MTB si nu prea_Ploiesti imprejurimi

”Buna Anka,  

De când colțul ierbii crapă / ies murgii de se adapă / pedalând peste coclauri / de parcă ar fi balauri. / Bunăoară la Ploiești / peste două zile-n drum / dăm o tură peste dealuri / și-o să fim, sperăm, duium./ De aceea te invit / să-ți scoți murgul la plimbare / i-o plăcea și lui călare / să te ducă, negreșit./ E duminică și soare / primăvară și plăcut./

Ar fi prea frumos, tu, oare, / ca să vii cu noi la drum? / Pe la ceasurile zece / om pleca chiar din oraș / Spre traseul ce-om petrece / pedalând cu mult curaj. / Știu că ești din București / știu că mergi și singură / și noi suntem din Ploiești / și te invităm la tură. / onorează-ne și vino / am văzut că-ți place-n noapte / chiar dacă este lumină / te vor încânta cu șoapte / dealuri, văi și drumuri aspre / nici căldură, dar nici frig / asta-i a biciclitului zestre / om găsi noi și-un covrig./ Și pe Diddl Mouse puiuțul / să-l aduci la acțiune / Să îi mulțumim drăguțul / c-a avut grijă de tine. / Poate ai altă poveste / poate ți-ai făcut alt plan / De-i așa, dă-ne de veste / ne-om vedea noi peste an. / Că sunt zile multe dară / însă acum e prima dată / Când în rime azi invit / chiar din București o fată. / Spune-mi dar ce hotărăști / și-om vedea ce-i de făcut / Unde-s roți, pedale, lanțuri / nimic nu-i de netrecut. :-)”

 Sincer scriind, de aici a pornit deplasarea mea de duminică, cu personalul de 06:26, către Ploiești Vest. Eu, bicicleta, rucsacul și, evident, Diddl Mouse.

 Nefiind sigură de informațiile de pe site-ul CFR-lui, sâmbătă m-am dus direct la Gara de Nord, să văd cum este cu accesul bicicletei în tren. Am renunțat prin 2004 să mai folosesc trenurile românești, nivelul meu de saturație și scârbă vis-a-vis de mizeria din aceste cutii de fier, care te duc dintr-un loc în altul, vis-a-vis de totala lipsă de educație a unor ocupanți care sparg semințe și lasă covoare de coji chiar în compartimentul unde ocupă locul etc., atingând apogeul de insuportabilitate. Au fost niște ani când am suferit, pentru că renunțam implicit la deplasările montane de week-end. Dar, trăim într-o țară care te obligă să renunți la ea!! Așa cum am renunțat total, de 2 ani, la Vama Veche, printre altele. Cam așa se renunță, treptat, la ”țara ta”. Dar să nu divagăm acum.

 Am stat cam jumătate de oră. Doamna de la ghișeu a fost extrem de amabilă și mi-a căutat tot felul de variante. I-am spus foarte clar: ”Doamnă, eu nu merg cu nașul, vă rog. De aceea am venit azi aici, să aflu la ce ore și în ce trenuri pot circula cu bicicleta fără să am discuții inutile prin tren.” A înțeles și a căutat trenurile potrivite, a dat cel puțin șase telefoane, întrebând. Până la urmă, a ieșit. Personalul de 06:26 din Gara de Nord cu întoarcere la 20:09 din Ploiești Vest.

Biletul m-a costat 11,20 RON, cu retur open. Dacă cumva vroiam să iau un tren mai devreme la retur, o puteam face, ceea ce era o variantă ideală.

 Duminică dimineață, după mai puțin de trei ore de somn, m-am trezit. La 05:50 porneam, bine îmbrăcată, pedalând, spre Gara de Nord, 8 km. Am fost plăcut impresionată de condițiile trenului personal, un alt univers față de acum șapte ani. Ultimele două vagoane ale trenului au spațiu special amenajat pentru bicicliști și nu am avut nici o problemă, fiind și singura în dimineața aceea. Am avut parte de un răsărit foarte pitoresc și de o bună lectură din ”Tibetul secret” (fascinantă carte).

La 07:40 coboram în Ploiești Vest și Mihai mă aștepta. M-am oprit la ghișeul de informații, să aflu ce trenuri există, mai devreme de ora opt, în care aș putea călători cu bicicleta. Doamna, amabilă, a căutat și ea informații într-un caiet școlar cu tot felul de notițe (! nu vreți să comentez asta, nu-i așa? Știam eu!). Apoi a dat și vreo două telefoane. Era clar că întrebarea mea depășea nivelul de informații al angajatului CFR, dar până la urmă am obținut niște informații.

 Împreună cu Mihai am omorât cumva timpul până la ora zece, când era adunarea din fața Primăriei. Eram prima oară în Ploiești și primul impact a fost pozitiv. Al doilea impact, de după tura peste dealuri, a fost și mai pozitiv. Pare un oraș mai demn de trăit în el decât Bucureștiul. Are spațiu încă liber, unde se poate respira. În București mi-e groază să ies din casă, acolo parcă te cheamă afară. Parcul Bucov, Constantin Istrate – cu podul acela care în mod inexplicabil nu a fost încă măcelărit de hoții de lemne și fier, căci lacul care era odinioară acolo este acum un fel de stepă  adâncită, părăsită, năpădită de vegetație și tot felul de movile de pământ și pietriș.*

A fost o tură scurtă. Oamenii s-au adunat frumos în fața primăriei, îi vedeam răsărind dinspre toate direcțiile, majoritatea foarte tineri. A fost și o familie, și vreo doi copilași, vreo doi oameni cu BMX-uri chiar, un băiat cu o cursieră. Am pornit în cârd spre Bucov, sunt vreo 4-5 km cred. Acolo a mai avut loc o regrupare și împărțirea pe grupuri. Cei cu copiii, au rămas să se dea prin pădure, spațiul pare un teritoriu interesant de descoperit și cred că oferă ceva mai mult decât ce oferă Herăstrăul. Restul ne-am îndreptat spre Seci, de acolo urcând, pe asfalt, dealul printre podgoria frumos terasată. De jos privind, pare destul de greu de urcat, dar dacă te pui la pedalat, e chiar ușurel. Comparativ, dealul din Câmpina spre Secăria e mult mai abrupt și are curbele mult mai strânse. Deci am coborât doar de două ori, pentru a face câteva fotografii. 

La Seci ne-am oprit din nou, așteptându-i pe toți, ocazie bună pentru un sandwich din rucsac sau o banană din buzunar. Era cald, liniște, puține mașini. Am luat-o apoi mai departe pe ”Drumul vinului”, tot pe asfalt. Tot așteptam off- road, dar nu venea nimic. Bine, eu mă împac bine cu asfaltul și la ce frică am prins de căzături, așa, în general, off-road-ul parcă nu prea mă mai pasionează (deși ultimul accident a fost pe asfalt!).

Din Boldești-Scăeni, unde am poposit iar vreo 10 minute - și unde doi dintre băieți s-au luat la gâlceavă din nu știu ce și la un moment dau erau exact ca doi cocoși .... am pierdut o poză bună, că erau înalți și și-au apropiat capetele, adică căștile ..... mi s-a părut amuzant, deși ei erau foarte nervoși. Păcat! -, a urmat o coborâre pe off-road. Aici am rămas ultima, cu chiu cu vai l-am depășit pe băiatul care pedala pe cursieră în mod grațios! Deci, dacă pe o coborâre atât de domestică, mi-a fost frică să dau drumul la frâne .... e cam nașpa!

Tura în sine a fost foarte scurtă și per total ne-a luat două ore jumate. S-a mers aproape în ritm de concurs, dar ne regăseam la regrupări. Mi-a plăcut, e o tură foarte bună de antrenament. Dacă faci zilnic cel puțin o tură de-asta și în week-end o repeți de vreo 5 ori/zi, ești super pregătit pentru un concurs de amatori (că de profesioniști off-road tot nu avem. Toate concursurile sunt declarate a fi la nivel amator, dar din start știi cine va sui pe podium și la ce nivel se dă lupta pentru primele locuri. Băieții vin la concursurile astea ca la un banal antrenament de fapt. Datorită lor, nici nu mai există concursuri dedicate amatorilor, e totul la grămadă, în general.). Asta în cazul în care ai ceva pretenții personale de la participarea ta la un concurs, evident.

 *Povestea parcului Constantin Istrate din Ploiești, așa cum mi-a relatat-o Mihai, este, din păcate, specifică plaiurilor mioritice. Parcul aparținuse orașului Ploiești. Apoi, după 1990, a fost retrocedat proprietarului de drept, care și-l revocase în instanță. După ce l-a obținut, proprietarul ..... l-a cedat unei primării mult mai mici, se pare că celei din Bucov. 

L-a donat, pur și simplu. Noul proprietar, instituție de stat, nu a găsit fonduri pentru menținerea infrastructurii parcului, de investiții nici nu mai poate fi vorba. Ca urmare, parcul este lăsat în paragină. Lacul de agrement a devenit un maidan, leagănele sunt ruginite și nefuncționale, mai vin oameni la plimbare și grătăriști. Chiar am avut un fel de deja vue când am intrat în parc și zărind la 100 de m în față fum, mult fum. Parcă revedeam fumul provenit de la incinerarea cadavrelor la Pashupatinath, în Kathmandu. ”Ce fac acolo? Ard cadavre?” - asta a fost reacția spontană. Oamenii frigeau mici în spațiul public, atât. Comparați și voi (https://picasaweb.google.com/anca.berger/PashupatinahBauddhanath#)

 Personalul de 16:49 din Ploiești Sud nu avea vagoane pentru bicicliști, dar există un spațiu unde încap 2 biciclete foarte bine, nederanjând pe nimeni. Așa că am călătorit foarte decent spre București Basarab. Când am coborât din tren, roata din față era cârpă, nu mai avea pic de aer în ea. Nașpaaaa, mă și vedeam prin metrou cu ea. Am umflat totuși roata și am încercat să văd în cât timp pierde aer. Culmea este că am ajuns cu bine acasă, cei 10 km făcuți nu au avut surprize.

 O să văd mâine ce se întâmplă, să desfac roata și să verific camera.

Merci, Mihai, pentru amuzanta invitație, pentru că m-ai așteptat la gară și m-ai ajutat și la plecare.


Tura de duminică, 13 martie 2011

Tibetul secret - moriștile

Kar-gyu gompa: “In fata intrarii se afla o fantana la care se adapa animalele. (….) universal  budist e alcatuit din “fiinte vii”si nimic nu separa in mod categoric lumea animal de lumea umana.

Cu totii suntem sortiti unei salvari finale, toti sunt niste posibili sfinti. Animalul este pur si simplu o fiinta mai limitata fata de om, o constiinta mai putin individualizata si care nu e preocupata decat de necesitatile elementare si abrutizante ale hranei, somnului si reproducerii; scanteia insa, esenta, care astazi e adormita intr-un bou sau un catâr, va straluci maine intr-un om sau va deveni lumina cosmic intr-un Buddha. Povestea lumii este deci in mod fundamental optimista; in final nu se face o distinctie intre alesi si respinsi, si cu atat mai putin nu exista o predestinare calvinista. Sau mai degraba o predestinare exista, desigur, in sensul ca la sfarsitul lumii, dupa fluvii de milenii, orice fiinta va fi iluminata, va fi un Buddha si se va dizolva in tot.

 

Apa fântânii învârte, prin curgerea ei, o moară a rugăciunilor, iar aceasta atinge la fiecare rotatie un clopotel cu sunet înalt și vesel. Moara propriu-zisa e alcatuita dintr-un cilindru inalt de jumatate de metru, acoperit cu pânză, pe care sunt pictate in aur litere sanscrite. Înăuntru se afla nenumarate benzi de hartie strans impaturite cu mii de formule imprimate prin xilografie. Formula mai comuna este cea bine cunoscuta: Om Mani Padme Hum, care de obicei se traduce prin: Om (te salut!), Mani (o giuvaer), Padme (in floare de lotus), Hum (te salut!). Giuvaerul, conform interpretarii comune ar fi Chenrezi, adica Dalai Lama. E ca si cum formula ar fi repetata cu adevarat la fiecare rotatie a cilindrului, cu voce tare, de atatea ori de cate ori e scrisa acolo.

Deoarece moara lucreaza prin forta hidraulica 24 din 24 de ore, putem calcula cate rugaciuni mici “sunt spuse” intr-o luna sau intr-un an.

Peste tot in Tibet se gasesc aplicatii ingenioase ale unei astfel de industrii de rugaciuni. Inainte de a râde trebuie sa o consideram drept o manifestare minora, populara a lamaismului: orice religie, pentru a patrunde profund in randurile barbatilor si ale femeilor mai putin obisnuiti sa reflecteze si sa critice, are in mod necesar asemenea aspecte.  Vom incerca sa judecam catolicismul dupa rugaciunea adresata de tanara femeie Sfantului Anton pentru a-i gasi acul ratacit?”

 (se va completa cu informatii)

Himalaya - Tengi - a piece of lost world

Himalaya - locuri aproape neștiute de timp și spațiu
                  places almost unknown by the time and space

Himalaya are un potențial incomensurabil. Și nebănuit. Și mă bucur că este așa, mă bucur că am mai apucat – sper să mai apuc și în viitorul apropiat – să pășesc pe poteci umblate doar de yaci și de puțini oameni, unele poate neatinse de turiști.
Himalaya has a huge potential. And an unsuspected one. And I am so glad about it, I am so happy that I've got the privilege to walk - and I hope to can do it in the near future again, before it will be too late - on lonely paths where only the yaks are going on and a few people, paths still untouched by mass tourists.

Tengi mi-a rămas întipărit în minte ca fiind un loc straniu. Dar armonizat cu mediul său înconjurător. Acolo unde nu a intervenit omul modern, totul este armonizat în Himalaya, totul pare la locul lui, contrastele, formele, solidul și lichidul, colbul și gheața. Am trecut prin Tengi, ”labirintul adăposturilor din piatră”, în decembrie 2008, pe traseul ce înconjoară masivul Annapurna. Nu pot denumi acele adăposturi colibe, dar nici case. Unele poate și-ar merita denumirea de ”casă”, dacă acceptăm că termenii sunt foarte relativi și imperfecți într-o lume imperfectă și relativă. 
Tengi remained engraved in my soul and mind as a strange place. But in fully harmony with its environment. Where the modern human being didn't interfere yet, everything seems to stay harmonized in the Himalayas, everything seems to be in the right place: the contrasts, the shapes, solids and liquids, dust and ice. I went through Tengi, "The Labyrinth of Stony Shelters", in December 2008 on the trail which surrounds the Annapurna massif. It is a settlement of shelters, no huts, either houses. Some of them could deserve the name of "house", if we accept that the terms are relative and imperfect in an imperfect and relative world.

Staționasem în Manang – o altă așezare căreia îi voi dedica câteva rânduri aparte – două nopți și, cu fața încă tumefiată, începusem să urc versantul, despărțindu-mă de Manang. 
I was staying in Manang - another settlement about I will write a special episode someday - for two nights. Having my face still swollen, that morning I began to climb the steep slope, saying a sad and deep "Good bye" from Manang.

Era a doua zi de Crăciun și mă aflam singură prin generoasa inimă a Himalayei. Fericită și tristă în același timp. Cum poate genera un suflet trăiri atât de paradoxale? În spatele meu se prăvălea - exact ca în sufletul meu din acele momente - cu zgomot surd și cu un ocean de pulbere albă, intensă, o avalanșă de gheață și zăpadă coborâtă în delirul nevoit al neașteptatului, de undeva de la peste 7.000 de metri, de pe Ghețarul Gangapurna. Un spectacol măreț și o imagine superbă, atunci când te afli departe de zona de impact. 
It was the second Christmas Day and I was alone somewhere in the heart of the Himalayas. Happy and sad in the same time. Behind me was bringing down - exactly like in my soul those moments -, with a dull rumbling and an ocean of white, intense powder, an avalanche of ice, snow and dust coming from the unexpected delirium, from a point over 7.000 meters on the Gangapurna Glacier. A great performance and a superb image when you are in safe distance from the impact area.

Eu eram practic pe partea cealaltă a muntelui și priveam ce se întâmpla în locul unde fusesem în ziua anterioară, cu mai puțin de 15 ore în urmă. Urcasem până acolo, chiar la picioarele imensului munte, oprită fiind de cascada de gheață, uitându-mă în jos și târându-mi privirile adormite sub puterea soarelui spre toată deșănțarea aceea aproape impertinent de frumoasă a combinațiilor de culori stridente: cenușiu intens, albastru intens, alb intens, brun intens. 

Albastrul lacului semi-înghețat, înfiorat de dantelăria albicioasă a plăcilor de gheață, era o pată discordantă de culoare în hăul acela prăfuit și cenușiu, era un spectacol alcătuit din spațiu, anotimp și reflexii.

Să spui despre Tengi că ar fi un sat este o exagerare, o indulgență. Totuși, este mai mult decât o așezare omenească, pentru că există clădiri cu etaj în pustietatea lui de piatră dură. Intri practic într-un sat din piatră, cu rare incursiuni lemnoase, cu ulițe așa cum vezi în vechile filme englezești având acțiunea plasată într-un Ev Mediu al celor foarte săraci și năpăstuiți, doar că mai scurte și mai înguste, ai impresia că e un labirint în care sub nici o formă nu ai vrea să te afli pe timp de noapte. Straniul este dat de lipsa oricărei mișcări, a oricărei prezențe umane, mie mi s-a părut a fi total abandonat. Fascinant locul. 

Și nu cred că exagerez cu nimic dacă afirm că este imaginea fidelă a ceea ce este de fapt esența geografico - umană a Tibetului ”necizelat”, la nivel de infrastructură: te situezi într-un univers imens, ca și dispunere în spațiu. Ca dispunere în timp, ai depășit cu mult propriul tău timp. 

Traversezi o dimensiune spațială și mentală pe care nici măcar nu ar trebui să te apuci să o descrii, pentru că nu dispui de vocabularul care să transmită ceea ce aproape nici să simți nu mai reușești. Armata aceea din locuințe formate din bolovani și plăci milenare se armonizează cu ținutul. Nu este extrem de diferit de Manang, aflat cu câteva zeci de metri mai jos, în vale, dar, în mod paradoxal, este o lume absolut nouă care pare să îți întrerupă monotonia relativă a călătoriei. Nu există picturi, culori, sculpturi, vopsele, obiecte de artizanat. În poza de sus, dacă te uiți cu atenție, vei vedea geam din sticlă!! Mi se pare senzațional!

Totul e sec, brut, natural, singura intervenție umană este pura așezare a cataroaielor sub formă de adăposturi, adică arhitectura în sine. Recunoști gestul uman de a fi scobit un trunchi de copac, adus din păduri destul de îndepărtate, deci cărat cu greu și sudoare până aici, sus, și folosit acum pe post de scară spre primul etaj al unei clădiri. Îmi este foarte greu să spun că este un sat urât, pentru că pe mine m-a fascinat. Dar în termenii acceptați în lumea noastră – evident că există o ”lume a noastră” care nu are nici o legătură cu lumea pe care o descriu aici -, multe dintre satele și așezările umane prin care am trecut sunt de-a dreptul urâte și inutile.
Dacă aș mai ajunge acolo, aș intra peste tot și aș staționa măcar o oră-două să simt și să încerc să înțeleg locul, nu m-aș rezuma la doar să îl traversez ca pe un pod de trecere. 

Dacă omul nu ar fi întrerupt acolo peisajul, construind acest univers disturbator, locul nici nu ar fi fost ”loc”, așa cum întâmplarea nu este eveniment dacă nu este relatată de jurnalist. Ar fi rămas o simplă componentă a peisajului, peste care omul, călătorul, ar fi pășit fără gânduri speciale, așa cum sunt acestea ale mele, de pildă. Că doar nu admiri banalul și ”neimportantul”, ceea ce te face să te oprești este ieșirea din monotonia drumului. Clădirile, proporțional vorbind, sunt mari și te minunezi că stau în picioare. Treptele către intrările superioare ale vreunei locuințe sunt foarte abrupte, făcute în marea lor majoritate tot din pietre de râu unite cu ceva mortar între ele. Ajungi la capătul treptelor și acolo e ca și cum intri pe fereastra unei case. De fapt intri într-o cutie, într-o cușcă neprimitoare, menită să te ferească de vânturi și de soare și de ploi. Dar nu de frig, asta e sigur. Ferestrele, în marea lor majoritate, nu au geamuri din sticlă, deci sunt blocate cu panouri făcute din scânduri, bucăți din lemn neprelucrat. Îmi pot doar imagina că intrând prin pătratul acela pe post de ușă și fereastră dai de o cameră pierdută în beznă unde localnicii chiar își duc traiul cotidian pe timpul verii. Altceva nu îmi pot imagina. 

Dau oblonul la o parte, au lumina zilei, indiferent dacă e frig sau plouă. Dacă vor să nu intre ploaia, pun oblonul și …. dacă au unt de yak și ceva textil, pot face lumânări și luminează spațiul acela închis și îmbâcsit, dacă nu …. Nu știu. Acest gen de locuințe l-am reîntâlnit peste câteva zile, după Muktinath, fiind specific tibetan. Tibetanismul acela milenar, mizer, brutal și brutalizat de orice gest de curățire, lustruire, îngrijire. Aici s-au dat cu siguranță cele mai sofisticate definiții ale mizeriei pure. Mizeria apare acolo unde apare o ființă, pentru că ființa, în procesul ei de a ființa, se hrănește și elimină ceea ce mănâncă. Ființa care nu are niciodată apă să se spele începe să poarte mizeria cu sine precum un veșmânt permanent care îi ține de cald atunci când se ghemuiește să se culce și care, cu timpul, devine tot mai slinos și mai alunecos, respingând astfel și duritatea frigului static sau al celui mânuit de vânturi nemiloase și repezite. Dâre de apă înghețată și mizeră se preling pe ulițele descendente dintre adăposturi. 

Excremente, oase, ceva resturi de cutii de conserve și plastice de la Fanta sau CocaCola, blestemată fie această civilizație distrugătoare a tot ceea ce nu este natural!

Apar și rame din lemn pe post de ferestre, am văzut chiar geamuri din sticlă montate și parțial pavaj, fiind singurele intervenții cu pretenție de ”intrus civilizator” sesizate de mine acolo. Și ceva plăci de tablă peste clădiri, nișele lungi cu moriști de rugăciune și plăcile din piatră pe care erau săpate rugăciuni. Și o tăbliță din lemn, pe post de indicator, care îți îndrumă pașii spre Thorung La. Litere mari, clare, galbene. Litere latine.

După câteva minute de la intrarea în sat apare o altă intrare, adică o arcadă din piatră, pe peretele din dreapta fiind desenat, color, pe o tablă, și cu text în nepaleză, un mesaj prin care se cerea celor care circulau călare să nu intre decât mergând la pas și ținându-și patrupedul de căpăstru. Acest lucru apare în multe alte așezări, la intrare și ține, cred eu, de siguranța călătorului în primul rând, pericolul de a aluneca, a cade, de a se răni, el și calul sau asinul său, fiind aproape inevitabil. Să vezi astfel de semne de avertizare acolo pare cel puțin ciudat și lipsit de sens. Cine circulă călare? Turiștii? Nicidecum. Localnicii, uneori. Și localnicii cunosc condițiile și pericolele, nu au nevoie de avertizări pictate. Mi s-a părut pur și simplu un element intrigant, chiar dacă eu, cu mintea mea europeană și citadină, i-am apreciat semnificația mesajului transmis. Dar este un element discordant, inutil și total perturbator, fie doar și din punct de vedere al esteticului. Sau să fie o intenție de conservare? Un panou care îți atrage atenția că de fapt tu intri într-un muzeu foarte delicat și plăpând și e bine să descaleci și să îți faci patrupedul să nu apese cu greutatea copitelor pe caldarâm, și să pășească cât mai ușor și aerian, pentru a nu deranja istoria înghețată a unor timpuri pe cale de dispariție ......

Din ce mi-am dat seama, pumnul de case era părăsit. Era sfârșit de decembrie. Să fie părăsit permanent sau să fi fost părăsit doar de o lună – două, pe perioada iernii ce-mi sufla și mie din ceafă, cu murmurul primei ninsori?

Pentru mine, așa cum am trăit viziunea palpabilă asupra acelei aglomerări de pietre frumos aranjate, Tengi nu este un sat, ci o fantomă. Ca urmare, simt ceva special la gândul că am trecut printr-o fantomă precum printr-un portal ce te catapultează în alte dimensiuni.

Descrierea traseului Manang-Yak Kharka 

Tibetul secret - unt, oase, tăcere

”Tibetanii sunt intr-adevar niste xenofobi ciudati; doar in teorie si in abstract. Tara lor e inchisa strainilor si Lhasa dicteaza legi severe pentru a-i tine pe acestia departe, dar cand soseste un strain il primesc cu bucurie si entuziasm.
Occidentul inseamna o lume a misterelor fascinante. Suntem exoticul inversat. Exoticul avioanelor, al fotografiei, al ceasurillor, al penicilinei, al miracolelor repetabile si controlabile (un lama zboara prin levitatie, dar are nevoie de zece ani pentru a se prepara, trecand prin probe foarte severe de ascetism si pana la urma poate sa nu reuseasca; cu avionul zboara oricine). Suntem de aceea exoticul unei dominatii magice asupra elementelor. Suntem un popor mitic aliat cu demonii de pe pamant si din aer, de la care ne incarcam cu puteri supraomenesti in schimbul vreunui pact diabolic.”

(...)

yak butter candlelight

Vizitand o manastire, autorul intra in contact cu grupul de calugari ahtiati de a pune mana, de a atinge aparatul de fotografiat al acestuia. Iata cum descrie autorul scena - o reală odă dedicată jegului, murdăriei: 

“Abia reusesc sa ma misc prin inghesuiala, respirand in valuri foetor tibeticus. 

Foetor tibeticus e compus din diferite ingrediente: baza o formeaza murdaria oamenilor si a hainelor, peste care se suprapun efluviile lirice ale untului rancezit. Jegul e vechi, uimitor, tridimensional. Pe brate, pe calcaie si pe pulpe, chiar si  pe gat crustele murdariei se aduna de luni si ani de zile. Pare o carapace intretinuta cu grija, in intentia de a crea  un fel de monument mai durabil decat trupul sau pentru a studia o geologie a jegului in lentele si complexele stratificari. In sfarsit, murdaria trebuie sa capete o personalitate proprie, ca si cand acolo inauntru ar fi doua fiinte. Si la un moment dat crusta, lucrul acela,  nu va deveni o forma, un negativ din care poti iesi noaptea, lasandu-l in picioare, sprijinit de zid, urat si unsuros ca un ro-lang?

yak butter sculptures

De altfel, untul (impreuna cu oasele si tacerea) este unul din elementele cele mai caracteristice ale Tibetului. Pare imposibil ca femelele acelea slabe ale iacilor, pascand printre pietre si nisip, sa produca atata unt! Si totusi aceasta grasime pasnica si nobila acopera Tibetul; se vinde in cele mai indepartate sate; cu unt se fac ofrandele catre zei in temple si in capelele particulare; untul se modeleaza cu maiestrie, pentru a fi apoi colorat cu extraordinar rafinament; untul arde in lampi; taxele se platesc in unt; femeile isi ung parul si chiar fața cu unt; untul e oferit si este primit in dar; untul se amesteca cu tsampa, pentru a-l manca sau se bea in ceai; unt, unt, peste tot unt, pentru orice folosinta si cu orice ocazie, unt; Marele Unt, Omniprezentul Unt, Supremul Unt.

Ca si untul, si oasele sunt universal, Cu siguranta ca in alte tari, inclusiv in Italia, sunt ucise mai multe animale decat in Tibet.; dar nicaieri in lume, dupa cate stiu, nu se vad atatea schelete, cranii, omoplati, femure, vertebre si coaste imprastiate pe drumuri, pe carari, in fata caselor, pe trecatorile din munti, ca acolo sus. Nu este un lucru intamplator, nemotivat, ci o adevarata si foarte ciudata trasatura cultural. Oasele animalelor nu se ingroapa, nu se ascund vederii, nu se distrug, raman ca niste pietre de-a lungul drumului, la usile caselor; oamenii calca pe ele si le azvarle cu piciorul; copiii se joaca si se bat cu ele. Indiferenta aceasta, un fel de placere muta as spune, e tot un mod de actiune. Oasele sunt prin urmare, ca si florile, o desfatare, o bucurie. Poate ca sunt oglinda scurgerii inselatoare a timpului, de care omul ar trebui sa se fereasca daca doreste sa se salveze! Cine stie.

 Impreuna cu untul si oasele ni se infatizeaza un al treilea  element: Tăcerea Nesfârșită. Fizica moderna ne vorbeste despre spatiul-timp tetradimensional continuu. Tibetul este constituit dintr-un continuu spatiu-tacere tetradimensional Exista tacerea galbena, ocra, a pietrisului; cea albastru-verzuie a ghetarilor; cea a vailor unde se rotesc sus, spre soare, soimii. Si exista tacerea care purifica totul, usuca untul, pulverizeaza oasele si lasa in suflet o dulceata de vis greu de exprimat, de parca am fi ajuns intr-o patrie originara pierduta, dupa perioada de copilarie a istoriei.

 (...)

Trupul este o haina pe care o imbraci si o dezbraci.

(...)

Cartile tibetane sunt lungi, inguste, tiparite manual; paginile sunt unite prin doua aschii subtiri de lemn si invelite intr-o bucata de stofa.

Relectura 1998 

“Nefericita manastire Kar-gyu a fost una din multele victime ale violentelor barbare in care s-au lasat antrenați între 1966 și 1976 chinezi fanatici și tineri tibetani care i-au urmat. Prin urmare, tot cea ce este descris în textul de mai sus se referă la o epocă anterioară anilor ’60. (...) S-ar putea ca în viitor, dacă împrejurările vor fi favorabile, această lume să fie refăcută, cel puțin în parte; dar nu va mai fi la fel ca în trecut. Nu se va mai trăi în acel Ev Mediu autentic, din afara lumii, care caraceriza Tibetul în 1937; comunicarea facilkă, circulația știrilor, imitarea obiceiurilor străine, energia elecrică la îndemână, benzina, materialele plastice, gazul lichefiat, influența propagandei comuniste și a îndoctrinării culturale chineze, vor fi adus schimbări esențiale ce fac imposibilă orice restaurație, artificială sau falsă, chiar dacă sincer dorită și simțită. Se va putea instaura din nou în aceste locuri o viață monahală, purificată și ridicată la un grad mai înalt de conștiință, dar atunci vom trăi – sau mai degrabă nepoții noștri vor trăi – într-un alt univers.

Marea și impunătoarea mânăstire Dung-kar, la jumătatea drumului între Yatung/Yadong și Phari/Pari, a fost și ea incendiată și distrusă în mod barbar. (....)”

Chorten - un pic de informatie

Sursă text: ”Tibetul secret” - Fosco Maraini (călătoria din 1937)
 Fotografiile îmi aparțin, le-am făcut pe trasee, în 2008/2009 și 2010/2011.

Mong, aprox. 3.900 m, dinspre Phortse Thanga spre Khumjung, Everest Area

”Ceva mai sus de mânăstire se află niște chortens, care conferă un aspect atât de tipic tibetan locului. Se numesc chortens acele turnulețe, popice groase de zidărie, înalte de doi până la cincisprezece metri, caracteristice pentru Tibet, dupa cum torii e caracteristic în Japonia sau marele crucifix pentru multe văi din Alpi. Toate trei aceste elemente au o origine religioasă și o semnificație poetică foarte accentuate. Toate trei, atât de micuțe față de maiestatea naturii sunt de ajuns pentru a crea o atmosferă și a trasa un cadru, binecuvântând întregul peisaj.

Annapurna Area, undeva pe la 4.000 m, Chamje / Pisang - pe undeva pe-acolo

La răspantia unei cărări, crucifixul dă un sens munților și îi situează în istorie. Sunt frumoșii Alpi ai Europei creștine. El ne vorbește despre o viziune asupra lumii și amintește drama cosmică cu care s-a hrănit occidentul de două milenii: Dumnezeu creator al lumii și omul care se revoltă  și cade; Dumnezeu își sacrifică fiul și se sacrifică în fiu pentru a mântui pe cel creat prin durere.

pare foarte stravechi, pe dealurile dintre Khumjung și Syangboche

(…) chortenul însuflețește un întreg povârniș muntos, un loc ascuns între stânci, o întindere de la baza ghețarilor bătuți de vânturi puternice. În mod excepțional, un chorten poate adăposti grupul unui lama venerat, uneori acolo se afla cenusa si oase, dar de obicei se gasesc imagini sacre sau texte. Pentru tibetanul care, aflat pe drumuri, trece pe langa una din aceste constructii – trebuie intotdeauna depasite pe partea stanga a lor -, ea este simbolul credintei insasi. Ii aminteste de o alta drama cosmic mareata, atat de diferita de cea crestina: drama miilor de finite care, prin ciclul nasterilor, pe fluvial chinuitor si obositor al vietilor si mortilor, tind – mai intai bajbaind in intuneric, apoi mai constiente – spre iluminare, spre starea buddista. Chortenul este inainte de toate un symbol; el umple valea de soare, asa cum prezenta persoanei iubite ilumineaza spiritual o casa.

La iesirea din Khumjung spre Namche Bazaar, drumul cel nou

In Tibet se gasesc chortene de toate varstele. Unele noi, albe de varul proaspat si altele vechi, paraginite, roase si rasucite de scurgerea secolelor. Un chorten vechi, cu piatra macinata de vantul care se pierde in departarea muntilor caramizii, galbui, inrositi, pana joss pre albastrul zapezilor stralucitoare ca diamantul, e de o poezie nespusa. In aceste vai himalayene, chortenele au o gratie deosebita fata de cele din podisurile cu clima arida, pe masura ce timpul trece, sunt acoperite de ierburi si flori.  Adeseori printre pietre prinde radacini un arbust.  Devin astfel niste obiecte pur romantic, demne de un Piranesi Asiatic, cu o usoara nota de tristete care nu lipseste niciodata atunci cand opera omului este din nou inglobata in tacerea naturii.

in drum spre Tengboche, dinspre Namche Bazaar

Dar ce este mai précis un chorten? In tibetana, cuvantul inseamna “receptacol al ofrandelor”, traducere din sanscrita a dhatu-garbha (care se transforma in dagaba, de la care deriva “pagoda”noastra!) Originea lui deci, ca a mai tuturor motivelor spiritual din cultura tibetana, trebuie cautata in India. Acolo, din vremuri imemoriale, era obiceiul ca trupul budistilor venerati in mod deosebit, sau o relicva importanta, sa fie ingropate in mauzolee de marmura numite stupa. In Tibet, stupa a capatat o forma mult mai lunga si cu vremea si-a fixat caracteristicile. De altfel, atat intelesul, cat si scopul s-au schimbat. Nu mai este in primul rand un mormant sau un relicvariu, ci un cenotaf. Este construit “pentru a rememora un fapt deosebit sau pentru sanatatea celui care il ridica, a rudelor sale sau chiar ca exvoto si recunostinta.”

 undeva deasupra Khumjung, Everest Area, aprox. 3.800 m

AmaDablam (dreapta), Lhotse și un pic din Everest

Nu trebuie sa uitam ca un chorten mai este si o diagrama simbolica precisa care reprezinta in mic cosmologia lamaista. Fiecare parte imagineaza unul din elementele ce compun intregul si in care se reduc trupurile la moarte. Fundamentul reprezinta pamantul, banita este apa s.a.m.d. In varf se afla doua obiecte care par a fi o coasa de luna si soarele, de fapt coasa reprezinta aerul (bolta inversata a cerului) si soarele este o flacara ce simbolizeaza spatial, eterul, elementul ultim si cel mai usor.

Namche Bazaar, Everest Area, 3.440 m

Din dragostea, mai bines spus din nevoia statornica a orientalilor pentru simbolism, multe alte lucruri pot si trebuie sa fie descifrate adesea intr-un chorten. El nu este doar o ideograma elementara, ci una ezoterica, din care stiinta se revarsa in chip de mister si de ritual; ca un process tainic ce se transmite de la maestro ladiscipol, intr-un cerc restrains de privilegiati. Toate acestea presupun o fluiditate a diferitelor interpretari, dupa cum si scolile sunt diferite, dar si posibilitatea existentei unor simbolisme inca mai dificile si greu de patruns; ezotericul ezotericului, ceea ce a fost conceput de o minte (sau i s-a revelat) si doar putini adepti, cativa discipoli alesi vor afla in decursul secolelor. Asa e orientul: lumea, ca o constelatie de gradini inchise si rare, pentru elita. Elita care se hraneste cu cateva radacini sau cu un pumn de faina prajita in cupa foirmata de o calota craniana; elita acoperita de zdrente, intr-o chilie inghetata, traind in muntii plini de primejdii si prapastii intunecate.”

Manang, Annapurna Area - 3.500 m

câteva cuvinte despre cartea în sine aici 

informații elementare despre un alt simbol: semnul ”zwasticii”