Federația Română de Ciclism (cea de triatlon e pe drum) intervine

CE PĂRERE AVEȚI DESPRE KESTIA ASTA? AȘTEPT PĂRERI, SE PARE CĂ IAR VĂD ROMÂNIA DE PE ALTĂ PLANETĂ DECÂT RESTUL LUMII AUTOHTONE ....

HOTĂRÂREA NR. 17/29.08.2012

A Consiliului de Administraţie al

Federaţiei Române de Ciclism

Având în vedere Referatul Comisiei de competiţii, legitimări, transferuri şi clasificări, nr. 7 din 22 August 2012, în care se precizează că se organizează foarte multe competiţii aşa-zis “private”, în care sportivii licenţiaţi la o structură sportivă afiliată la Federaţia Română de Ciclism participă;

  În virtutea prevederilor Legii nr. 69/200 a Educaţiei Fizice şi a Sportului a Hotărârii de Guvern nr. 884/2001 de punere în aplicare a prevederilor Legii nr. 69/2000, a Legii nr. 10/2012 de modificare a Legii nr. 4/2008 privind combaterea violenţei în sport;

  În virtutea prevederilor Statutului şi a Regulamentului Federaţiei Române de Ciclism;

  Având în vedere evenimentele în care au fost implicaţi sportivi participanţi la competiţii neautorizate de federaţie, care le-au pus în pericol integritatea corporală, atât a lor cât şi a celorlalţi participanţi, chiar şi a spectatorilor;

Consiliul de Administraţie al Federaţiei Române de Ciclism

HOTĂRĂŞTE

Se modifică regulamentul Federaţiei Române de Ciclism, după cum urmează:

La Capitolul V, “COMPETIŢII, ÎNSCRIERI, CAMPIONATE MUNICIPALE, JUDEŢENE ŞI REGIONALE, CAMPIONATE NAŢIONALE, CONTESTAŢII”, Subcapitolul “COMPETIŢII”, se introduc Articolele 74.1 şi 74.2, având următorul conţinut:

Art. 74.1 Începând cu data de 01 Septembrie 2012, se interzice sportivilor licenţiaţi la o structură sportivă afiliată la Federaţia Română de Ciclism să participle la competiţii sportive organizate fără avizul federaţiei. Concursurile avizate de federaţie sunt cele cuprinse în calendarul competiţional al federaţiei sau competiţii la care organizatorii au solicitat şi au primit avizul federaţiei, conform Anexei nr. 3 la Regulamentul FRC.

Art. 74.2. În caz de nerespectare a prevederilor Art. 74.1, sportivii vor fi sancţionaţi după cum urmează:

- prima abatere – suspendare şase luni;

- următoarele abateri – suspendare 1 an.

Comisia de competiţii, legitimări, transferări şi clasificări va urmări respectarea prevederilor Art. 74.1 şi va propune suspendarea sportivilor, acolo unde este cazul.
PREŞEDINTE

ION BADEA”

 ÎNCURAJEZ SPORTIVII LEGITIMAȚI, VIZAȚI DIRECT DE ACEASTĂ REGLEMENTARE A FRC, SĂ ÎȘI EXPRIME PUNCTUL DE VEDERE.

Un alt punct de vedere:  pe ciclism.ro
Io una nu prea mai înțeleg nimic, decât că .... chiar totul pute în țara asta?!?!?! Tot, frate? TOT????

 ÎNCURAJEZ SPORTIVII LEGITIMAȚI, VIZAȚI DIRECT DE ACEASTĂ REGLEMENTARE A FRC, SĂ ÎȘI EXPRIME PUNCTUL DE VEDERE. Dacă voi nu, atunci cine?!

Recunosc că la o primă citire, eu una am găsit că inițiativa este logică și îndreptățită, în fond nu are legătură cu sportul de masă. Cum eu nu suport haosul și consider că acesta ne cam paște pe la colțuri și în acest domeniul al competițiilor sportive private, m-am bucurat că ar putea apare o autoritate de control care să implementeze ceva ordine, disciplină, strategie pe termen lung și implicare (probabil am plecat de la o logică teoretică pe care am fost învățată, prin structura educațională incipientă, să o iau în primul rând în considerare și care s-ar aplica într-o societate normală, ca apoi să pun pe locul doi marele ”dar dacă nu-i așa?”). Oricât de private ar fi aceste concursuri, din punctul meu de vedere, lipsa oricărui cadru legislativ determină, în România și pe termen lung, o direcție nu prea inspirată și benefică. Mai ales că fenomenul ia amploare și la un moment dat acele ”declarații pe propria răspundere” s-ar putea să nu mai fie îndeajuns. Și atunci să vezi probleme (!!)
Deci ulterior, la 1-2 zile distanță, mi-am dat seama că nu prea e logică, ascunde ceva, nu este argumentată în nicio manieră. Se face o referire la violență, dar despre ce e vorba nu înțelege nimeni care citește textul.
Cum văd eu lucrurile, cu mențiunea că nu am urmărit niciodată Federația Română de Ciclism (FRC), nu știu nimic despre ea, ce a făcut sau nu a făcut, cine o conduce și ce sportivi sunt legitimați acolo sau ce premii se dau ori nu se dau:

1. Neputând să controleze și să monopolizeze organizarea privată de concursuri, s-a gândit să oprească sportivii legitimați în a mai participa la concursurile private. De ce oare?

  a) Sportivi legitimați nu sunt foarte mulți în țara asta, ca urmare concursurile private, respectiv organizatorii acestora, nu prea ar avea nimic de pierdut.

  b) Lipsind profesioniștii de la concursuri, amatorii capătă și ei șansa să se lanseze și să guste motivația pe care un premiu câștigat o dă. Discuțiile pe această temă apar mereu și mereu, adică: ”Dacă tot e concurs pentru amatori, de ce permiteți participarea elitiștilor în aceeași categorie cu noi? Că se știe deja cine ocupă primele locuri doar citind lista înscrișilor! Noi amatorii chiar nu avem vreodată o șansă să câștigăm ceva la aceste concursuri, doar să cotizăm?”

2. Concursurile private sunt mult mai numeroase și mai motivante decât cele organizate de FRC, fiind astfel un foarte bun prilej pentru elitiști de a-și măsura forțele și a se menține motivați la antrenamente. Ca urmare, impactul concursurilor private nu poate fi decât pozitiv, pentru toți cei implicați, chiar pentru Federație. Are bani FRC-ul să organizeze în fiecare week-end aproape câte o competiție de clasă pentru sportivii săi? Are bani FRC-ul să își motiveze legitimații prin premii relevante? Are FRC-ul atât de mulți legitimați, încât să și aibă sens organizarea a X concursuri/sezon? Nu prea cred.

3. Ce dorește de fapt FRC-ul? Să oblige privații să se milogească, cerșind aprobări de organizare? Să instituie o birocrație semi-inutilă? Mi se pare puțin aiurea să încerci, ca și federație, să preiei (pe ascuns) monopolul, din moment ce privații organizează și încurajează sportul de masă. Faptul că participă și elitiști spune deja ceva despre activitatea sau lipsa de activitate a FRC-ului, sportivii legitimați chiar au nevoie de activitate și motivație. Cum se ocupă FRC-ul de sportul de masă? Știe cineva?

4. Încearcă FRC-ul să facă astfel rost de bani? Adică, dacă eu mâine vreau să organizez un concurs și sunt obligată să am aprobarea FRC-ului, probabil că ar trebui să plătesc niște taxe și servicii, altfel .... de ce și-ar complica federația viața?!

5. Singura chestie pe care mi-o pot imagina că încearcă să o facă FRC-ul prin această nouă reglementare este - pornind de la premiza că federația este corectă și dezinteresat material implicată - faptul că încearcă să-și protejeze investițiile. Adică, dacă federația investește valoarea Y într-un sportiv de performanță și acesta se accidentează într-o cursă organizată de un neica nimeni (că mai există și-așa ceva) doar din cauză că acel neica nimeni nu a luat măsurile optime de siguranța participanților, e normal să intervină și să interzică obiectului investiției sale să mai participe la curse cu factor de risc neacoperit.
În contractul pe care un sportiv legitimat trebuie să îl încheie cu ”angajatorul”, adică FRC sau un club afiliat, la capitolul 7, ”Obligațiile Clubului”, punctul f., se precizează:
”În caz de accidentare la competiții sau antrenament, angajatorul are obligațiile:
- de a permite refacera sportivului
- de a suporta toate costurile tratamentelor medicale.”

Oricum, contractul, așa cum l-am citit eu astăzi, 1 septembrie 2012, are cam multe lacune de exprimare și formulare, nici măcar nu l-aș semna, ca sportiv, până nu s-ar umbla la conținutul lui (redau la fina, cu copy/paste, conținutul acest model de contract). 

6. Ce aș face eu dacă aș fi FRC? 

M-aș implica cu know-how-ul meu în toate concursurile de profil organizate de particulari, scopul fiind în definitiv legat de sport, promovarea acestuia, găsirea de noi talente, preluarea și protejarea lor. Deci, în timp, aș construi o relaționare perfectă cu organizatorii privați, astfel încât și aceștia, și sportivii să simtă rolul meu în dezvoltarea acestui sport. Dacă nu am bani, sunt convinsă că pot contribui altfel. Astfel, contribui la o bună organizare a curselor și indirect îmi protejez și proprii mei oameni legitimați, nu? Deci, nici măcar nu pun problema că organizatorul ar trebui să nu ia taxă de participare de la elitiști și nici să pretindă ca FRC-ul să vină cu nu știu ce bani la premii, pentru că nu are de unde. 

Urmând șirul logic al istoricului descris mai sus - desigur, acest lucru se realizează în 3-4 ani de cooperare, nu acum, într-o lună de zile, e doar un scenariu ce spun eu aici -, sunt sigură că de la un anumit moment dat FRC-ul ar fi fost automat recunoscută și dorită ca autoritate pe acest segment sportiv și s-ar fi putut îmbina și pârghiile financiare care țin de premii, taxe, arbitraj, sponsori. Dar, în România, de regulă, fiecare are grijă să vadă cum dă mai bine în capul celuilalt, pe deasupra capetelor maselor.  Așa se întâmplă în politică și cum ”peștele de la cap se-mpute” ....

7. Așa, ce a făcut acum FRC? Dă în cap propriilor sportivi, adică le interzice oarecum sportivilor de performanță să mai facă sport. Pune negru pe alb bazele unui dușmănii cu organizatorii și susținătorii concursurilor private. Eh, uite asta ne lipsea în Românica actuală, parol!!

8. În altă ordine de idei, organizatorii privați se revoltă. De ce oare? Din moment ce tot nu au avut până acum sprijin și cooperare dinspre FRC, de ce le-ar păsa acum despre acest regulament? Că doar sportivii legitimați nu sunt mulți și nu îi afectează pe ei și concursurile lor, nu?

   a) Le este teamă de control.
 b) Evident că nu le-ar conveni să fie obligați astfel să achite niște taxe. Și evident că dacă așa s-ar întâmpla, s-ar majora implicit și costurile pentru participanții amatori. Ca urmare, ce să facem acum, amatorii să lupte, să contracareze, să aibă o poziție în numele elitiștilor, care de teamă să nu fie excluși, nu vor spune și nu vor face nimic în fața acestei reglementări care îi cam lovește direct?!

 c) Considerând că în istoricul relației lor cu FRC-ul, această federație nu a procedat corect, o subordonare a lor față de federație ar fi o crimă la adresa sportului și a sportivilor.

  d) Participarea sportivilor de performanță ridică nivelul de competivitate al cursei și implicit promovează imaginea competiției și a organizatorului. Elitiștii sunt foarte apreciați la orice concurs, devin idoli pentru mulți începători tineri și per total influența lor este doar benefică. Desigur, mai puțin aspectul legat de faptul că premierea nu se desfășoară separat, a.î. amatorii să nu se mai simtă nedreptățiți. Un sportiv de performanță petrece 8 ore zilnic antrenându-se, în timp ce un amator care îndură aceleași condiții de concurs, petrece 8 sau 10 ore muncind printr-un birou.

Părearea mea este că FRC-ul s-a grăbit și a dat cu nuca-n perete foarte tare. Normal, ar fi trebuit să aștepte autorizarea Federației Române de Triatlon, unde ciclismul este probă implicită. Într-o lume perfectă, cele două federații ar fi fost bune prietene și ar fi comunicat între ele, nu și-ar fi pus bețe-n roate. Și ar fi decis împreună soluția ideală, astfel încât:

A. Să nu mai avem concursuri unde siguranța sportivilor să fie periclitată (având în vedere că nu prea există un amestec al autorităților statului, deci eu, cetățeanul, la o adică, nici nu am de unde să cer suport, dacă se întâmplă ceva care ține exclusiv de bâlbele organizatorului).

B. Să se continue promovarea sportului și dezvoltarea lui.

C. Să se echilibreze puțin costurile, astfel încât participarea la concursuri să fie posibilă oricărui cetățean dornic să facă sport și să participe la curse (nu frate, nu am nevoie de kit de participare de 50 EURO, dacă e să argumentezi cu el o taxă de participare pe care doar foarte puțini și-o pot permite în țara asta).

D. Să nu se mai permită oricui să organizeze astfel de concursuri, ci să existe o listă oficială de condiții care trebuie îndeplinite prin autoritate legislativă (de exemplu, un neica nimeni care nu participă la triatlon, care nu cunoaște riscurile în detaliu, care nu cunoaște nici măcar limbajul specific - nu are ce căuta să organizeze un triatlon. Trebuie să aibă la activ măcar 6-7 concursuri finalizate și apoi mai vedem).

 







Preluat de pe  http://frciclism.ro/

Anexa nr. 9  la Regulamentul FRC

CONTRACT Nr… (Model)

Data ……………

Clubul Sportiv ____, cu sediul in ……….nr. ___, localitatea ___ judetul/sectorul ___, cu certificatul de identitate sportiva nr. ____, cod fiscal _____, reprezentata de __ in calitate de __, denumit in continuare ANGAJATOR,

Si:

Sportivul __, domiciliat in __, nascut la data __, C.I. seria __, nr. __, eliberata de sectia politie la data __ de nationalitate ___, posesor al licentei nr. ___, eliberata de ___ , denumit continuare SPORTIV.

  Art.1

Prezentul contract se incheie in vederea reglementarii raporturilor juridice dintre Clubul Sportiv ___, si sportivul ___, cu privire la activitatea de performanta in cadrul sectiei de ciclism, conform Regulamentului Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon si al Uniunii Cicliste Internationale.

Ambele parti semnatare sunt de acord cu toate drepturile si obligatiile ce decurg din acest contract.

Prezentul contract se intocmeste in trei exemplare, cate unul pentru fiecare parte si unul pentru Federatia Romana de Ciclism si Triatlon.

Art.2

Durata contractului este de ……. ani cu incepere de la data __, si se incheie la data de __. Fiecare parte va

notifica celeilalte parti in scris, cu 30 zile inainte, orice modificare a prezentului contract. O copie dupa aceasta notificare va fi transmisa si la Federatia Romanade Ciclism si Triatlon.

Prelungirea prezentului contract se face cu acordul ambelor parti.

Art.3 Remuneratia (optional)

Sportivul are dreptul la suma anuala de ___ denumita indemnizatie, care va fi platita.de angajator lunar.

Daca sportivul este suspendat acesta nu mai primeste indemnizatia pe perioada suspendarii. In cazul in care sportivul este sanctionat financiar pentru incalcarea regulamentului la concursurile interne sau internationale, amenda este suportata de sportiv.

Art.4 Angajatorul poate acorda bonusuri pentru rezultatele obtinute la concursuri, conform anexelor la prezentul contract. .

Art. 5  Premiile castigate de sportiv la competitii apartin sportivului.

Art. 6  Drepurile de imagine si publicitate vor fi negociate procentual cu clubul. (conform anexei la prezentul contract).

Art.7 Obligatiile partilor:

Obligatiile sportivului:

a. Sportivul, pe toata durata contractului nu va putea favoriza sau furniza informatii altei echipe;

b. Nu va face reclama pentru.alt sponsor fara acordul clubul;

c. Participarea sportivului la competitii interne si internationale se va face cu acordul clubului iar participarea la alte probe se va face cu acordul ambelor parti;

d. Prin participare si comportament sportivul nu va prejudicia imaginea clubului si partenerilor acestuia;

e. Se accepta abandonul in concurs al sportivului numai in situatii exceptionale, pe motive medicale, sau defectiuni tehnice care nu mai permit continuarea concursului;

f. Sportivul va participa la antrenamente si perioade de pregatire (cantonamente) conform programului intocmit de antrenorul clubului;

g. Sportivului îi este interzisa utilizarea de substante dopante interzise de lege, este responsabil de existenta sau depistarea substantelor interzise in organismul sau.

Obligatiile clubului:

a) Clubul va permite participarea sportivului la echipa nationala (pregatire si competitii), la solicitarea federatiei, unde se va supune drepturilor si obligatiilor ce decurg prin selectionarea la lotul national;

b) Angajatorul va asigura sportivului conditii de transport, antrenament si participare la competitii, alimentatie si conditii de cazare care sa nu afecteze capacitatile de performanta ale sportivului;

c) Angajatorul va asigura medicamentatia, vitamine si sustinatoare de de efort. Sportivul poate refuza administrarea de medicamente daca nu cunoaste continutul sau compozitia acestora;

d) Anagajatorul va asigura cantonamente de pregatire, bicicleta, echipament, materiale si piese de schimb, necesare pregatirii si participarii la competitii;

e) Angajatorul trebue sa asigure un program care sa nu puna in pericol sanatatea sportivului. Periodic, va supune sportivul controlului medical la unitati medicale de specialitate, va incheia asigurare obligatorie de accidente cu societatile abilitate lege pe numele sportivului;

f) In caz de accidentare la competitii sau antrenament angajatorul are obligatiile:

• de a permite refacerea sportivului,

• va suporta toate costurile tratamentelor medicale;

g) Clubul va achita taxele necesare.

 Art.8  La expirarea contractului sportivul este liber de contract, prelungirea acestuia se va face cu acordul ambelor parti.

Art.9  Incetarea contractului:

• prezentul contract poate fi reziliat prin acordul ambelor parti pe cale amiabila.

• in situatia cand una sau mai multe din obligatiile partilor nu este respectata;

• in situatia cand angajatorul nu poate plati indemnizatia doua luni consecutive, nu asigura conditii, sau materialele necesare;

• nu permite participarea sportivului la competitii fara justificare

• sportivul este suspendat pe o perioada mai mare de doua luni

• sportivul lipseste, nu participa la antrenamente sau competitii justificat sau fara sa anunte angajatorul.

Reprezentant club                                                    Sportiv”

 ÎNCURAJEZ SPORTIVII LEGITIMAȚI, VIZAȚI DIRECT DE ACEASTĂ REGLEMENTARE A FRC, SĂ ÎȘI EXPRIME PUNCTUL DE VEDERE.

CODUL ETIC, așa cum apare el tot astăzi, pe același site al Federației Române de Ciclism (care, de prin martie, nu mai are legătură cu triatlonul!!):

 ”Codul etic al Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon

Introducere

Codul etic al Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon (FRCT) este elaborat de catre Consiliul Director al federatiei, pe baza prevederilor statutului in vigoare, a prevederilor Codului Etic al Comitetului International Olimpic, al Comitetului Olimpic si Sportiv Roman, a Uniunii Cicliste Internationale si a Uniunii Internationale de Triatlon.  Acesta se adreseaza membrilor afiliati, membrilor comitetelor si comisiilor federatiei, organizatorilor si oficialilor participanti la competitiile si manifestarile oficiale ale federatiei, care se desfasaoara in tara sau in strainatate.
Toti sportivii, antrenorii, arbitrii si alte persoane responsabile care participa la activitatea ciclista trebuie sa respecte principiile de mai jos.

A. Respect al demnitatii si autoritatii

1. Membrii Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon, organizatorii manifestarilor oficiale ale FRCT si participantii la aceste manifestari trebuie sa dovedeasca respect si stima pentru autoritatile sportive nationale, internationale si guvernamentale ale tarii, pentru reprezentantii acestora, in spiritul regulamentelor si legilor elaborate de acestea.

2. Respectul "drepturilor omului" si al demnitatii umane este o cerinta fundamentala a activitatii cicliste in plan national si international.

3. Nici o forma de discriminare nu va tolerata intre participantii la activitatea de ciclism, in raport de rasa, sex, apartenenta etnica, opinie filosofica, politica sau religioasa ori statutul lor familial.

4. Orice practica care poate aduce atingere integritatii fizice, psihice sau intelectuale participantilor la antrenamente sau competitii este interzisa. Dopajul este interzis in orice forma, la toate nivelurile. Vor fi aplicate cu strictete prevederile Legii nr. 552/2005, ale Codului Modial Antidoping si ale FRCT.

5. Orice hartuire fizica, morala, profesionala sau sexuala este interzisa.

6. Federatia Romana de Cicliasm si Triatlon, comitetele si comisiile sale, organizatorii autorizati de federatie trebuie sa asigure conditii corespunzatoare de existenta si desfasurare a activitatii, precum si asistenta medicala, unde este necesar. O atentie deosebita va fi acordata programelor de pregatire si concurs pentru copii si juniori, care vor trebui sa acorde o protectie adecvata sanatatii acestora.

7. Federatia Romana de Ciclism si Triatlon, organizatorii activitatilor de ciclism si participantii la acestea vor promova masurile prevazute de Ordonanta de Guvern nr. 11/2006 cu privire la combaterea violentei fizice si verbale in cadrul desfasurarii activitatii de pregatire, competitionale sau la alte manifestari publice.

B. Integritatea morala
1. Membrii Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon sau reprezentantii acestora, direct sau indeirect, nu pot accepta, solicita sau propune nici o remunerare, comision, avantaj material sau favoare in relatia cu organizatorii competitiilor oficiale sau in relatia cu partenerii.

2. Arbitrii si oficialii, precum si membrii FRCT pot accepta, in semn de consideratie si prietenie cadouri simbolice, conform valorii aprobate de Consiliul de Administratie al FRCT sau de catre Uniunea Ciclista Internationala. Altfel, aceste cadouri vor fi remise organizatiei de care apartin sau FRCT.

3. Membrii FRCT, oficiali, arbitrii sau alti participanti la activitatile oficiale interne (competitii, congrese, cursuri, etc.) nu trebuie sa exercite nici o presiune pentru influentarea votului sau pentru luarea unei decizii ale FRCT si trebuie sa evite orice cooperare care sa influenteze obietivitatea rbitrilor.

4. Membrii FRCT sau reprezentantii acestora in misiune, atat pe plan intern cat si international, trebuie sa aiba un comportament corect, sa observe si sa declare orice conflict de interese intre organizatori si organizatia de care apartin, sa informeze imediat conducerea FRCT sau a respectivelor organizatii, dupa caz.

5. Reprezentantii FRCT, membrii delegatiilor oficiale in misiune, trebuie sa procedeze cu tact si cu atentie, sa se abina a face declaratii necontrolate, sa fie demni si cu spirit de fair-play si sa nu ia decizii care pot atrage sanctiuni sau pot aduce atingere reputatiei federatiei.

6. Membrii autoritatilor FRCT nu trebuie sa aiba relatii oficializate cu persoane sau institutii a caror activitate este incompatibila cu principiile si regulile de activitate ale federatiei sau contravine prezentului Cod si Statutului federatiei.

C. Folosirea resurselor financiare

1. Toate resursele financiare ale FRCT nu pot fi utilizate decat in conformitate cu normele aprobate de catre autoritatile competente. Toate incasarile si cheltuielile efectuate de catre oficialii federatiei si colaboratorii lor trebuie sa figureze in contabilitate, conform regulilor uzuale si in mod transparent.

2. Contributiile primite de la sponsori, parteneri sau de la alte organisme pentru sustinerea activitatii de ciclism, trebuie sa fie utilizate cu respectarea regulilor FRCT si prezentului Cod. Sponsorii sau partenerii nu trebuie sa interfereze in organizarea si desfasurarea activitatilor oficiale, care sunt de competenta si responsabilitatea exclusiva a FRCT.

D. Relatiile de colaborare

1. Federatia Romana de Ciclism si Triatlon are relatii armonioase de colaborare cu Uniunea Ciclista Internationala, Uniunea Europeana de Ciclism, Uniunea Internationala de Triatlon si cu Uniunea Europeana de Triatlon, cu federatiile nationale din intreaga lume, conform principiilor de universalitate, neutralitate politica, nediscriminare si respect reciproc. Federatia Romana de Ciclism si Triatlon respecta regulamentele UCI, UEC, ITU si ETU.

2. Relatiile cu Agentia Nationala pentru Sport si Comitetul Olimpic si Sportiv se desfasoara in conformitate cu prevederile Legii Sportului nr. 69/2000 si a Statutului Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon.

3. Membrii afiliati si reprezentantii acestora nu pot reprezenta federatia in relatiile dintre ele pe plan intern si nici international, decat cu mandat aprobat de catre FRCT, in situatii speciale.

4. Membrii afiliati si reprezentantii acestora au datoria sa respecte Statutul FRCT, regulamentele si hotararile federatiei, precum si principiile de loialitate, coeziune, moralitate si spirit sportiv, sa conserve si sa respecte imaginea si presigiul federatiei si ale organelor si oficialitatilor acesteia.

E. Sanctiuni privind nerespectarea Codului Etic
1. Avertisment scris;

2. Suspendarea din activitate pe o perioada determinata;

3. Retragerea sau anularea unor distinctii sau drepturi acordate de catre federatie;

4. Retrogradarea ca antrenor sau ca arbitru pe o perioada determinata;

5. Retragerea calitatii de arbitru;

6. Desfacerea contractului de munca;

7. Suspendarea pe viata si/sau excluderea din federatie;

8. Deferirea catre organele de justitie pentru infractiuni grave.
F.  Dispozitii finale
1. Toti membrii FRCT trebuie sa contribuie la respectarea si aplicarea Codului Etic si au datoria sa informeze Consiliul de Administratie de orice nerespectare a Codului si a regulamentelor FRCT.

2. In fiecare an, Consiliul de Administratie al Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon va analiza modul de aplicare a prezentului Cod, va aplica sanctiuni in functie de gravitatea faptelor si va aduce modificarile care se impun.

3. Prezentul Cod va fi dezbatut de catre Consiliul de Adminsitratie al Federatiei Romane de Ciclism si Triatlon in urmatoarea sedinta.”

Lucruri tăinuite: Cum a murit un biciclist la Maratonul Vinului 2012

Sursa (materialul este preluat integral):

http://www.biciclistul.ro/2012/08/25/lucruri-tainuite-cum-a-murit-un-biciclist-la-maratonul-vinului-2012/

Bogdan Ene a murit în urma unui accident pe care l-a suferit la concursul de mountain bike Maratonul Vinului (N.B. din 15 iulie 2012)

Organizatorii concursului nu au suflat o vorbă despre acest accident, poliția n-a pornit nicio anchetă, presa n-a aflat despre această “întâmplare”.

Extras dintr-o știre scrisă pe Observatorulph.ro:

În jurul orei 11.00, Poliția Urlați a fost sesizată cu privire la faptul că pe traseul cursei, pe un deal din comuna Ceptura, un concurent se află în stare de inconștiență.
Concurentul a fost identificat în persoana lui E. BOGDAN, de 49 ani, din municipiul București. Acesta a fost recuperat de pe traseu de organizatori și transportat la Spitalul Județean de Urgență Ploiești.
Din primele cercetări efectuate a rezultat că bărbatului i s-a făcut rău şi a căzut de pe bicicletă.
Cercetările continuă în vederea stabilirii cu exactitate a cauzelor şi împrejurărilor producerii incidentului.

E. BOGDAN este Bogdan Ene, tată al unei domnișoare în vârstă de 19 ani. Lucra la Spitalul Clinic Fundeni ca fiziokinetoterapeut. I s-a făcut rău de la căldură, a căzut de pe bicicletă și a rămas inconștient mai multă vreme, din cauza faptului că nimeni nu a oprit să vadă ce-i cu el.

Până la urmă, a oprit cineva (întotdeauna se întâmplă când e prea târziu) și a reușit să anunțe organizatorii, care au chemat salvarea.

Omul a murit, după două zile (sau trei?) la spital. Ce mi se pare de neînțeles:

• Poliția nu a deschis nicio anchetă, pentru a stabili cauzele morții lui Bogdan Ene și pentru a afla dacă moartea acestuia putea fi evitată;
• Organizatorii concursului Maratonul Vinului nu au suflat un cuvânt despre acest accident. Printre întrebările pe care le-am trimis organizatorilor, după concurs, era una care suna așa: “Am auzit că a venit ambulanța pe acolo. Ce s-a intamplat, s-a accidentat cineva?”. N-am primit niciun răspuns la această întrebare și, atunci, pe loc, nu mi s-a părut nimic suspicios.

Solicit public organizatorilor să enunțe o poziție oficială cu privire la soarta acestui om și să lămurească situația. Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo?

Trebuie să știm care este adevărul pentru că avem dreptul la acest lucru și pentru că oamenii au dreptul să cunoască condițiile în care concurează.

By Emilian Nedelcu, www.biciclistul.ro

Eu am aflat acum de chestia asta, pentru că cineva a dat share pe Facebook. Incredibil, după o lună jumătate ....

Se caută o lady pentru alergare Transfăgărășan

http://transmaraton.org/blog/o-cautam-pe-doamna-de-fier/

Io mi-s la triatlon pe 8 septembrie, altfel candidam, fără discuție!!

Update 31 august 2012: A fost găsită, se numește Mădălina Szelmenczi. Succes, Mădălina!

IRONWOMAN la 82 de ani (!)

She does it again! How special and inspiring it was in Penticton for the 30th and final Ironman Canada race to have a new world record set by the one and only Sister Madonna Buder aka the "Iron Nun". A great inspiration to those young and old...

At the 2012 Ironman Canada event, Buder became the oldest woman to ever finish an Ironman race when she crossed the finish line at 16:32:00. At the age of 82 she sets a new world record on the women's side. She might even be the world recorder holder for the oldest person in general to finish the grueling 140.6 mile race as it seems Lew Hollander has the oldest man to finish and Ironman at 81.

Her splits for the day consisted of a 1 hour - 36 minutes and 9 second Swim (2.4 miles), a 7 hour - 54 minutes and 15 second Bike (112 miles) which converts to roughly an average speed of 13.10 mph on the hilly bike course. She ends her night with a 6 hour - 41 minutes and 21 second Run (26.2 miles) for and overall time of 16:32:00.

Sister Madonna Buder also known as the "Iron Nun" is a Roman Catholic nun from Spokane, Washington. She started running at the age of 48 and competed in her first Ironman when she was 55. She has completed over 330 triathlons including countless Ironman and Ironman 70.3 events (30+). In 2005 at the Ironman World Championship race at age 75, she became the oldest woman ever to complete the race, finishing 1 hour before the 17-hour midnight cut-off time. In 2006 in Kona at age 76, she again became the oldest woman ever to complete the race, this time barely finishing under the 17 hour mark with a time 16:59:03.

In 2008, Sister Madonna participated in the Ironman Canada race held in Penticton, British Columbia. All day and at the end spectators cheered and encouraged her but this time she was unable to finish the race under the 17 hour cut-off, finishing in a time of 17:02:47.

In the Ironman community, a failure like that is painful but triggers that knee jerk reaction to try again and conquer the course another day. Fast forward a year... On August 30, 2009, Sister Madonna was back in Penticton and this time successfully completed Ironman Canada in a time of 16:54:30. The accomplishment broke her own record of being the oldest female to complete in an Ironman triathlon at the age of 79. At the time, Sister Madonna said that she would be back next year to be the first 80 year old woman to finish an Ironman.

In 2010, at the age of 80, Buder again was trying to challenge her self and set a new record but didn't get to complete her race in Penticton at Ironman Canada due to some wetsuit issues which might have contributed to not making the bike cut-off.

 Iron Nun Sister Madonna Buder's Book, The Grace to Race

 Some people slow down as they get older, especially when they hit their 70's, but here is a woman that hasn't slowed down one bit and shows us that life goes on even when you're 80. At the 2011 running of the Boston Marathon, Sister Madonna Buder graced those other athletes running with her presence and ability. At the age of 80, she set out to conquer the course and establish a new age group for women.

"I don't know if there's been an 80-year-old woman to run Boston. When I last ran Boston in 2008, there were several men in their 80s, but no women." The woman who started running late in life and has conquered several grueling Ironman triathlons in her career finishes her day at the Boston Marathon in 5:01:05.
Her accomplishments in running and triathlon have inspired many people who have seen her in person or have read her story to try things and achieve new heights in doing so. Now she has another way to inspire others with the new book she published late last year, The Grace to Race: The Wisdom and Inspiration of the 80-Year-Old World Champion Triathlete Known as the Iron Nun.
Sister Madonna Buder is 80 years old, has run more than 340 triathlons, and doesn't know what all the fuss is about. In The Grace to Race, she shares the no-nonsense spirit and deep faith that inspired her extraordinary journey from a prominent St. Louis family to a Catholic Convent and finally to championship finish lines all over the world.
As a beautiful young woman, she became an elegant equestrian and accomplished amateur actress. But as she describes in this intimate memoir, she had a secret plan as early as 14: she wanted to devote her life to God. After being courted by the most eligible bachelors in her hometown, she chose a different path and became a Sister of the Good Shepherd.
She lived a mostly cloistered life as a Nun until her late forties, when a Priest suggested she take a run on the beach. She dug up a pair of shorts in a pile of donated clothes, found a pair of second-hand tennis shoes, and had a second epiphany. This time, she discovered the spiritual joy of pushing her body to the limit and of seeing God's natural world in all its splendor.

More than thirty years later, she is known as the Iron Nun for all the triathlons she has won. Just five years ago, the age 75-79 category was created for her at the Hawaiian Ironman in Kona, where she completed a 2.4-mile swim, a 112-mile bike ride, and a full 26.2-mile marathon in record time. Now she has set her sights on a new goal: inaugurating another new Ironman age group, 80-84, in 2010.
"Sister Madonna proves you can make records, and break them all over again, at any age. Her spirit is without limits." - Dara Torres, Olympic gold medalist and author of Age Is Just a Number
Sister Madonna holds dozens of records, has broken dozens of bones, and tells of dozens of miracles and angels that propelled her to a far-flung race.
"It is my faith that has carried me through life's ups and downs," she writes. "Whenever injured, I wait for the Lord to pick me up again and set me on my feet, confidently reminding Him, 'God, you know, my intent is to keep running toward you."

Source, click here pls

Răspunsuri pentru Judit și toți cei care vor să citească

-->

  În comentariile de la postarea mea http://ankaberger.blogspot.ro/2012/07/intrecerea-petrecerea-mini-triatlon-la.html au fost puse următoarele întrebări, la care eu am promis că voi răspunde conform percepțiilor mele actuale. Voi încerca să fiu scurtă și la obiect, nedispunând de foarte mult timp. Cu mențiunea următoare: la acest moment, fiind pare-se  singura persoană care publică insistent rapoarte detaliate de cursă cu plusuri și minusuri – majoritatea celorlalți descriu exclusiv plusurile, privesc evenimentul exclusiv din punctul lor de vedere, evită orice fel de critici și înșiră laude argumentate și neargumentate uneori -, nu mi se pare interesant să mă ocup de aceste întrebări luînd-o pe fiecare în parte și dezvoltând o tematică separată. Publicul blogului meu este destul de limitat, oamenii refuză să se implice, majoritatea sunt pasivi și preferă comoditatea unei neluări sau neexprimări de atitudine. Viața este dificilă, în România este mai dificilă, toți suntem aglomerați cu tot felul de priorități și proiecte personale, toți alergăm după proiecte din care să mai scoatem un venit, unii au familii numeroase și nu pierd timpul pe internet, alții se antrenează la sânge și nu au legătură cu virtualul .... deci sunt conștientă că de una singură nu voi schimba absolut nimic, dar nici ceilalți nu mă vor schimba pe mine în sensul de ”asimilare în mentalul colectiv”.

 Deci Judit scrie:

 ”(...) pur si simplu imi place (sau nu ma pot abtine) sa dezbat anumite teme ce ma intereseaza. (....) cuget la urmatoarele si mi-ar facea placere sa citesc pe acest blog articole care ar dezbate aceste subiecte:

Cum pot fi reglementate aceste competitii organizate de privati? Trebuie ele oare sa fie reglementate?

 Eu zic așa: DA, ar trebui reglementate, tocmai pentru că omul în general este un animal care nu respectă anumite limite de bun simț. DA, ar trebui reglementate chiar și printr-o jurisdicție, pentru că există concursuri unde o banală eroare de organizare /marcaj poate costa viața cuiva. Atâta timp cât tu, ca organizator, te aventurezi să organizezi un eveniment de aventură (mtb, maraton montan, triatlon cu componentă montană) și declari că este pentru amatori, neavând practic niciun instrument de măsurare a pregătirii individuale și a experienței fiecărui individ în parte, mi se pare vital să fie anumite aspecte reglementate legal. De exemplu: să te oblige să ai cel puțin o ambulanță, care să fie dotată cu următoarele: bla-bla-bla. La un triatlon din acest an s-a întâmplat că oamenii de pe ambulanță au spus că ei nu mai dispun de nu știu ce pansamente. Așa ceva este intolerabil, mai ales că serviciul de ambulanță la un concurs privat este plătit, corect? 
Un alt exemplu: să existe parametrii legali legați de numărul de voluntari dispuși pe traseu (voluntarii au fost, există și vor exista la toate marile competiții din lume, în fond și la urma urmei este o experiență curriculară pe care ar trebui să o facă orice individ, ca un fel de exercițiu militar), în funcție de lungimea probei. Numărul punctelor de hidratare.  
Minimum de produse din punctele de hidratare și alimentare (organizatorul care poate și dorește, poate suplimenta cu orice vrea el, desigur),  
măsuri suplimentare în cazuri de extreme meteo, cum ar fi canicula sau furtuna. Este inadmisibil ca orice neica nimeni să vină sâmbătă la start, să încaseze 25 ron/participant, să dea drumul oamenilor să alerge 12 sau 14 km prin pădure, iarna, pe un traseu turistic nemarcat de organizator, deci doar cu marcajul turistic, sus la cabană, după 6 km să fie viscol și să nu li se dea nici măcar o ceașcă de apă caldă, nu mai zic de un ceai cald. De ce am plătit 25 de lei? Ca să alerg pe un drum turistic? Ce efort a depus pseudo-organizatorul? S-a trezit dimineață, s-a urcat în mașină, a venit să încaseze banii pe genunchi, în mașina proprie, a așteptat să sosească ultimul participant, a dat tuturor câte o medalie de finisher de dimensiunea unei foste monede de 5 lei, a făcut o tombolă cu 3-4 produse și asta a fost. Niciun om pe traseu, cei care au avut tupeu au tăiat prin zăpada afânată absolut toate serpentinele din pădure. Ăsta e concurs organizat? Cum îl denumești? http://ankaberger.blogspot.ro/2012/02/alergare-piatra-mare.html

Cum pot fi reglementate?

Triatloanele ar putea fi reglementate dacă ar exista pe bune o Federație Română de Triatlon, în care să intre oameni cu adevărat capabili, gospodari, și implicați în triatlon neapărat. Să dispună de un management ca la carte, de o comunicare profi, fără pile și cumetrii și tot tacâmul, cum se obișnuiește pe plaiurile mioritice. Cu un buget alocat, că așa, pe hârtie, ce să facem cu ea?! Deocamdată, la acest capitol, e pauză. 
O altă metodă de reglementare ar fi avut premise să se constituie, din păcate conceptul a fost lipsit total de management și comunicare: Bioeel Triathlon Grand Prix 2011 și 2012 nu are management vizibil, nu are comunicare vizibilă, în 2012 s-a ales cantitatea în detrimentul calității, nu există un regulament unic pentru organizatorii celor 5 sau 7 etape, nu există un regulament unic pentru participanți. Eu nu am reușit să înțeleg rolul unui BTGP, din moment ce nu se respectă nimic în desfășurarea lui, care să dea o coloană vertebrală circuitului și sentimentul real de apartenență și comunitate.

Cum poate fi crescut numarul femeilor participante la aceste competitii?

Asta este o problemă destul de spinoasă care de multe ori pornește și de la organizatorii care dau prioritate bărbaților. Exemple absolut minore:

-  toți organizatorii oferă în kitul de participare un tricou. Câți organizatori s-au gândit la un tricou pentru fete, cu croială specifică? Din câte știu eu, doar EcoMarathon, fiind organizat de două fete.

- Să nu uităm eroarea de-a dreptul grosolană pe care organizatorii TriChallenge Mamaia au comis-o în 2011 cu premierea fetelor! Detalii în http://ankaberger.blogspot.ro/2011/09/insert-de-etica-constiinta-morala.html și materialul linkuit de aici.

- La triatlonul de la Tușnad, anul acesta, am tot așteptat tipărirea și afișarea rezultatelor. Au fost afișate pe open și pe categorii de vârstă tot ce ținea de bărbați. Clasamentul pentru fete nu a fost afișat. Nu i-a păsat nimănui. De ce oare?

Cu siguranță că lista ar putea continua. Nu în ultimul rând, este probabil vorba și de încurajarea pe care o primesc chiar acasă la ele, de la părinți, prieteni, parteneri de viață .... că dacă partenerul de viață o trimite la cratiță și crescut copii, atunci iar nu am făcut nimic și din păcate această mentalitate primitivă încă persistă în România, chiar și în mediul citadin. Chiar și în București.

Eu am scris anul trecut un material foarte stufos către organizatorii care au ochi să audă și urechi să citească: statistic vorbind, femeile sunt majoritatea populației. Încurajezi femeile, toată lumea are de câștigat. Femeile cumpără mai mult și mai bine. Dacă le-ai câștigat de partea ta, vor crește și afacerile partenerilor tăi care comercializează produse de antrenamente, de îngrijire corporală, de accesorii sportive și tot așa. Plus că femeile dispun de un talent mai mare de convingere și dacă ai o femeie entuziasmată, ea va mai atrage 10. Totul este un lanț, fiecare individ este veriga unui lanț infinit.

Așa, dacă continui să te adresezi 90% doar bărbaților, iar pe unele forumuri orice spune o femeie este acoperit fie de glume de prost gust, fie de o ignorare totală a ideilor ei, nu ai cum să te aștepți să-ți crească numeric masa de participante.
Să nu uit: un mare plus vine din partea celor care organizează triatloane pentru copilași, fără taxă de participare! Eu nu am copii, dar sincer, aș da 3 lei sau 5 lei în plus la taxa de participare pentru a putea asigura gratuitea copiilor. Dar nu mai mult.

Ce ar trebui sa faca statul in privinta sportului de masa? Ar trebui sa faca ceva?

Evident că ar trebui să facă, în strânsă colaborare cu asociațiile, organizațiile și firmele care se ocupă serios de sport.

Să se introducă programe de educație fizică și anatomie specifică în școli. Și grădinițe, cum erau prin anii 70. Să se facă campanii publicitare constante și cu logică! Să se organizeze ”trasee sportive” prin Băneasa, de exemplu și prin orice mare parc al României, trasee cu marcaje specifice și indicații. Oricine care trece pe acolo să poată face un circuit sportiv potrivit vârstei și putințelor sale. Există în Germania, există în Austria, România nu trebuie să reinventeze roata!

Mass-media ar fi un instrument foarte puternic (discuții interminabile și fără un rezultat spre compromis am avut timp de 3 ani la facultate, la cursurile de jurnalism, deontologie, publicitate etc.). În loc de milioane de emisiuni de divertisment ieftin, aș sugera filmări cu sportivi amatori, cu evenimente sportive de masă, că doar sunt cu sutele în toată țara.

Am trăit în comunism, am făcut sport de performanță la Dinamo, 8 ani de zile. Totul era suportat de stat: programul de antrenamente (foarte dure, ce-i drept, că așa e viața de sportiv de performanță), cazarea în club pentru aceia dintre noi cu rezultate mai bune sau cu o situație foarte dificilă acasă, masa la popota clubului, transportul lunar gratuit, cantonamente gratuite de două ori pe an. Din grupa noastră de 30 de țânci, niciunul nu a devenit o mare stea de performanță. Dar până la vârsta de 16 ani, totul a fost suportat de stat. Dacă nu dădeai rezultatele scontate, oricum te retrăgeai singur. Clubul Sportiv Dinamo avea Școala Generală nr. 24 ca și partener, apoi Liceul Sportiv de pe Maior Coravu. Asta însemna că noi, clasele de sportivi juniori, aveam parțial un alt program de școală, nu făceam orele de educație fizică la școală, ci plecam la club și acolo ne începeam antrenamentul de 2-3 ore. Totul era logic, gestionat perfect și avea rezultate excelente! Chiar dacă comunismul nu ne oferea mare lucru, material vorbind. Am fost generația Nadiei Comăneci și doar se știe în ce condiții primitive se făcea mare performanță pe atunci. Antrenamentele de alergare pe timp de iarnă, la minus 20 de grade, le făceam în teneși chinezești, cu talpă subțire și alunecoasă și în niște treninguri din bumbac. Nu exista altceva. Acum ne spargem în figuri și tot nu suntem mulțumiți de nimic. Alergam cu mănuși din lână. Fetele, la pubertate, ne chinuiam ca toți dracii, că nu existau toate accesoriile astea igienice, exista doar vată din bumbac și hârtie igienică de proastă calitate. Și totuși, se făcea performanță, plecând de la joc, viață ordonată, disciplinată, sănătoasă, în aer liber. Așa era educația pe atunci și statul a avut un rol foarte important.
Deci, una peste alta, fără încurajarea din partea statului, care-și poate întinde influența precum brațele unei caracatițe, este foarte complicat să se ajungă la un echilibru. Dacă statul nu are buget pentru asta, tot poate face foarte multe dacă ar vrea să se implice și îmi vin în minte niște măsuri fiscale avantajoase pentru furnizorii de servicii sportive (nu pentru magazine): cluburi, asociații, organizații, persoane juridice de genul Smart Atletic și care or mai fi prin țară. Sunt convinsă că se pot găsi soluții interesante fără a se scoate neapărat bani din bugetul statului. Gândește-te la aberațiile regimului Udrea, care a construit nu știu ce piscine, patinoare sau terenuri de sport scumpe în nu știu ce localități vai de mama lor, care numai de așa ceva nu aveau nevoie. Sau bazin olimpic construit, fără a se gândi că e nevoie de buget pentru personalul angajat, pentru costurile de întreținere și mentenanță. Deci construit și zace cu lacătul pe poartă ... nu mai știu în ce oraș și nu caut acum pe net ... Pitești, Ploiești ... ceva de genul ăsa. Deci bătaie de joc.
Din ce mi-aduc eu aminte, Ministerul Educației chiar dăduse o lege de reducere a orelor de educație fizică .... 
Din păcate, România, ca stat, este o țară care nu doar că nu stimulează performanța (în niciun domeniu), dar o și ignoră și o cam batjocorește.

Ce este mai important sa fie finantat de la stat: sportul de masa, cel de performanta, ambele sau niciuna si fiecare ar trebui sa-si gaseasca finantari private si statul sa se ocupe de infrastructura (bazine, sali de sport etc).

Părerea mea este că foarte multe talente native habar nu au de talentul lor. Ca urmare, vitală este direcția pe care o dai individului din frageda lui copilărie și aici răspunzători sunt părinții în primul rând.

Dacă aș fi stat, m-aș gândi să finanțez performanța și infrastructura. Nu cred că statul poate finanța sportul de masă. Oricum aberăm cu discuțiile astea, dar fie .... Eu sunt om de litere, nu de cifre, nu cunosc mecanismele și pârghiile financiare, de aceea nu prea mă pot aventura cu supoziții.

Sportul amator, de regulă, nu este constrâns de o disciplină individuală. Am chef azi să ies la o alergare, bine. Nu am chef, nu ies. Dacă ninge, nu ies afară. Un adult amator, ca mine de exemplu, nici nu-și poate permite să tindă spre o performanță, căci nu am cum să-mi achit facturile dacă nu am un job permanent, un venit permanent. Și asta nu îmi dă timp de antrenamente. Degeaba vreau eu să alerg 200 de km/lună, abia dacă reușesc să fac între 60 și 100. Deci nu voi face niciodată performanță. Și mai sunt multe alte aspecte.

Mă gândesc că dinspre amatorismul de la vârste fragede răsar și performerii, elitiștii. Încep dintr-o joacă, dintr-o plăcere, decoperă că le place, devin dependenți, au rezultate și pot deveni performeri. Atunci ar trebui să aibă un suport financiar și o protecție care să îi preia cu tot ce înseamnă viața de sportiv de performanță. Este foarte trist că s-a ajuns la situația în care, dacă părinții nu au bani, copilul nu poate urma nicio disciplină sportivă unde ar putea avea rezultate. Sportul din fragedă copilărie este esența sănătății psihice și fizice a unei națiuni, la urma urmei. Formează caractere, disciplinează, dezvoltă armonios corpul, organele, spiritul de echipă, toleranța, capacitatea de adaptabilitate, reacțiile, strategiile, spiritul ordinii și curățeniei etc. Sportul te învață că pentru a ajunge la o medalie valoroasă, trebuie să muncești pe bune și acest lucru lipsește cu desăvârșire în România. La ora actuală, medaliile se împart mult prea ușor peste tot .... figurativ vorbind, deci nu mai au valoare prea mare. Și acest lucru se vede de exemplu în facultăți, unde notele mari se dau extrem de ușor (spun asta pentru că am terminat în 2012 jurnalism și comunicare, deci sunt la curent cu sistemul actual de stat).

Este sau nu este in spiritul sportului de masa sa dai premii in bani? Este necesar?
Nu știu răspunsul și nici nu cred că îl știe cineva. Este spinoasă problema. La un concurs declarat ”pentru amatori, pentru mase”, e clar că vin și elitiștii. Și iar e clar că ei ocupă podiumurile. Deci aici lucrurile sunt clare, în mare parte. Nu cred că avem acum nivelul necesar de a organiza maratoane montane doar pentru performeri, triatloane doar pentru performeri, concursuri de natație doar pentru performeri. Sunt prea puțini și un loc 3 din 4 cu siguranță nu ar motiva pe niciunul. Dacă se începe gestionarea sportului de către stat, se ajunge la categoriile specifice de juniori 1, 2, 3, seniori, masteri. Deci categoriile de vârstă. Performanțele de valoare încep să iasă în evidență de la vârsta senioratului în anumite sporturi individuale, când ai voie la competiții internaționale, de pildă. Nu mai sunt la curent cu toate reglementările, vorbesc doar din amintiri și cu siguranță ceva s-a mai schimbat în ultimii ani.

Chestia cu premiile este discutabilă. Așa cum, la fel de discutabilă este și chestia cu ”ce ar trebui să conțină chitul de participare”, astfel încât să nu mă trezesc că achit o taxă de participare pe care nu prea mi-o permit iar organizatorul îmi argumentează ”by the way, kitul tău de participare costă 50 de euro, așa că taxa e chiar prea mică!”. După care, ca să-ți spele un pic creierul, mai adaugă în punga ta un tricou din bumbac, deci acum ai un tricou tehnic cu emblemele sponsorilor și mai ai și un tricou de bumbac. Mă întreb dacă aveam nevoie de ele .... dar asta e altă discuție și nu insist pe ea.

Foarte mulți nu recunosc că un premiu în bani îi motivează mai mult. Depinde de situația fiecăruia. În 2008 nu mă impresiona deloc un premiu de 300 sau 500 de lei. Câștigam peste mia de euro pe lună. Dar lucrurile s-au modificat într-atât de drastic, încât mă bucur și la 100 de lei, căci îmi acopăr poate taxa de participare sau cazarea sau o parte din benzină sau șiretul de la pantoful ăla șmecher de alergare, din vitrină :-)

Având în vedere starea, pe care eu una o consider deplorabilă, a situației economice actuale, fără șanse de îmbunătățire pe următorii 20 de ani, sincer regret să recunosc că da, premiile în bani sunt o motivație relevantă și da, absolut necesară deja. Subiectul este interesant doar pentru aceia care și ajung pe podiumuri, desigur. Și convingerea mea este că aceia ar face sport în continuare și ar câștiga în continuare și fără premii în bani. Pasiunea nu se rezumă la bani, de multe ori. Pentru alții e posibil ca performanța în sport să devină singura lor scăpare, singurul lor drum spre o viață decentă, pe care România nu o mai oferă ”maselor”.

 Care este motivul pentru care la intrecerea asta a celor de smartatletic vin atat de multi participanti?

Răspunsul meu ar fi, la acest moment, mult prea subiectiv. Explicațiile există în materialele mele despre TriChallenge 2011 și 2012. Mai mult nu pot spune, ar însemna să bat monedă pe aceleași lucruri zugrăvite fastuos acolo. Și e păcat, poate că oamenii chiar sunt de bună credință, timpul o va dovedi. Oricum, manipularea colectivă este un instrument foarte parșiv, foarte prezent și greu de dovedit, ca și propaganda (dacă mă întrebi pe mine, acestea sunt arme de temut mult analizate în istoria omenirii). Sunt sigură că cei de la SA sunt conștienți că trebui să asculte ce se discută și că trebuie să ia măsuri în interior. Altfel nu ar fi ”smart”.

 Nu știu ce răspunsuri voi avea la anul pe vremea asta, dar la acest moment acestea sunt percepțiile mele el fugitivo. Cu siguranță mi-au scăpat multe aspecte, dar sper că pe cele mai importante le-am punctat în această seară.

O ALTFEL de călătorie. Atunci, acolo, de ieri spre azi: Cheia, Muntele Roșu, Ciucaș, Zăganu, Babeș, Tigăi .... scrisoare pentru mama mea

Sâmbătă, 25 august 2012

Dragă mamă,

Da, nu ar fi trebuit să merg azi acolo și să cotrobăi cu atâta insistență prin intensitatea copilăriei mele și a tinereții tale. Uimitor câte detalii mi-au revenit în minte, ca și cum s-ar fi întâmplat doar zilele trecute.

Să știi că cele două sfetnice uriașe, din alabastru masiv, fabricate în Fabrica de Alabastru a familiei tale și donate Mânăstirii, sunt încă acolo. Impresionant. 
update 16.09.2012: 
 Am revenit aici joi, pe 13 septembrie. Am intrat în biserica mânăstirii. Era un călugăr înăuntru, care ștergea minuțios praful pe peste tot. A ieșit afară la un moment dat. Am fotografiat tot ce se putea, interesul crescând fiind pentru cele două sfetnice care să tot aibă aproape 3 m înălțime. Seara, în cameră, primul gest a fost să golesc cardul de memorie din aparatul de foto și să analizez fotografiile în liniște. Am regăsit 4 foldere vechi, de prin ianuariea și iunie, fiind un card de 16 GB. Dar nici urmă de fotografiile pe care tocmai le făcusem în interior ..... Mi s-a părut mult prea ciudat și nu am insistat, de fapt nici nu am mai intrat în biserică. E greu să comentez așa ceva. Scrie și anul donației: 1935. Aveai trei anișori pe-atunci. Dar nu se știe din ce timpuri acest tărâm, odinioară de vis, actualmente de coșmar, a intrat în filele de poveste a familiei voastre de burghezi. Și implicit în propriul meu eu ....

 Draga mea mamă, n-o să-ți vină să crezi pe unde am ajuns, doamneeeee ...... Știi fotografia aceea a ta, când erai o copiliță de cinci ani, deci în 1937, făcută pe un gard din lemn, pe un drum prăfuit și idilic, având în spate tot lanțul muntos Zăganu? Știi și fotografia cu mine, tot la cinci ani, deci în 1972, pe care mi-ai făcut-o pe același gard, în aceeași poziție, cu aceeași panoramă de fundal? Gardul nu mai există. Drumul există, la fel de prăfuit și limitat pe ambele părți, dar de data asta nu mai există fânețele acelea îngijite și dătătoare de sentimente absolut mirifice care te făceau să te gândești la libertate și viață frumoasă. Pe stânga drumului, cum vii dinspre sat și te îndrepți spre drumul ce te conduce spre pășunea vacilor de la poalele Muntelui Zăganu, unde se întindea șerpuind gardul din lemn, construit în cea mai simplă, dar eficientă manieră, se întind acum multe vile de lux. Ce-i drept, frumos colorate, dar au ucis întregul spirit al naturii și spațiului. Din păcate, nu am găsit nici un loc potrivit să pot face fotografia cu Zăganul, priveliștea fiind acoperită de acoperișuri ale clădirilor nepermis de înalte. Câini de pază încep să latre turbat la oricine trece pe drum, parcă în spiritul unei țări unde furatul și criminalitatea au devenit normalitatea pentru care România devine vestită și în alte țări. În dreapta, alte vile. Totul este o aglomerație criminală de cutii betonate, frumos vopsite și colorat ornamentate pe exterior. În anii copilăriei mele și în anii copilăriei tale, pe aceste meleaguri nu existau mașini. Urăsc mașinile, doamne! Sunt esența autodistrugerii rasei umane. Familia voastră pleca cu șirul de căruțe cu coviltir, tocmai din Galați, pentru a-și petrece verile pe la casele și gazdele din acest sat cuibărit printre munți. Cu tot personalul de serviciu din gospodărie, cu alimente. Stăteați acolo toată vara, trei luni, nu? Parcă așa îmi aduc aminte din povestirile tale zgârcite. Doamne, de ce nu ai vorbit mai mult cu mine, de ce?

Satul nu mai începe acolo, imediat după pod. Nici vorbă. Începe cu trei (!!) kilometri mai înainte, practic s-a mai dezvoltat un sat cel puțin la fel de lung precum satul copilăriilor noastre. Este greu de imaginat, greu de crezut, câte s-au mai întâmplat în ultimii 30 de ani pe-acolo .....

Casa aceea mare, cu grădină generoasă în față, cu cerdac mare, pe care ți-ar fi plăcut să o cumperi, mamă .... există încă, uite-o!

În exact aceeași stare de acum 30 de ani, de când o știu eu. Nu prea pare să se fi ocupat cineva de ea. Nu se zărea nicio mișcare acolo. Știu că n-ai fi avut bani să o cumperi, de unde bani, când noi abia supraviețuiam la limita subzistenței? Nu mi-ai spus niciodată cât de mult, dar cu siguranță că îți doreai enorm de mult să avem un loc al nostru aici, în acest tărâm ce nu părea să ajungă a fi nimicit de falsa civilizație. Update 13.09.2012: Astăzi era o tânără prin curte, culegea merele picate pe jos din copacul din dreapta. Brondă, cu părul lung, să fii avut sub 30 de ani. M-am oprit, aș fi întrebat despre casă. Dar n-am făcut-o. S-a uitat la mine. Cine s-ar fi oprit în fața unei asemenea case? Am trecut mai departe și am început să fotografiez curcile albe care puseseră stăpânire pe șosea. Femeia a ieșit din curte, a încuiat și a dispărut, pe lângă mine, pe drumul ce urcă spre dreapta.

 Vila unde se caza Ceaușescu, o mai știi? Doamne, și acolo aveați o fotografie, prin anii 30, chiar pe pajiște în față, când nu exista gard. În fotografie tronează, prin statura-i corpolentă, bunica ta, care niciodată nu a învățat românește. Ce amintiri .... mai știi când am stat și noi acolo și am avut cameră la etaj, aia cu balcon și cu baia aia imensă, cu faianță albastră? Și cofetarul stațiunii ne aducea o înghețată ucigător de bună, cum nu am mai mâncat niciodată în viața mea până acum, îți poți imagina așa ceva? Anexa aceea din lemn, construită lângă vila de protocol, unde mai stăteam noi uneori, când mai reușeai să plătești o prelungire de sejur și ne prindea septembrie tot la munte, după ce stătusem deja o lună de zile ... anexa aceea din scândură, cu camerele în care încăpeau doar două paturi imense, înalte și foarte moi, adăpostită tot timpul de o umbră rece, avea un iz aparte, era un loc cu totul deosebit. Bine, de regulă acolo nu stăteam mai mult de 4-5 zile, dacă îmi reamintesc corect. Ce departe era de sat ..... Ei bine, anexa aceea din scândură nu mai există. Există doar vila centrală fostă de protocol, pe care o administra Geta, și vila cealaltă, unde probabil se caza suita prezidențială. Mi-aduc aminte de salonul de la parter, lung, cu masa aceea lungă și cu tot felul de animale și păsări împăiate pe peste tot. Cu pereții jumate zid – jumate geam acoperit de perdeluțe albe, fine, din dantelă. Complexul este acum încercuit de un gard absolut hidos, din lemn maro închis, înalt de peste 2 m, astfel încât să nu pătrundă nicio privire în interior. Acolo unde era bariera, acum este poarta și totul, absolut totul este înconjurat de acest gard, așa că complexul este separat brutal și de pădurea din dreapta, rămasă aceeași, pe aia se pare că nu a nenorocito nimeni .....

Aleea lungă, asfaltată, prima alee lungă asfaltată care se face pe dreapta,  după curba dublă, la aprox. 100 de m după ce treci de podul care face intrarea în satul vechi și care urcă spre vilele lui Ceaușescu (nu știu cum să le denumesc altfel) .... uite-o, o recunoști?

Când eram mică, mi se părea enormă. Era un fel de mister să ajung acolo sus, în moțul ei, de unde am făcut acum această fotografie, la distanță de 30 și ceva de ani ...... incredibil cât de radical de schimbate sunt percepțiile. Paralel cu șarpele asfaltat, pe ambele părți, sunt aleile acelea ierboase, late. Copil fiind, acolo ne petreceam o foarte mare a timpului de peste zi. Copacii erau mititei și umbra lor nu ajungea să acopere, așa cum o face astăzi, 30 de ani mai târziu, perimetrul aleii. Acolo am învățat să sar coarda, de una singură, în timp ce tu, în tăcere deplină, croșetai și tricotai pentru mine sau pentru bani. Aveai o anumită bancă a ta pe care ne fixam ”sejurul de peste zi” și stăteam acolo ore-ntregi. De acolo, privind la stânga, vedeai spatele golaș al Muntelui Babeș, de unde ne aprovizionam cu afine an de an. 

Se vedeau, răsfirate precum perlele dintr-un șirag rupt pe neașteptate, oile, marile turme de oi. Ei bine, dragă mamă, Babeșul nu mai este atât de golaș și nici copacul acela trăznit, de la liziera pădurii, nu se mai zărește de jos. Dar, din păcate, a căzut pradă unui incendiu distrugător nu mai departe de săptămâna trecută (se văd versanții înnegriți). O femeie de la care am cumpărat afine mi-a povestit că focul a fost pus de oieri. Ea spune că oierii aruncă vina pe cei care culeg afine. Ce interes să aibă culegătorul de afine, din moment ce din produsul natural al muntelui el trăiește? Cică ocolul silvic îi plătește pe oieri să curețe muntele din când în când, de tot felul de bălării. Mi-a spus denumirea vegetației, dar nu am reținut termenul. Oierii cică au luat banii și, de lene, ca să nu mai aibă ce curăța, au dat foc. Și a ars, și acum mai fumega. Pompierii nu au intervenit.  E trist, mamă, ce se întâmplă, ai fi plâns, așa cum am plâns și eu, că doar vară de vară, timp de 20 de ani, am urmărit pe-acolo cărările întortocheate și ascunse făcuse de afiniști, urcând până sus, pe creastă, trecând prin pădurea deasă de la bază, de copacul trăznit și luînd la rând, pas cu pas, petecele mari de pământ pe unde râmau porcii mistreți. Petreceam câte o zi pe versantul Babeșului, culegând afine, coacăze sau pur și simplu colindând hai-hui, în pantaloni scurți, bascheți și cu o pălărie pe cap. Timpuri de roman ....

Dar revenind la locul ”sejurului nostru diurnic”: peste tot erau fânețe. Acum sunt câteva pensiuni. ”La Rosa” - una dintre ele. Totul pentru bani. Pe atunci erau suprafețe întinse de flori de câmp, pe care le parcurgeam amândouă de sute de ori pe vară. Era un paradis, nicio îngrădire. Eu alergam pe-acolo, jucam mingea, stăteam și citeam, culegeam margarete și făceam coronițe. Undeva, apoape de banca ta, pajiștea largă era întreruptă de un fel de vale, avea mai degrabă aspect de tranșee, dar prin trecerea anilor se molcomise și pentru mine era o reală aventură să alerg de pe o parte a pajiștei spre cealaltă, traversând în viteză poticnită valea aceea în care, dacă aș fi staționat, nu m-aș mai fi lăsat văzută de nimeni. Eram singurul copil prin zonă, legat de un cordon ombilical nevăzut, de mama sa, care alesese o existență mai degrabă izolată. Pășeam disciplinat pe potecile făcute de proprietarii fânețelor, pentru a nu le încurca ierburile înalte de aproape jumate de metru. 

De câteva ori am ieșit și eu la cosit. Și la întors fânul. Și totul mirosea a natural, a curat, era viață adevărată, muncită, dar cu satisfacții ce nu pot fi contorizate în niciun termen descoperit de vocabularul omenesc. Era paradisul tăcut și ”sărac” în care și tu și eu am crescut, vară de vară. Știam fiecare mușuroi, fiecare podeț, fiecare potecuță, fiecare proprietar de fânețe. Era o liniște debordantă, muzica noastră era cea a sunetelor pe care unduirea aerului o emite când trec libelulele în zbor. Era mirific.  Știam exact pajiștile care într-un târziu de septembrie aveau să fie invadate de movuliul brândușelor de toamnă, o floare extrem de delicată și suavă. 

Aleile alea paralele cu asfaltul, presărate cu bănci, erau îngijite, aveau pietricele mici, albe, catralioane de pietricele mici alba, așternute precum un preș peste pământul maro. Așa că nici când ploua acolo nu era noroi și se putea merge. Marginile drumului erau și ele întreținute prin borduri delicate, albe, de max. 5 sau 8 cm înălțime. Acum, acolo unde nu a fost distrus, totul e acoperit de iarbă sălbatecă, nimeni nu mai îngrijește absolut nimic, în numele ”naturalului” prost înțeles și a unei atitudini motivată doar de lene și dezinteres. Fânețele oamenilor erau îngrijite cum doar în Alpii Austrieci sau Elvețieni mai vezi. Ei da, dar acolo MAI VEZI ȘI ASTĂZI!! Acum ..... mamă dragă, aproape nimeni nu mai iese la cosit. 

În cele câteva ore cât am bântuit prin sat, căutând și recunoscând cu ochii și cu sufletul pajiștile sătenilor de odinioară, nu am văzut nicio căpiță de fân, nicio căruță gemând sub greutatea fânului nu a trecut pe drum, nicio mișcare care să amintească măcar de forfota muncilor de vară care cuprindeau satul în urmă cu 30-40 de ani.

Ei bine, pe dreapta acestor alei au apărut niște vile imense pe post de pensiuni. ”La Rosa” și ”Redford”. În timp ce pe partea stângă, clădirile vechi au rămas exact cum erau, doar percepțiile mele asupra lor și a drumurilor prăfuite de acolo este alta. În copilărie, mi se părea totul foarte mare și intens. Acum, mi se pare totul mic și oropsit. Am recunoscut și gospodăria acelei femei sărmane care avea o fată îmbolnăvită și pe care o mai scotea la plimbare prin sat, în roaba din grajd, căci nu avea nici căruț, nici altceva cu roți. Fata i se născuse normală, ca și mine, era cu 2-3 mai mare cred. Din ce mi-aduc aminte, fusese nenorocită pe viață de un medic care îi administrase nu știu ce vaccin, la o gripă banală. Și o transformase într-o legumă în care doar inima mai pulsa, neavând însă niciun control asupra propriului aparat locomotor. Am fost la ei în ogradă, dar nu mai știu de ce și de ce doar într-o vară.

Peste o bună parte din fânețele din stânga, dar mai aproape de locul unde șoseaua începe să urce precum o imensă trambulină, au răsărit niște căsoaie. Sentimentul care te cuprinde vizitând locul din ziua de astăzi: omul a luptat și luptă în continuare pentru propriul fals confort în totalul detriment al naturii, ca și materie primă de confort.

Micul muzeu de floră locală, ultima căsuță pe dreapta, este cu siguranță tot casa cuiva. Apare ca o reședință absolut șarmantă, ascunsă puțin în spatele vegetației care a crescut de jur împrejur.

Știi cele două cupole de satelit care au făcut mare vâlvă ..... doamne, ce proiect gigant pentru un sat atât de neînsemnat. 

Un proiect mai mare decât satul, făcut de japonezi. În ce an să fi fost? Să fi avut eu zece anișori, deci prin 1977? Zona a fost încercuită, s-a muncit într-un ritm drăcesc, cred că de la o vară la alta cele două ”farfurii” albe erau deja plasate. Ocazie cu care au apărut în sat și primele blocuri. Dar au avut decența să le facă mici, neostentative, au doar două etaje. Desigur, că urâte, comuniste, dar era confortul pentru care mulți și-ar fi dat o mână pe-atunci. Mai știi, că peste alți vreo 8 ani de zile, Corina Iosif, fata dirigintelui poștei locale, se măritase și se mutase acolo .... ce schimbare era pe-atunci! De neimaginat. Eram de-o vârstă amândouă, cu siguranță că tanti Natalița, mama ei, nu mai trăiește .... dar scriu mai încolo de asta.

Nu știu câți alți nebuni se mai aventurau pe pajiștile întinse din jurul cupolelor. Dar tu, cu mine după fusta ta, cu siguranță nu te-ai simțit intimidată și în fiecare vară îți vedeai de plimbările de-acolo. Înconjuram micul lac din apropiere, pe o potecă foarte subțire ce ducea direct spre gardul de împrejmuire al zonei declarată înterzisă. Coteam apoi la stânga, traversam pajiștea și la liziera pădurii de acolo, pe o buturugă mare, stăteam uneori mai mult timp. 

Îmi plăcea să mă prăvălesc de acolo jos la vale. Ce nebunie! Mă culcam la pământ sus în vârf, de lângă buturuga pe care stăteai și dădeam liber corpului meu să se rostogolească singur până se oprea. Nu-mi amintesc reacțiile tale. Mi-amintesc doar că făceam toate nebuniile din lume și le împărțeam doar cu singurătatea. Universul meu erai doar tu. Timpul petrecut vara pe aceste meleaguri erau pentru tine, cu siguranță, singura insula de socializare, căci în fiecare zi aproape mergeam la cineva, vorbeai cu cineva din sat ore-n șir, te știa tot satul și noi știam aproape tot satul și toate poveștile.

Cum a fost povestea soldatului care își cumpărase o căsuță din lemn, d-aia de o iei cu o macara și o pui oriunde. Săracu! Cică era soldat al Armatei Române și nu avea voie să aibă nimic în proprietate privată, așa că mai-marii armatei i-au distrus căsuța într-o oră și despre el nu a mai auzit nimeni nimic. Mă uitam și azi la locul unde și-o pusese ..... istorii și destine.

Nu ai mai recunoaște nici vila aceea burgheză, aflată chiar la începutul aleii asfaltate .... aia de o descriam mai sus, care urca misterios și mistic spre complexul ceaușeștilor .... și pe care azi, după 30 și ceva de ani, am urcat-o cu bicicleta! Cred că aș fi fost de 100 de ori mai fericită să am o bicicletă atunci, copil fiind și cutreierând această bucățică de planetă .... deși, stând strâmb și judecând drept, am fost un copil docil, cuminte, aveam mici dorințe, dar știam că nu se poate și niciodată nu ceream ce nu se poate și nu sufeream pentru că alți copii aveau și bicicletă, și bani de buzunar, și portocale de sărbători, pantofi noi și ..... tați, bunici, frați, surori, prieteni ..... Revenind la vilă ... inițial se numise Anca sau Ancuța și care, conform legendei locale, fusese construită de un bogătaș îndrăgostit pentru iubita lui, Anca. Exista în pod un frontispiciu cu numele inițial, mai știi? Habar nu am de ce și cine sau când a schimbat Anca pe Liliana, nu cunosc povestea detaliată. Când eram eu o mică Anca, vila fusese redenumită Liliana și la parter era dispeceratul de cazare al acelor vremuri. Și acolo te știa toată lumea, nu știu cum reaușeai să te bagi pe sub pielea tuturor și să deschizi absolut orice ușă ai fi avut nevoie să deschizi (la polul opus, mă aflu eu). Intrarea în această bijuterie arhitecturală este o ușă dublă, arcuită perfect, precum o jumătate de ou imens, cu un toc lat, din lemn masiv, dur, de culoare închisă. Clădirea e construită din piatră de râu, cărămidă și lemn, geamurile de jos sunt micuțe și au un grilaj foarte solid și simplu, din fier forjat. În stânga, trepte din piatră și marmură duc spre un iatac al unei domnițe adorate: o cameră charmantă cu un balconaș la fel de charmant, ce ofera o panoramă de vis asupra fânețelor și pădurilor, ulterior asupra șarpelui de asfalt ce se strecura precum o rană printre verdele natural al colțului de paradis. Îți doreai atât de mult să putem sta măcar o dată în camera aceea de prințesă. Vila era cu circuit închis, nu se făceau cazări în ea. Era un fel de vilă de protocol. Nu știu cum, dar ai reușit și am stat acolo vreo două sau trei veri, nu mai știu. O locație de vis, care respira cu totul alt sentiment decât dormitorul ceușeștilor, cu baia aia imensă ..... Vila Liliana este acum proprietate privată și are la poartă un număr de identificare. Gazonul bine întreținut, chiar era un domn mai în vârstă care îl tundea cu o mașinărie electrică. Treptele puțin deteriorate, câteva plăci din înălțimea lor erau căzute. În spatele vilei era un loc cu totul și cu totul special pentru mine: o grotă construită din pietre mari puse aparent neglijent una peste alta. Era ca un iglu pe care mă cățăram cu o ardoare trepidantă de fiecare dată. Cățăratul era, pentru mine, esența însăși a vieții. Brazi, garduri, poduri, orice putea fi cățărat ”cădea victimă” mâinilor și picioarelor mele, ca să nu mai zic și de entuziasmul cu care acestea erau supra-încărcate de fiecare dată.

Dispensarul, adică clădirea aceea veche, cu podele din scândură, de lângă vila Liliana, există încă. Tot proprietate privată. Vis-a-vis, clădirea mare, albă, care servea drept cămin cultural – cu o bibliotecă impresionantă unde eu eram abonat fidel din fiecare vară după ce învățasem tainele abecedarului, fiind probabil singurul copil abonat la cărți pe timp de vacanță, cu atât mai mult singurul copil-turist care își dorea să împrumute cărți de-acolo! - și cantină pentru tabere școlare, a fost renovată, e tot albă, are și o aripă nouă, modernă. Este sala de sport a satului, Muzeul Natural (nu știu exact cum îi spune).

Și reședința aceea oarecum aparte, vis-a-vis de terenul care odinioară se știa că este al poștei, dar de fapt era al familiei tale și pe care exista o dispută de proprietate prin anii 80 și unde eu mi-am rupt picioarele și mi-am spart plămânii jucând fotbal cu echipa de fotbal de juniori care venea vara în cantonament acolo .... ce teren generos de jucat cu mingea, doamne!! Mai știi că antrenorul băieților spunea că sunt mai bună la fotbal decât mai mult de jumătate din echipa lui? Ce vremuri .... dar nu exista fotbal feminin. Clădirea aceea, unde se organizau cantonamente și tabere școlare pare părăsită și neiubită de nimeni. E ca un castelaș în miniatură, totuși nimeni nu s-a ocupat de ea și imensa pajiște pe care este înălțată. Lângă ea, pe locul unde în copilăria mea se construise un fel de hală din scândură, lemn vopsit în maro închis, unde micii sportivi serveau masa la mese lungi, de tabără, urlau acum manele. Era singurul punct de poluare fonică și mentală care m-a pocnit pe parcursul acestei zile dintre vis și realitate.

Gospodăria lui Tanti Lucreția – vraciul satului pe atunci și decedată de mulți ani – a rămas la fel. Nu mai știu dacă cișmeaua din curte există, nu m-am dus să mă uit lângă gard, eram prea luată de valul amintirilor. În grajdul lor am văzut eu pentru prima oară boboci de rață abia născuți, ce minunăție! Casa pe care o construiseră atunci pentru copii arăta puțin modernizată, apetisantă și era despărțită de un gard ferm de vechea gospodărie.

Luînd-o la dreapta pe lângă casa lui Tanti Lucreția, pe drumul care odinioară urca spre gospodăria familiei Munteanu – Margareta Munteanu, sau Tanti Reta, cum o știam eu, o femeie tare, tare aprigă, ca tine, care a administrat cu mână de fier toată viața ei întreg complexul Zăganu, muncind pe brânci și fiind una dintre principalele verigi care probabil te atrăgeau an de an aici -, nu neplăcută mi-a fost surpriza să văd halul în care fusese prelucrat drumul în urcare. Pot înțelege căutarea unor soluții ca drumurile dintre case să nu mai fie noroioase pe timp de ploi, astfel încât să nu mai circuli pe-acolo cu cizme de cauciuc sau să te simți ca în Evul Mediu îndepărtat din cauza mizeriei, dar nu pot înțelege bătaia de joc făcută pe bani. Mai ales aia făcută pe bani. Drumul a fost acoperit de niște dale imense din beton, cam 2-3 x 0,7 m. Puse una după alta, arată ca o șenilă de tanc. Am urcat cu bicicleta pe-acolo, îndreptându-mă spre gospodăria lui Tanti Reta. Știam sigur că ea nu mai trăia, dar nu puteam să nu merg în locul unde mi se construise o parte din viața mea de copil. Acolo văzusem ce înseamnă viața la sat, reală. Tanti Reta era o femeie singură, extrem, dar extrem de muncitoare, din cauză că era foarte aprigă la mânie și puțin cam spurcată la gură nu prea se înțelegea cu multă lume, avea o soră mai grasă și mai leneșă care avea o altă casă, în aceeași curte, dar mai jos pe deal, le despărțeau vreo 40 de m. Acum, cele două case sunt gospodării independente, despărțite printr-un gard. Casa surorii e cam în aceeași stare, în schimb casa lui Tanti Reta ..... este renașterea în persoană! Nu mai este absolut nimic de recunoscut. Nici vorbă de cotețe sau grădină de verdeață, toaletă în curte și cișmea. Spațiul a devenit per ansamblu extrem de mic în favoarea unei case imense. Totul este din lemn de culoare închisă, foarte înalt, impozant, iarbă verde în restul de poiană care a mai rămas. Nu se mai recunoaște nimic din ce a fost: verandă mare, deschisă, bucătărie în curte, cotețele și mizeria aferentă, locul de depozitat lemnele .... totul a murit. Desigur că dacă aș fi găsit totul în aceeași stare ca pe vremea copilăriei mele, aș fi fost mai deziluzionată. Dar totuși, schimbarea este atât de atroce, încât m-a străpuns prin toți rărunchii.

Dragă mamă, mai știi aleea aceea lungă către Mânăstire? Era expusă, lungă, însorită. Apoi s-au plant brăduți pe ea. Dacă mă întrebi pe mine, poate că aveam 7-8 anișori. Mi-ajungeau până pe la gleznele mele neastâmpărate. Îmi plăcea când ne abăteam pe la mânăstire, acolo în spate este încă robinetul cu apă din care era musai să bem de fiecare dată, după care intram în cimitirul din spatele complexului. Nu mi-ai spus niciodată ce te atrăgea spre acel cimitir, dacă exista cineva acolo pe care să fi cunoscut sau să fi avut vreo legătură. Apoi, după ce au plantat brăduții meniți să crească în 20-30 de ani, au pus o poartă mare, grea. Ei bine, poarta aceea din lemn masiv nu mai există la intrarea pe alee, au rămas doar stâlpii, dar există o poartă chiar la intrarea în mânăstire. 

Cele două șiruri de brazi, pe stânga și pe dreapta aleii, au crescut, desigur, astfel că drumul este acum o mică excursie ascunsă de umbra falnicilor tulpini cu brațe verzi. Din păcate, aleea a fost și ea betonată, au renunțat la drumul de pământ oranamentat pe atunci într-un fel destul de charmant al locului, cu piatră albă. Aceea era metoda de a evita nămolul provenit din pământul înmuiat de ploi și zloată. Acum, peste tot, se folosește crudul asfalt, care ucide totul sub el. Îmi pare atât de rău că nu te pot lua de mână să pășim amândouă pe aleea împădurită și umbrită, să te duc să mai pui mâna pe cele două sfetnice de alabastru, de care te simțeai atât de legată sufletește ......

Am urmat din nou, după 30 și ceva de ani, Drumul Vacilor. Vai, ce tristețe la capătul lui..... Este același drum de acum 30 și probabil 70 de ani, slavă cerului că nu l-au asfaltat. Începe de la intrarea în sat spre dreapta, urcă spre mânăstire, trece de mânăstire și urcă domol mai departe, prin soare, la un moment dat dinspre stânga vine o altă bucată de drum dinspre complexul ceaușeștilor, dar ții drumul drept înainte, pe lângă pădurice – apropos, în acea pădurice erau unii cu o mașină albă, lată, care nu-mi dau seama cum ajunseseră printre copaci și mai ales DE CE (?!?!?!?!?!) și care cu chiu cu vai au reușit să iasă la drum, după ceva chinuială. La volan, un tip de șmecher la vreo 20 de ani, fuma sarcastic o țigaretă. M-am abținut cu greu să-l întreb ce mama măsii lui căutase cu mașina în pădure, când nu exista absolut nici un drum de acces și chiar nu exista nimic în pădurea aceea, pentru numele lui Dumnezeu, abia de o poți parcurge cu o bicicletă! Ocupanții ceilalți erau și ei prin jurul aceleiași vârste și în spiritul aceleiași generații superficiale și indolente, educată doar în spiritul distrugerii și a persiflării.

Drumul coboară apoi brusc, este doar o adâncitură de teren, urcând apoi la fel de brusc și revenind la nivelul inițial. În adâncitura aceea, în stânga, era odinioară o mlaștină mare din care se înălța, precum un câmp de sulițe, o papură absolut superbă. 

Cred că toată copilăria am râvnit să pot ajunge și eu la un fir de papură, dar nu aveai cum să ajungi până la vegetația gomoasă din cauza mlaștinii care o înconjura precum un zid de apărare. Acum am trecut cu bicicleta, în viteză și cu gândul încă șocat de mașina aceea care răsărise din pădure .... așa că nu am mai observat starea mlaștinii copilăriei mele dar voi reveni curând, cu un aparat foto și cu altă dispoziție emoțională. Ziua de azi am întrerupt-o cam brusc, nu am rezistat emoțiilor și am plecat ..... Dar să continui cu Drumul Vacilor. Se numea așa pentru că pe aici plecau, în fiecare dimineață de vară, văcarii cu cireada mare de vaci adunate toate din curtea fiecărui sătean. Dimineața la ora cinci, vacile aveau rendez vous pe strada principală a satului, adunându-se toate dintr-un instinct învățat din copilăria lor, strada principală fiind parcă canalul de colectare al tuturor dobitoacelor dătătoare de lapte, trimise de prin gospodăriile mai apropiate sau mai depărtate, care cum cocoțată pe unde se nimerise. Erau mânate formal pe acest drum de macadam lung de aproximativ 4 km. Treceau și ele, așa cum am trecut și eu astăzi și așa cum treceam și noi, mamă, în urmă cu 30 și 40 de ani, pe lângă mânăstire, pe lângă reședința prezidențială, pe lângă farfuriile imense pe care japonezii le plasaseră în cuibărișul fânețelor, pe lângă gardul unde mamele noastre ne pozaseră la vârsta de 5 ani, traversau un mic râu, mai urcau o pantă de 20-30 m, traversau asfaltul drumului care făcea legătura spre Brașov / Ploiești și reintrau pe macadam, pierzându-se apoi prin umbra pădurilor de foioase ce acopereau o mare parte din drumul ce continua sinuos, în urcare deloc simțită, până la poalele mărețului Zăganu. Rar întâlneam picior de om în această excursie a noastră care începea după micul dejun și se termina după-amiaza târziu. Noi două făceam 2-3 ore până la Poiana Vacilor, o imensitate de pajiște alpină, căci pe drum culegeam tipicar toate acele plante medicinale – 14 sorturi – pe care ulterior le spălam, le uscam la soare și le luam cu noi la București, fiind băutura zilnică a casei până la următoarea vacanță de vară. Te urmam fără mofturi, habar nu am ce simțeam. Aceea era normalitatea copilăriei mele: tu și eu prin pustiuri, peste coclauri, prin munți. Acum îmi dau seama câtă doză incomensurabilă de curaj a zăcut în tine în toți acești ani și cât de puternică trebuie să fi fost chemarea care te făcea să nu te temi de nimic rău ce ni s-ar fi putut întâmpla.

Pentru prima oară în viață pășeam pe acest drum ce-mi amprentează de-a dreptul sufletul, cu bicicleta. Da, mamă, incredibil, fata ta, pe bicicletă, după atâția ani, prin aceste locuri .... este o realitate pe care nici măcar eu nu o pot digera încă și mi-au înghețat degetele la cele aproape 30°C pe care trebuie să le suport în cameră, scriind toate acestea. Habar nu am de ce-ți scriu, este ceva mai puternic decât pot eu controla.

Desigur că am ajuns la Poiana Vacilor foarte repede și am avut imagini-fulger de genul: de lângă piatra aceea am cules, în urmă cu 35 de ani, un buchet întreg de țintaur – plantă medicinală că rară, un fel de nu-mă-uita mai mare, de un roz splendid, care era un fel de aur pentru ficatul tău, mai știi cât de greu o găseam și cum prețuiam fiecare firicel descoperit? -, o coada-șoricelului, uite aici am căzut, aici am alergat, aici am văzut o ciupercă roșie, imensă, acolo se umfla în pene o Pălăria Șarpelui, aici era să calc pe o salamandră .....

Spre marea mea uimire, Poiana Vacilor era aproape pustie. 

Când mergeam noi două acolo, știi că cireada mare de vaci – să fi fost peste 100 oare? – păștea mereu departe-departe în dreapta, spre peretele muntos, unde noi nu am ajuns practic niciodată. Noi ne opream aici în dreapta, la max. 50 de m de drum, puneai o păturică și stăteam la soare ore bune. Tu croșetai, ca să avem ce mânca sau poate chiar pentru a pune bani deoparte pentru vacanța din anul următor, eu citeam sau mă jucam cu mingea. Și atât. Nu mi-aduc aminte de dialogurile noastre. Nu mi-aduc aminte să fi știut vreodată ce gândeai, ce te aducea aici, de ce vară de vară reveneam aici. Târziu am aflat povestea romantică care are legătură cu sosirea mea pe lume și cu vechea Cabană Ciucaș din anii 60+. Dar nici măcar pe aceea nu o știu în subtilitățile ei. Ei, dar nu-ți va veni să crezi ce am găsit în Poiana Vacilor, după atâta amar de vreme? Mai știi când ne-a prins furtuna și la vreo 50 de m lângă un copac era un adăpost făcut din trupuri subțiri de copaci și ramuri, unde avea loc să doarmă un om? Era un adăpost de vreme rea construit de un văcar. Ne-am băgat acolo. Există și acum adăpostul. Nu știu dacă exact același și dacă exact sub același copac, dar oricum în același perimetru. Împrăștiate pe lângă drum, păscând sub cele aproape 40°C de astăzi, 9 vaci brune cu alb își trăiau veacul. Lângă adăpostul firav, un om. Un văcar. M-am dus la el. Nici măcar nu era din Cheia, ci de prin Homorâciu. Toate cele 9 dobitoace erau ale lui. ”Sătenii nu mai dau vacile la păscut, preferă să și le țină prin curte.” Da, mamă, dureros de incredibil. Nu mai există acel ritual de dimineață și de seară, cu tot ce implica el. Oamenii au renunțat la vitele din bătătură. Laptele se importă și nici nu mai cred că are vreo legătură cu ugerul unei vaci adevărate, sincer. Văcarul de astăzi mai staționează o săptămână, apoi se retrage cu animalele spre casa lui. Deci locul va rămâne absolut pustiu și eu nu mai ajung încă o dată acolo să mai stau de vorbă cu el și asta-mi rupe sufletul. Tare aș fi făcut niște fotografii pe lângă povestea asta .... ce ghinion, să nu am eu aparatul la mine.

I-am urat toate cele bune și am plecat mai departe pe macadam. Oare de ce nu ai mers niciodată la Muntele Roșu și pe acest traseu? Niciodată nu am știut ce este mai departe pe drum, mai departe de locul unde staționam noi. Știam doar că de acolo începe pădurea și nu simțeam imboldul să mă duc de una singură în ea, prin anii aceia mai existau urși și existau și victime. Este un drum nebunesc de frumos, sălbatic, distorsionat și contorsionat de capriciile vremii și de puterea șuvoaielor de ape ce coboară probabil la momentul topirii zăpezilor. Este prin pădure, accidentat, urcă pieptiș, mai trebuie să treci peste câțiva arbori doborâți fie de vânturi și furtuni, fie de seceta care a pârlit aproape tot. Asudând la greu, cu bicicleta după mine, în aproximativ trei sferturi de oră ajungeam la Muntele Roșu.

Dragă mamă, nu am uitat vreodată tot tumultul acela răspândit prin tot satul atunci când s-a început asfaltarea drumului spre Muntele Roșu. Cât de incredibil părea. Se turna asfalt negru, ieșeau aburii din smoală ..... au fost nevoie 30 de ani pentru a se ajunge la drumul inițial. Dar e mai prost și mai periculos decât drumul inițial.

Au fost necesari doar 30 de ani de indolență pentru a avea acum un real drum de kamikaze pe care și eu, cu un mountain bike full suspension, am întâmpinat greutăți în a-l parcuge. Nu se poate, pur și simplu nu se poate descrie halul de deteriorare al acestui drum, care, apropos, arăta mult mai bine, incomensurabil mai bine înainte de a fi fost asfaltat. Nu se pot descrie craterele și valurile succesive. 

Coborând pe acest drum am găsit și explicația de ce sus la Muntele Roșu erau doar 12 corturi și vreo maximum 20 de mașini, zona fiind practic pustie. În timp ce, pe vremurile noastre, zona era, toată vara, o intensă și permanentă tabără colorată, oamenii urcau aici pe jos, foarte puțini aveau mașini. S-a ales praful și pulberea de ceea ce ar fi putut să fie. Mai degrabă deranjează ceva distrus, decât ceva neînceput deloc și lăsat în mediul lui natural. 

(va urma, cu pozele pe care trebuie să le fac și cu restul descrierii, căci mai există destul)

- Complexul Cabana Ciucaș, fost orfelinat inaugurat de Regina Maria 

- Poiana Gâștelor

- Casa de unde luam miere

- hotelurile gemene

- oficiul poștal

- poliția locală

- magazinul universal

- cofetăria 

- bătaia din pădure - nu, bătaia NU e ruptă din rai, mamă!

- Cheița

- Valea Berii

- Zăganul - muntele

- Zăganul - ultimul vultur

- Zăganul - casa de odihnă
- drumul pe jos de la Mâneciu la Cheia
- arborele singuratic cu leagăn
- Babele la Sfat
- Ciucașul - muntele 

P.S. Mă îndoiesc tare rău că a reveni aici este o idee bună. Nu am încercat niciodată emoții atât de intense în legătură cu un trecut de care m-am considerat pe veci vindecată. Să renunț la cursa din 15 septembrie, să nu renunț .....