrabă se uită la turmă, admirând culorile vii ale .... măceșului din fața ochilor :-)

Din Tulcea până la răscrucea de drumuri pe care o căutam sunt cam 75 de km și drumurile se despart curând după localitatea Saraiu, mergând pe drumul 22A. Așa că am luat-o spre stânga și totul părea un fel de ”Tărâmul nimănui”.

 Intram pe un alt drum, 223, un asfalt puțin mai prost, dar încă foarte bun (!), pe un drum pustiu și incitant. Da domne, mă incită pustiul, necunoscutul, mă atrage, îmi dă senzația că trăiesc.
Am oprit mașina după ce am cotit la stânga și am lăsat pisoiul puțin liber, printre mărăcinii uscați. Eram de vreo două ore pe drum și mai urmau multe alte ore, căci aveam de gând să savurez la maximum orice km parcurs până la autostradă.

Am purces așadar la drum și la câteva sute de metri pe stânga, în pantă, am băgat într-a-ntâia pentru a fotografia un grup de clădiri vechi cu o istorie pe care probabil nu o voi afla vreodată.

(pentru episodul 2, click aici)