primul ”client adevărat” de Ironman :-)

Am primit azi, prin poștă, certificatul de absolvire cu coroniță :-) Nici nu visam să fie cu coroniță, iar acum când îl văd mă simt și mai bine :-)

Ca la comandă după examenul de absolvire de marți, miercuri am primit la o primă întâlnire și primul client ”adevărat” (toți clienții sunt adevărați, evident, dar nu aveam nici unul pe triathlon, bașca pe distanță lungă!!), adică candidat la primul său Ironman, în iulie.

Un tip la 38 de ani, cu trei copii superbi, extrem-extrem de motivat și de disciplinat. Deci: fermă, 3 copii, full job și aproximativ 15 ore de antrenament pe săptămână. Impresionant! Știind cât de important este acest prim IM pentru el și cunoscându-i condițiile sociale de viață, mă simt plină de respect și super-motivată, la rândul meu, să-l sprijin cu tot ce pot, mai ales că vrea să termine sub 11 ore primul său Ironman!!!!

Urmează de două luni, foarte fidel, un plan de antrenament descărcat de pe internet. Un plan de 34 de săptămâni, care intră destul de tare în intensitate și neglijează partea de forță musculară. Adică doar jumate de oră de exerciții de fitness cu greutăți pe săptămână! Am citit, am citit primele două luni și i-am spus că, conform planului, riscul de a intra în over training e destul de mare, așa că pentru februarie eu recomand viteză mai mică și măcar o sesiune de masaj clasic pe săptămână sau la două săptămâni, în ziua de repaos.

Nici o minune că omul ”e plin”, ca să zic așa, de mușchi ”scurtați” :-) 

Și are și deviație a axului picioarelor (”O-Legs”, de la fotbal), care poate fi rectificată, dar cu antrenament specific timp de cel puțin șase luni de zile.

A dat de mine căutând pe site-ul Ironman, unde suntem prezenți toți IM Coaches acreditați. Mi-a scris din decembrie, dar nu am avut timp de nimic altceva decât de școală, așa că atunci când i-am scris că până pe 18 ianuarie nu pot stabili nici o întâlnire, s-a și prezentat dimineață la 9 la mine la cabinet!!

Am discutat aproximativ o oră, i-am făcut niște teste musculare, să văd unde trebuie antrenament cu greutăți, unde trebuie stretching, dacă există dezechilibre musculare etc.

I-am trimis 3 variante de servicii posibile, cu tarifele aferente, a decis varianta de abonament pentru jumate de an și acum lucrăm intens. I-am trimis azi planul de antrenament ajustat pentru februarie, cu destule modificări și noutăți pentru el, a răspuns că e just perfect și ..... 

mă bucur imens! E un nou sentiment! Să aplici în practică ceea ce ai studiat aproape un an de zile - ce-mi pot dori mai mult??

Am lucrat cam 10 ore să-i pot livra prima lună de antrenament, sesiuni scurte de mental training (deși mental training nu e inclus în preț, dar fie bonus de la mine :-)) și 12 exerciții de forță - deocamdată bazate pe greutatea corporală, dar o dată pe săptămână va merge și la sala de fitness, căci pentru anumite grupe musculare e mult mai eficient să lucrezi cu greutăți, respectiv la aparatele specifice.

P.S. 26.01.2017
Interesant .... la doar 3 zile după ce i-am spus că riscul de a intra în over training e prezent, uitându-mă azi pe valorile de antrenament de ieri am constatat niște schimbări. Atletul a notat pe ultima sesiune de antrenament: ”obosit ....”, în timp ce în urmă cu trei zile nota: ”excelent!”
Cred că nu întâmplător a decis să-și ia antrenor personal, timingul e perfect pentru el.
Dacă și respectă instrucțiunile, mai avem o șansă să nu rateze sezonul.
De unde apar riscurile la atleți tineri și plini de entuziasm?
Din entuziasm prea mare și din frica de a nu face destul. 
Din sentimentul de culpabilitate care îi face să nu respecte zilele, orele de recuperare!
Din faptul că nu își cunosc prea bine organismul și nu știu să interpreteze primele semne de schimbare.
Din faptul că nu știu chestii elementare despre fiziologie, anatomie și antrenament, cum ar fi de pildă că antrenamentul este un proces catabol (care distruge), în timp ce odihna este un proces anabol. În timpul antrenamentului oasele de demineralizează, rezervele de energie din musculatură, ficat se epuizează (doar grăsimile nu se epuizează :-)) și lista poate continua. Deci, automat organismul are nevoie de anumite intervale de odihnă și alimentare. Dacă nu îi dai cât și când trebuie, intră în epuizare. Dacă îi dai ce, cât și mai ales când trebuie, intră în SUPERCOMPENSATION, adică crește nivelul de performanță. Timing, just timing!!

 

1.3.2017 

Au trecut 5 săptămâni. Totul merge strună. Antrenamentele sunt foarte variate, ceea ce menține motivația. Incluzând în planul de antrenament sesiuni și chiar sporturi neîncercate vreodată înainte, sportivul devine ca un copil fericit. E șansa lui de a ieși din rutină, de a se simți provocat, de a experimenta. E șansa lui de a deveni creativ. Am noroc cu așa un atlet, sincer vorbind :-) Îi citesc comentariile la finalul fiecărei sesiuni de antrenament și mă bucur să constat că e disciplinat și fascinat în același timp. În fiecare săptămână aproape primește elemente noi și asta îi ține interesul treaz. Ori, unul dintre principiile de bază ale sportului de anduranță este diversitatea.

Am un un obiectiv. Și-mi stă în drum!

   Ai avut vreodată în viața ta vreun succes (fiecare definește termenul cum dorește, nu există aceeași definiție pentru toți) fără să fi avut în prealabil stabilit un obiectiv în sensul respectiv?
Gândește-te bine și abia apoi citește mai departe.
Da? Nu?
Dacă stăm să ne gândim, mersul este în sine un succes dobândit printr-un proces de învățare. De-a lungul procesului la finalul căruia mergem pe propriile picioare avem de-a face cu diverse situații. Cădem, ne rănim .... dar în esență ne ridicăm de fiecare dată și facem chestia asta cu o insistență drăcească până când învățăm cum să cădem și apoi până când nu mai cădem deloc!
Plecând de la acest exemplu (nu, mersul nu este ceva de la sine înțeles pentru toți!), pot spune că am avut succes deplin cu acest obiectiv. Sigur că acest lucru nu înseamnă că totul în viață decurge în același fel, deși principiile nu diferă prea mult. Condiția este să raportăm succesul la chestiuni care țin exclusiv de noi, nu de elemente din exterior.
   Drumul către un obiectiv final înseamnă ..... mișcare! Iar drumul către primul tău obiectiv este pur și simplu antrenament pentru următoarele drumuri către următoarele obiective din viața ta.
   Ai avut vreodată ca obiectiv să slăbești în greutate 10 kg în 5 luni? Ți s-a întâmplat ca cele cinci luni să treacă și tu să ai nu 10 kg mai puțin, dar cel puțin unul mai mult? Cum te-ai simțit? Sincer .... 
   Majoritatea încep mișcarea doar ca urmare a unei presiuni foarte puternice. Mulți își stabilesc un obiectiv, încep procesul și după câteva zile sau săptămâni o lasă mai moale, obosesc, încep să amâne și la final renunță fără ca măcar să-și dea seama. Nu au continuitate în ceea ce fac. Nah, de unde să vină succesul atunci? Niciodată nu vei putea atinge în 5 zile ceea ce nu ai făcut (am vrut să scriu ”realizat”, dar nu e termenul corect) în 5 luni. 

Ar fi poate mai eficient ...... nu, ”eficient” nu e chiar termenul pe care îl vreau aici ...... încep și eu să învăț să-mi remodelez vocabularul mental și fizic ..... deci: nu ar fi poate mai potrivit să definești și pașii care te duc către obiectivul tău? Să conturezi și drumul, poteca cu (tot) ceea ce ar putea apare pe ea? Ca-n pădure pe un traseu necunoscut ..... 
Când sunt cu bicicleta prin pădure, de exemplu: știu că merg pe un drum, știu că sunt cu o bicicletă adecvată - mountain bike - și mai știu că poteca din pădure nu e autostrada către Salzburg. Că vor apare rădăcini, trunchiuri de copaci căzuți, eventuali alți nebuni pe două roți din direcția opusă sau din spate, care mă vor depăși .... deci nu am habar ce ar putea apare exact, dar în linii mari și generale cam știu la ce mă pot aștepta.
   Există situații în viață când în loc să începi cu definirea obiectivului, începi mai bine cu definirea pașilor. Obiectivul poartă adesea un nume la început, dar la final arată cu totul altfel. Este ceea ce mi se întâmplă mie acum, deși 100% sigură voi fi peste câteva luni (știu și câte, dar nu zic :-))
   Ca orice plan de antrenament, și acest proces către un obiectiv trebuie ajustat pe parcurs. Adaptat la noile condiții, pentru că cu fiecare fază, tu te schimbi, deci e normal ca planul tău să fie schimbat și el în punctele cheie. De aceea am un motiv în plus să recomand sportivilor un plan personalizat de antrenament, nu unul oarecare, pe care ei nu vor știi să îl ajusteze, pentru că jobul lor este să se antreneze, nu să se ocupe de știința din spatele procesului (timpul fizic le lipsește, cunoștințele din domeniu nu sunt complete etc.).
Ce faci dacă, de exemplu, programul tău de antrenament pentru un Ironman prevede 4 sesiuni pe săptămână, te îmbolnăvești și o săptămână nu poți face nici o mișcare? Ieși în săptămâna următoare să faci 8 sesiuni?! Evident că nu!   

Mulți își stabilesc în viață 
obiective care nici măcar nu sunt 
obiectivele lor personale!

   Eu sunt un Călător. Toți suntem călători prin viața asta, dar acum mă refer la călătoria aia când iei avionul, trenul, vaporul, faci autostopul, o iei pe jos .... Am călătorit așa prin trei continente, ba chiar am făcut autostopul pe o autostradă din Austria la vremea când habar nu aveam cum arată de fapt o autostradă și nici că nu ai voie să faci autostopul pe autostrăzi.

Apoi, pe parcursul anilor, am auzit nu de puține ori: ”Ah, Anca, te invidiez pentru ce faci, așa mi-aș dori să fac și eu ce faci tu!” Și oamenii chiar credeau în ceea ce spuneau. Chestia e că ei își doreau doar un rezultat pe care îl vedeau la altul, habar nu aveau ce stă în spatele lui, din ce materie sunt eu alcătuită, cum am ajuns acolo, cum e pe drum .....  Și apoi am început să răspund, în funcție de cine se afla în fața mea: ”Ești sigur că asta vrei?” sau ”Chiar crezi că ți se potrivește, chiar simți că ai da tot ceea ce ai acum pentru a face asta? Dacă da, ce te oprește?” - din păcate în dialoguri de acest gen eu ieșeam un fel de ”îngâmfata”, iar celălalt nici măcar nu auzea ce-i spuneam, deci drumul până la a înțelege era de fapt o prăpastie. Unii însă aveau instant un fel de ”iluminare cu viteza fulgerului” și își dădeau seama că dacă din momentul acela ar ajunge în pielea mea, nu ar știi ce și cum să facă mai departe. Pentru că ei în esență erau altfel orientați, altfel antrenați ..... și un nou start li se părea imposibil. (În paranteză fie spus, nimic nu este imposibil.....).

De ce majoritatea oamenilor nu-și ating obiectivele? 

  Din punctul meu de vedere un motiv ar fi și lipsa de fascinație. Da, exact asta am scris! FASCINAȚIE! 
Mulți ”sunt siliți” să-și stabilească obiective, altfel nu-și primesc salariul .... au din start o teamă și asta cântărește enorm la cântar. De aceea, agentul de vânzări cel mai bun este cel care este fascinat de proces, fascinat de ceea ce face, fascinat de rezultat, de produs ..... e vocația lui! 
    Imaginează-ți că ai așa, din senin, un obiectiv asupra căruia reverși o dragoste nemărginită, un neastâmpăr. Fără pic de teamă. Nu vrei să cumperi yachtul nu știu care doar pentru a vedea vecinii ce yacht ai tu. Tu vrei să-l cumperi doar pentru tine, pentru că asta te-ar face pe tine să te simți împlinit la un moment dat. Poate că ideea de a fi bogat este fascinația emoțională a vieții tale și un yacht este o componentă pe drumul tău către bogăție. Sunt atât de mulți alții pe care bogăția nu-i fascinează. Mulți au doar iluzia că bogăția i-ar putea împlinii emoțional și deplin și caută toată viața sentimentul acela de împlinire în resurse exterioare care nu au nici o legătură cu eul lor interior ....  
Unii descoperă (adesea prea târziu) că singura mulțumire, fericire nu poate veni decât din interior și pentru asta nu am nevoie să mă refer la mesajul lui Steve Jobs pe patul de moarte, nu? Dacă nu-l cunoști, îți recomand lectura lui - și voi posta la final mesajul care se spune că îi aparține.

   Obiectivele ar trebui să fie raportate doar la tine personal. Ar trebui să fie independente de orice tip de influență exterioară. Ar trebui să vină din emoția ta, din voința și dorința ta, din fascinația ta asupra lor și ceea ce ar determina atingerea lor în primul rând pentru eul tău.
   „De ce vreau să slăbesc de fapt?”- asta ar trebui să fie prima întrebare. Posibile răspunsuri: 
1. Pentru că vecina noastră e slabă și atrage bărbați;
2. Pentru că vecina mea e (mai) slabă și prietenul meu îi face tot mai des cu ochiul;
3. Pentru că așa mi-a recomandat doctorul;
4. Pentru că nu mai încap în pantalonii mei preferați;
5. Pentru că prietenul meu zice.....
Și lista poate continua. 
Aveam 26 de ani și eram îndrăgostită până peste urechi când prietenul meu de atunci ”m-a părăsit” pe motivul că are el o colegă care arată trăznet, e slabă, e ca un top-model, se îmbracă modern ..... ori eu eram ”prea grasă” și mă rog, d-astea. Atunci am început să mă simt grasă, deși nu eram (aveam constant cam 64 kg la 173 cm înălțime). Și am intrat într-un proces complicat .... și nu am slăbit pentru că am ținut vreo dietă, ci pentru emoțional eram atât de distrusă, încât am intrat într-un stil de viață care nu avea nici o legătură cu mine, am început să am teamă să mă mai duc acasă, să mă mai trezesc dimineața, să mă mai uit în oglindă, să mai ies pe stradă, să mai mănânc ..... sigur, am slăbit prin suferință, dar riscul să mă distrug, să mă auto-distrug creștea considerabil ......  
Atunci când obiectivul pe care ți-l definești nu are un sens real pentru tine, atunci obiectivul acela este piedica ce-ți stă în drum și atingerea lui poate deveni imposibilă. Sau, partea cealaltă a monedei: te ruinează pe altă parte și uneori nici măcar nu-ți dai seama sau refuzi să recunoști, pentru că a recunoaște înseamnă să-ți asumi o responsabilitate față de tine.
Da, poate ajungi să slăbești pe de o parte, dar pe altă parte ești o ruină. Ai atins obiectivul sau nu? 
De ce vrei să slăbești?
De ce vrei să nu mai fumezi?
De ce vrei să începi un program de antrenament?
De ce vrei ..... ?

Un subiect fierbinte: 

ieșirea din depresie

E ăsta un posibil obiectiv sau nu? 
   Am o prietenă care tocmai se găsește în faza asta ..... și știu exact că acum nu pot ajunge la ea pentru că toate canalele, toți receptorii ei sunt blocați. Indiferent ce fac, ce îi spun, nu am cum să ajung la ea. 
   Înțeleg asta pentru că am fost în pielea ei mulți ani. Mereu am gândit că motivele mele sunt obiective. Acum știu însă că motivele sunt subiective. Ca idee: din aproximativ 25 de ani ai vieții mele cam 23 au fost marcați de depresie. Pe atunci nu lucram cu termeni de genul obiective, antrenament mental, responsabilitatea asupra propriei vieți (WTF? Nu există așa ceva, ceilalți, mama, tata, destinul, securistul sunt de vină!!) etc. Eram pur și simplu ocupată cu depresia și nu aveam timp să privesc în afara ei.

Ca urmare, ”Ieși din depresie!” nu a fost niciodată un obiectiv pentru mine. Evident că gândeam oarecum și spuneam că nu mai vreau să fiu depresivă .... exact ..... accentul era pe ”nu mai vreau să fiu”  în loc să fie pe ”Vreau să cânt la culcare, vreau să când la sculare, vreau să zbor în fiecare moment al vieții mele!” Și Legea Atracției a funcționat mereu, mi-a dat ceea ce NU vroiam să am (pentru că subconștientul nu percepe negația), pentru că negația făcea parte din stilul meu de viață printr-o formulare defectuoasă a dorințelor! Și lucrurile mergeau mai departe și mai primeam uneori câte un episod care încerca să mă tragă afară și apoi venea imediat Gândul, pe care de altfel îl și exprimam cu voce tare: ”Ah, e prea frumos pentru mine ca să fie adevărat, nu va dura.”(inclusiv cu prietenul amintit mai sus ..... era superb și îl iubeam nespus și un drăcușor în adânc îmi șoptea mereu că e prea frumos să fie adevărat pentru mine!!! De neuitat!) Și ghici ce urma? Frumosul pleca, zicea că nu îl plac, că nu îl vreau, că nu am încredere în el ..... și eram din nou în oceanul meu de deznădejdi și lacrimi și însingurare ..... nu găseam metoda să mă simt bine altfel ... sună paradoxal, dar așa este, depresivii de profesie se cuibăresc acolo și se simt în siguranță! Mental eram convinsă că nu merit să fiu fericită. De fiecare dată când eram pe vârf, pleosc venea Gândul Acela și cădeam în prăpastie ..... și când filmul ăsta se derulează cu anii, atunci intervine sentimentul de ”am obosit să trăiesc.” Căderile se întâmplă întotdeauna cu viteză mai mare decât urcările.

 

   Teoretic vroiam să fiu un ghem de fericire (dar nu știam cum, sincer!!), să înțeleg sensul vieții (deși replica de bază era”viața nu are nici un sens. punct!”) și porneam mereu și mereu cu un optimism artificial către ceea ce credeam că e fericirea și apoi, la scurt timp, cădeam din nou, nu mai ieșeam, de vorbit nu vorbeam oricum cu nimeni că nah, ”oricum nu mă înțelege nimeni, oricum nu am umor, oricum nu am nimic interesant de spus, oricum oamenii fug de mine, oricum sunt un Nimeni” și lista continua. Eram convinsă, conform sistemului în care sunt copiii din păcate educați, că fericirea vine doar prin recunoaștere din exterior. Ești băgat în seamă doar dacă ești primul, doar dacă ai terminat ceea ce ai început .... restul nu contează. Și acest comportament al societății se vede foarte pregnant la multe concursuri: ultimii nici nu mai contează, nu-i mai așteaptă nimeni, uneori chiar și organizatorul începe să facă curat înainte ca ultimii să ajungă la finish!!!

A-ți defini obiectivul nu este totul ......

   Imaginează-ți că obiectivul tău este formulat astfel:
”Vreau să ajung pe Vârful Everest!”
Și ajungi acolo. Și te uiți în jur, trimiți o poză sau un film pe internet să te vadă toată planeta - că nah, dacă nu faci asta, simți că nu exiști, nici măcar nu simți că ești pe Everest! -....... și destul de rapid îți dai seama că ...... ”Ups, acum trebuie să și cobor de aici?! ” Adică Călătoria continuă, finalul ei nu este Vârful Everest .... dar asta nu ai luat în calcul!
Cât reziști acolo sus, la aproape 9000 de m înâlțime? E vânt, e frig, aerul e rarefiat, ți-e foame, sete, fizic ești epuizat .... jumate de oră poate să reziști. Dar după aceea tot ceea ce vrei este să pleci de acolo!!! Abia atunci realizezi că mulți mor în drumul lor retur spre tabăra de bază ...
   Înțelegi unde bat, nu? Copiii fac așa .... eu cel puțin, când eram copil, aveam o țintă: cel mai înalt brad! Dispăream atât de repede, încât mama nu avea timp de reacție. Ajungeam sus și apoi realizam că nu știu să cobor ..... Ajungeam pe Everestul meu de atunci și realizam că odată ajunsă acolo ..... eram în rahat până la gât și un pic peste :-) 

Viața este pentru mulți un lung șir de obiective și nu toate vor fi atinse. Viața înseamnă anduranță, printre altele. Dar nu gândim viața în acești termeni. Anduranța înseamnă antrenament aerob, cu oxigen. Deci încet, dar pe termen lung. Majoritatea se antrenează în anaerob, fără oxigen. Deci intensitate maximă, dar pe distanță foarte scurtă. Vor să piardă 10 kg în 2 săptămâni. Fără alte discuții, fără a vrea să înțeleagă procesul în sine, riscurile, dacă sunt pregătiți pentru proces, dacă asta este ceea ce vor de fapt .... Sunt atât de focusați doar pe cifra 2 și pe cifra 10, încât restul nu contează. Ori restul înseamnă exact drumul către rezultat. Și încep plini de elan și după câteva zile încep să meargă în zig-zag, unii cad, alții nu se mai ridică .....

   Anduranța înseamnă printre altele și perioade de regenerare și relaxare. Pur și simplu pauză. Nu excluzi obiectivul total, dar îl dai deoparte pe termen scurt. Nu te uiți înapoi, nu privești înainte, ci rămâi în prezent. Este un proces care te aduce în ceea ce se numește super-compensare. Doar prin această fază de relaxare vei deveni mai creativ, mai puternic, mai rapid, mai clar, vei găsi soluții, vei descoperi eventuale dezechilibre .....
   Un obiectiv nou în viață implică de cele mai multe ori schimbări în viața ta. Mulți visează să-și schimbe viața, dar nu fac nici o schimbare. Și apoi spun că viața e nedreaptă.
   În urmă cu câteva luni m-a contacta un tânăr din India. Mi-a spus că visează să facă un Ironman (3,8 km înot, 180 km ciclism, 42,195 km alergare într-o limită de timp de max. 17 ore). Dacă îl ajut? Da, sigur, cu plăcere. Apoi am aflat că are zero experiență sportivă, că nu are bicicletă, nu știe să înoate și nu are nici un instrument prin care să măsoare vreo valoare și nici bani să-și cumpere vreun ceas cu GPS etc. OK, pentru mine era o provocare. I-am zis: Ieși la alergare și spune-mi cum e, cât poți, dacă poți alerga, ce distanță, în ce timp. Că nu are cum să măsoare distanța ..... ”Ia un ghem de sfoară și derulează-l pe o distanță unde poți să alergi” și apoi măsoară sfoara. Apoi mi-a spus: ”Da, dar la noi plouă acum, e anotimpul musonului!!” Am zâmbit mental și i-am răspuns: ”Și?  Credeam că visul tău este să faci un Ironman!”
Și într-o frază i-am spus doar că și noi, în Europa, ne antrenăm vara la peste 40 de grade C, iar iarna la minus 25. 
   În încheiere:
Nu spun că va fi ușor. Spun doar că poți reuși. Dar vor fi dureri pe drum și toată viața ta va fi dacă peste cap. După ceva timp vei privi înapoi și nu vei mai dori să te întorci la viața aia, din spate, căci cea de acum se simte al dracului de bine pentru tine! 
    Sigur, a defini obiective e important. Doar auzim la tot pasul: ”Doar cine își cunoaște obiectivul, va găsi drumul către el!” - dar aici este doar o mică parte din informație. Ajunge ca titlu, ca subtitlu, dar conținutul este mult mai complex.
   Obiectivele mari au nevoie - până a fi definite - de o fază de liniște și observare ......   privește în primul rând în tine însuți și apoi în afara ta.

 *************** 
I knew there was something different about Steve Jobs after he resigned as CEO of Apple, with the words ‘I have always said if there ever came a day when I could no longer meet my duties and expectations as Apple’s CEO, I would be the first to let you know. Unfortunately, that day has come.‘ Tim Cook becomes Apple CEO.

These were his last words: 
“I reached the pinnacle of success in the business world.
In others’ eyes, my life is an epitome of success.
However, aside from work, I have little joy. In the end, wealth is only a fact of life that I am accustomed to.
At this moment, lying on the sick-bed and recalling my whole life, I realize that all the recognition and wealth that I took so much pride in, have paled and become meaningless in the face of impending death.
In the darkness, I look at the green lights from the life supporting machines and hear the humming mechanical sounds, I can feel the breath of god of death drawing closer…
Now I know, when we have accumulated sufficient wealth to last our lifetime, we should pursue other matters that are unrelated to wealth…
Should be something that is more important:

Steve Jobs

Perhaps relationships, perhaps art, perhaps a dream from younger days …
Non-stop pursuing of wealth will only turn a person into a twisted being, just like me.
God gave us the senses to let us feel the love in everyone’s heart, not the illusions brought about by wealth.
The wealth I have won in my life I cannot bring with me, says Steve Jobs.
What I can bring is only the memories precipitated by love.
That’s the true riches which will follow you, accompany you, giving you strength and light to go on.
Love can travel a thousand miles. Life has no limit. Go where you want to go. Reach the height you want to reach. It is all in your heart and in your hands.
What is the most expensive bed in the world? – “Sick bed” …
You can employ someone to drive the car for you, make money for you but you cannot have someone to bear the sickness for you.
Material things lost can be found. But there is one thing that can never be found when it is lost – “Life”.
When a person goes into the operating room, he will realize that there is one book that he has yet to finish reading – “Book of Healthy Life”.
Whichever stage in life we are at right now, with time, we will face the day when the curtain comes down.
Treasure Love for your family, love for your spouse, love for your friends…
Treat yourself well. Cherish others.” 
We know that money and wealth is important, but the most important thing of all are our relationships. Steve Jobs was special in every way, in his hour of need for clarity these words were penciled.

http://relationshipguidesreview.com/steve-jobs-last-words/