vindecare holistica: ruptura de ligamente - Ziua 0 și 1

Sâmbătă, 7.3.2020 - partea 1:

Deși nu a fost o zi ideală pentru schiat la 2.000 m, m-am dus totuși pe pârtie. Ultimele evenimente din viața mea m-au cam bulversat și ca întotdeauna ai de ales între cel puțin două opțiuni: intri în partea întunecată sau te menții în cea luminată. E chestie de educație și de antrenament și se pare că ultimii ani m-au transformat relevant pe această linie.

Vizibilitate aproape zero pe munte. Bașca că a nins necontenit.

Sunt un schior începător spre mediu. După experiențele ”super-ciudate” din iarna trecută, când după fiecare sesiune de schi intram în reale infecții micro-musculare și asta însemna temperatură crescută a organismului, frisoane și mușchi întăriți, inapți de mișcare, anul ăsta nu mă gândeam cu mult curaj să mă mai pun pe schiuri. Era chestie de feeling până la urmă, așa că la începutul lui decembrie am lăsat în deplină uitare ceea ce a fost sezonul trecut și m-am aventurat la schiat. Cu grijă. Două ore în prima zi. Două ore în a doua zi. Observam. Nici un simptom. Bașca că tehnica era acolo, în organism, de parcă schiasem cel puțin zece zile înainte. Minune mare, am gândit! Deci aveam linie verde de la Univers :-)

Totuși am decis să rămân pe piste albastre. O singură dată am intrat azi pe un segment roșu și am cam transpirat de încordare.

Per total azi: 35 km de coborâri. Primii 32 de km i-am derulat ca în transă, nevăzând practic pe unde alunec. Tot muntele de la 2.000 până la 900 m era în nori și ningea de ziceai că se bat îngerii cu perne umplute cu puf de pinguini!! Când eram în cabină sau în vreun telescaun și ne apropiam de clădire o vedeam doar cu vreo 20 de m înainte să intrăm.

La 15:50 eram pe ultima coborâre (6 km lungime, căci restul de 5 km până la baza muntelui îi experimentasem în decembrie și știam că nu sunt la nivelul acela: pistă roșie, abruptă .... neh, mai bine am răbdare, că până în luna mai am timp să mă perfecționez pentru așa ceva, eram pe drumul cel bun).

Chiar înainte să încep ultima coborâre apăru soarele pentru câteva minute. Deodată vedem toate pistele, toți munții, schiorii de peste tot .... o minunăție. Aveam ocazia să și văd pe unde coboram, cea mai mare parte a traseului fiind vălurit. Eram uimită cât de bine mersese toată ziua și eram în culmea fericirii. Ulterior, când am descărcat datele de pe Garmin, am văzut un maxim de viteză atinsă 35 km/h. Media zilei a fost de 26 km/h.

La km 32 am căzut. Brutal. Schiurile au rămas fixate, corpul mi-a alunecat vreo trei metri în jos și s-a răsucit astfel că picioarele erau la deal. În momentul căzăturii am simțit capul tibiei de la stângul sărind spre interior. Nu am simțit vreo ruptură, dar am urlat de durere. A fost o secundă de vizualizare a încheieturii genunchiului. Genunchiul stâng suferise o bănuită deranjare cu ocazia mutatului din iulie, dar nu mă dusesem la doctor să verific. Erau doar anumite mișcări care îmi reaminteau că acolo ceva s-a ”deplasat” minimal. Ei bine, acum avem cireașa de pe tort. De când mă știu, toate căzăturile brutale au fost pe partea stângă, toate fracturile, tot ..... În vara lui 1990 în Norvegia căzusem pe stânga cu bicicleta pe un segment de pietriș și totul avea să se dezvolte într-o infecție care sa apropia de cangrenă. Am scăpat ca prin urechile acului atunci, din Norvegia rămânând în Germania pentru patru ani. Și alte povești d-astea.

Deci, în secunda aia care a culminat cu urletul meu de durere și paralizie mentală, am ”văzut” la propriu, mental, cum Condzlus Medialis Tibiae alunecă din Condzlus Medialis Femoris. Articulația genunchiului este cea mai mare ca dimensiune din organismul uman și este și cea mai frecvent ”paradită” în partidele de schi. 

Incapabilă să reacționez altfel am rămas așa împrăștiată pe pârtie gemând de durere. Interesant a fost faptul că nu au apărut lacrimi. Urletul acela s-a transformat într-o spirală sălbatecă de gemete. Îmi gemeam rărunchii și simțeam cum sufletul ar vrea să întreprindă ceva și nu putea, stătea și se uita ca prostul ..... mă scăpase de sub control!

Știam evident că cineva va opri totuși și mă va ridica de-acolo. A durat probabil două-trei minute când un olandez tânăr a oprit și m-a întrebat dacă sunt OK. I-am zis că nuuuuuuu .... nu mă pot mișca, genunchiul mă doare ...... A strigat după alții și s-au mai apropiat doi tineri. Le-am zis să aștepte un pic .... aveam acum nevoie de un răgaz să-mi reașez sufletul la locul lui și să mă mobilizez pentru marea schimbare de poziție. Se apropia momentul adevărului: puteam călca pe picior? Puteam coborâ restul de trei km sau era nevoie să chemăm ambulanța de pârtie?

Sâmbătă, 7.3.2020 / partea a II-a și duminică, prima zi după accident: 

Cu ajutorul a doi dintre cei trei olandezi am fost repusă pe propriile picioare. Eram lucidă și știam că nu e cazul să fac pe grozava, trebuia să evaluez corect ce pot face mai departe. Știam că mai am de coborât trei km și de luat cabina și de la baza pârtiei mai aveam 1,5 km de mers pe jos până acasă. Nici prin gând nu mi-a trecut să mă duc la urgență, cum face mai tot omul. Știam de asemenea că durerile aveau să apară după aproximativ 30-60 de minute, acum totul era fierbinte și când avea să se răcească, aveau să se simtă efectele traumei fizice.

După ce am resimțit pământul sub ambele picioare mi-am luat genunchiul în ambele mâini, să-l simt ..... După vreo cinci secunde am decis că pot coborâ pe schiuri (rămăseseră fixate de clăpari, ceea ce nu a avantajat rotația exterioară a tibiei, evident!). Le-am spus băieților că sunt OK și am pornit încet pe munte-n jos.

Aveam sentimentul că totul a rămas la locui lui acolo în interiorul genunchiului. Nu acceptam altceva. OK, era o traumă, nu știam nimic deocamdată, cu siguranță tot organismul avea să îmi arate ulterior că dădusem cu el la pământ, dar ceva îmi spunea că în 4-5 săptămâni voi putea alerga și schia din nou. 

Nu am avut nici un ”dacă și cu parcă se dădeau în barcă”-feeling! 

După aproximativ o oră eram acasă. Urcasem cu clăparii și schiurile pe umăr cele 52 de trepte până la ușa apartamentului. Faptul că aveam la mine pantofi de alergare, astfel încât să pot da clăparii jos în timp ce cobora cabina la baza pârtiei, s-a dovedit o idee de excepție în ziua respectivă.

Noaptea a urmat cu foarte puțin dormit și dureri. Greșeala din seara respectivă a fost că nu am căutat genunchierele care mi-ar fi putut fixa genunchiul traumatizat. Știam că le am, dar nu știam unde sunt și chiar nici nu m-am gândit la ele, ar fi fost benefic. 

Duminică, prima zi după accident:

Zero șanse să pot merge pe cont propriu. Genunchiul era umflat, durea la maxim. Tot piciorul durea la maxim și Musculus Gracilis îmi paraliza răsuflarea de durere. Acest mușchi lung și subțirel se întinde peste articulația coapsei și a genunchiului. Are rolul de a îndoi piciorul din coapsă și a-l aduce spre centrul corpului frontal (adduction). La nivelul genunchiului, acest mușchi îndoaie partea tibială a piciorului și rotește piciorul spre interior (medial). Ca urmare diagnosticul mi-l puteam pune și singură: în cel mai fericit caz o fisurare sau o supra-întindere a Musculus Gracilis. Așa avem ocazia să devenim conștienți de multe chestii .... mușchi, rolul lor, pentru ce putem fi recunoscători în fiecare secundă a vieții noastre :-)

Duminica mi-am petrecut-o evident în pat, dorindu-mi să am pe cineva care să vină să mă mai întoarcă așa, din când în când :-)

Și acum veniră în discuție avantajele unui apartament mic: trei pași până la baie și cam șase pași până la bucătărie și din fericire aveam și mâncare pregătită din zilele anterioare.

Nu am vegetat complet. Am început să vizualizez (imaginar și emoțional) procesul de vindecare și eu în sesiune de antrenament pentru un anume eveniment pe o anumită insulă (pentru 2021).

Aici urmarea - ziua a doua de la accident