TriChallenge Mamaia 2013 - cursa mea

scris abia pe 30.12.2013

Triatlonul de la Mamaia, de pe 7 septembrie 2013, nu se afla înscris în calendarul meu competițional, din diverse motive. Dar, așa cum descriam și aici, lucrurile au vrut să se lege altfel, fie doar și pentru a vedea cum au mai evoluat sau involuat lucrurile.

Proba de înot a fost, pentru mine, un mic coșmar neașteptat. Pentru întâia oară aveam să cunosc durerea atroce pe care ți-o oferă un ghemotoc de crampe în apă. A fost oribil și fotografia de mai jos, surprinsă de cei de la Laboratorul de fotografie redă un pic șocul durerii:

Șansa mea, în minutul acela de groază, a fost tocmai imperfecțiunea traseului de înot, căci mă aflam în zona unde, dacă puneai picioarele pe sol, apa îți venea pe la brâu. S-a mers în șir indian, era hilar și era frustrant în sine, să vezi atât de mulți înotători .... mergând sau semi-alergând prin apă. Aici am dat o bilă neagră traseului de înot, fiind prea puțin ”înotabil”.

Când m-au cuprins ghearele durerii la ambele gambe, durerea mai puternică fiind la cea stângă, mă aflam cu poate 100-150 m înainte de ieșire. M-am oprit sugrumată la propriu de senzația încrâncenării mușchilor, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Nu forțasem, eram abia la începutul cursei, de regulă nu folosesc picioarele prea puternic, tocmai pentru a nu le epuiza din prima probă, căci mai am nevoie de ele la următoarele două, mult mai lungi ..... luasem magneziu înainte. Deci total inexplicabil. Era a doua oară în cariera mea de sportiv amator când aveam crampe, prima oară fiind la maratonul montan din Ciucaș, 2012, urcarea stâncoasă spre vârf.

Stăteam pe loc, ghemuită, mă-nvârteam pe loc și-mi simțeam lacrimile umplând ochelarii de înot bine ventuzați și-mi venea să urlu ...... iar creierul striga, paralel cu toate onomatopeele specifice durerii: ”nu abandonăm, nu abandonăm!” Ce dreaku, am venit pân-aici ca să ieșim muci din prima probă?

Ceilalți începuseră să se scurgă pe lângă mine - aici în poză cred că deja nu mai știam de mine, au fost 4-5 secunde când totul a fost negru și deja nu mă mai orientam, se vede cum ceilalți veneau dintr-o direcție perpendiculară mie! - și după ce am reînceput mișcarea am considerat că este deja ”o cursă pierdută”. Nu mă vedeam capabilă să mai fac ceva la bicicletă, vestea bună era doar că mergeam mai departe. Creierul meu nu a știut să proceseze nici o informație legată de vreo idee de abandon, ceea ce mi se pare în sine destul de interesant. Sau teama ori jena de a nu fi cheltuit banii altuia în van ... nu știu (vezi aici explicația).

Misterul crampelor pare totuși să nu fie un mister: în seara precedentă pedalasem destul de voinicește, de la Năvodari la Corbu .... așa înțelesesem eu să-mi relaxez mușchii în mod activ :-), pentru vreo 30 de km .... dar era o vreme atât ... atât .... atât .... atât de superbăăăăăăăăăăăăăă ....

Am încheiat proba de înot după 47 de minute și nu am ce să comentez mai mult. Eram cu picioarele-n pioneze destul de ascuțite, am intrat în tranziție, unde urma moșmondeala de rigoare. Pentru mine, cursa era ratată, așa că nu mă grăbeam. Țineam morțiș să concurez în noul și superbul meu costum de ciclism :-), care se îmbracă cam greu, fiind perfect mulat. Cristian Bădoiu se uita la mine și era nedumerit de ce îmi dau atâta silință să mă schimb cu altceva și mă grăbea, dragul de el! Soția lui ieșise din apă după mine și părăsise deja zona de tranziție, îți dai seama cam pe unde mă aflam io?!

I-am spus că vreau măcar să ies ”mumos în poze, acu fiecare cu nebunia lui, nu?!” :-) A zis ”OK”, probabil la fel de nedumerit.

Și am părăsit și eu tranziția într-un final.

Și am dat pedală!

 Cursa de bicicletă a fost piesa de rezistență, fiind de regulă cea mai spectaculoasă într-un triatlon. În mod neașteptat, mi-am revenit. Durerea a mușcat din mușchiul gambei stângi permanent, dar suportabil. Atmosfera în sine era mult prea fantastică pentru a nu înghiți în sec și a mă împrieteni cu propria durere. Eram multe fete pe traseu, erau câțiva cu mountain bike-uri, soare, lume, aplauze, mă intersectam cu ceilalți cu care venisem .... 

Am depășit la greu, dar apoi a fost mai dificil să mențin distanța, astfel încât să nu mai fiu depășită de fete. La un moment dat formasem un pluton de 4 cicliste și Cătălin Păduraru, de la Laboratorul de fotografie a suprins o nouă poză excepțională:

Ne întreceam, dar toate zâmbeam :-)

Am lăsat bicicleta după cei 36 de km parcurși într-o oră și 12 minute. Mai ales că pedalasem în șoșonii de alergare cu cinci degețele, nu oricum! Asta ca să-ți dai seama cât de mult timp suplimentar cheltuisem în tranziție, pe puțin 3-4 minute.

Alergarea mi-a mers binișor, ba chiar bine, având în vedere istoricul ....

Cei 10 km mi-au mâncat 51 de minute așa că, timpul total de 2h51min mă plasa pe un drăguț loc 3 la open feminin pe distanța olimpică.

 Dar nu a fost să fie să fiu inclusă în clasamentul individual olimpic - ca de obicei, la Mamaia se întâmplă chestii paranormale cu premierea și nu am nici un chef să mai consum energie să comentez și aici. Câteva cuvinte apar în clasamentul calitativ al competițiilor, vezi aici materialul.
A fost o cursă superbă.
Una peste alta, una dintre cele mai bune ale mele.

Organizare foarte bună, ceva haos în zona de tranzit.
Arbitrii foarte activi în zona de tranziție (am urmărit cursa celor mici și cea de sprint), mulți voluntari.
O echipă de stewarzi de pază pe cinste (vezi la finalul acestui material, câteva informații despre ei).
Traseul de alergare separat de cel de bicicletă, aleluia!
Traseul de biclă a avut un obstacol, un jeep enorm parcat care nu a putut fi înlăturat - și am auzit că un sportiv a intrat în el rău de tot, din păcate, accidentându-se nasol! -, cu o lungime cam scurtă și întoarceri prea strânse la capete de linie. Plus ceva probleme de siguranță în anumite puncte din cauza oamenilor care traversau aiurea, nerespectând marcajele și oamenii de pază fiind insuficienți și puțin eficienți în posturile lor (adică prea toleranți, ceea ce nu se poate permite în asemenea condiții de risc!).
Ședința tehnică mult discutabilă, amplasată într-un loc gălăgios, acustică foarte slabă, vizibilitate incomplet concepută, cei așezați pe scaunele din stânga scenei neavând nici o șansă să coreleze imaginea cu textul rostit, căci nu prea vedeau nimic.

Brățara cipului de cronometrare mi-a lăsat o mică ceată de răni, din care una mai adâncă care s-a vindecat foarte greu, cam în șase săptămâni, având acum o cicatrice în plus, ca amintire.

Ca urmare, o deplasare reușită, un concurs merituos, dacă faci abstracție de aspectele defectuoase menționate, care au șanse de eliminare în viitor.
Medalia - un design de excepție, intră în categoria medaliilor mele preferate (vezi aici materialul).

A urmat o după-amiază de vis cu prieteni triatloniști :-) ....