Fericirea la comandă_1

Sună utopic, nu-i așa?

Da, știu …. știu pentru că așa am spus și eu, insistent, cel puțin 30 de ani din viața mea (plecând de la adevărul absolut că destul de mulți ani nici măcar nu suntem conștienți de noi înșine! Conștiința de sine vine târziu, la unii nu vine niciodată. Dar asta e altă discuție.)

Am decis să continui să scriu despre ”chestiile” astea pentru că aseară am avut o discuție interesantă cu o veche cunoștință, o fostă colegă de muncă de acum 11 ani, cu care m-am împrietenit de la un moment dat, dar nu ne-am mai văzut de câțiva ani. A citit materialul scris zilele trecute și a simțit nevoia să discutăm. Și a fost bine și pentru ea, și pentru mine. Eu m-am bucurat că materialul a avut rezonanță și că, după cum mi-a spus, i-a fost de ajutor. Iar eu mă bucur să pun oamenii pe gânduri, mai ales dacă îi ajută chiar pe ei :-)

Perioadele interesante din viața noastră, atunci când (ni) se întâmplă chestii care nu prea ne plac, ne împing pe unii dintre noi către analiză, auto-analiză, studiu …… deodată avem timp să ne ocupăm de cine suntem noi cu adevărat, deodată avem interes să vrem să înțelegem de ce lucrurile se sau ni se întâmplă într-un anumit fel, dorit sau chipurile nedorit ….

Dacă stai și sapi profund în măruntaiele mentalului tău și alegi să fii sincer cu tine însuți vei avea o revelație: aceea că tot ceea ce ți se întâmplă a existat mai întâi în sertarul cu gânduri din creierul tău. Indiferent că e vorba de chestii care nu-ți plac sau de chestii care te îmbată cu fericire, totul este mai întâi apărut la nivel mental. Și mai departe, tu ești șeful! Tu decizi ce faci cu gândul. A te lăsa dus de gând, condus de gând, este însăși blocarea ta ca entitate care există, care trăiește. Tu decizi dacă e o buruiană, o floare de câmp sau un trandafir ori un crin – eu consider crinii albi un fel de flori regale -.

Având în vedere că a vorbi despre nefericire nu este subiectul materialului de față și nici nu voi trata vreodată acest subiect (n-aveți decât să extrapolați principiile și veți înțelege de ce nu o fac), m-am decis să analizez ”cu gând tare” sintagma de ”fericire la comandă” sau, cum zic unii ”fericire pe tavă”. 

În primul rând, ce înseamnă fericirea pentru tine? Pentru fiecare fericirea se definește altfel. Ceea ce nu știm majoritatea dintre noi este faptul că fericirea se poate învăța. 
Un prim pas ar fi să începi să joci rolul principal în propria ta viață. 
Să îți definești pentru tine ideea de fericire. 
Știi să visezi sau ai uitat de mult să o faci? 
Ai visat vreodată la ceva? 
Care este cel mai mare vis al tău? 
Nu al celui de lângă tine, ci al tău. Vorbesc aici de viața ta, independent de oricine altcineva. Este un material despre egoismul individual de a-ți trăi viața, cuvântul ”egoism” fiind, din păcate, nu prea avantajos interpretat în societatea noastră. Deși în ultimii 20 de ani egoismul ca atare este un fel de caracteristică în relațiile dintre oameni și mulți se dau loviți de ”egoismul” celorlalți. Da, știu, am trecut și eu prin asta. Dar până la un anumit moment, când am zis: ”Gata! De azi sunt egoistă! Mă educ să fiu egoistă și superficială și nu-mi (mai) pasă de ceea ce spun ceilalți”.

Partea bună a lucrurilor este că nu e nevoie să reparăm ceva din trecut.

Putem decide ca exact din acest moment să începem să lucrăm la fericirea noastră. Trecutul nu mai are importanță. Ține de noi să acceptăm acest lucru.

De foarte multe ori anii trecuți când mai cochetam cu ideea că ”da frate, n-am aia, n-am aia, dar până la urmă ce puii meu vreau eu în viață? Concret, ce vreau?” Și ieșeam mereu pe minus. De ce? Pentru că nu știam ce vreau. Nu am fost tipul de femeie care să se vadă la altar, cu copii în brațe, servind cina pentru toți ceilalți. Nu. Nici tipul de carierist nu am fost. Nu am avut o imagine clară asupra vieții, am lăsat-o să vină cum vrea ea. Lucrurile concrete, clare pe care le-am avut, le-am primit după ce mi-au apărut în gând, dar fără să fiu conștientă de puterea gândului.
Și aș fi putut înțelege din copilărie, dacă aș fi primit îndrumare. De aceea, materialul ăsta e important și pentru părinți, poate mai ales pentru părinții care sunt OK cu ei înșiși și doresc să-și îndrume copiii.
Aveam 7-8 ani, eram la munte cu mama și am găsit o plasă de minge. Goală. Îmi doream o minge, nu aveam minge. Dar acum aveam plasa pentru o minge pe care nu o aveam. Peste câteva zile am primit o minge! Da, exact așa este. Doar că noi la 7-8 ani nu aveam conștiință de sine, cum au unii copii în ziua de azi, pentru că le este insuflată de părinți sau bunici sau de altcineva matur.

Este important să recunoaștem ce anume vrem în viață. Să ne definim ceea ce ne face pe noi fericiți. Și să continuăm să vrem, dacă suntem siguri că aia vrem. Nu râde, că nu este de la sine-înțeles pentru toată lumea. Și asta începe de la formulare, de la felul cum comunicăm. Dacă să zicem ne întâlnim cu un prieten și începem să-i spunem: ”Frate, ce nasol, am rămas fără job și nu am bani.” Este un exemplu de cum ne atragem ceea ce nu dorim să avem în viața noastră. Ne focusăm pe o situație care există, cu tot negativismul ei, în loc să ne focusăm pe o situație care să arate așa cum dorim să fie.

Există o foarte cunoscută teorie a ”legii atracției”. Mi-au trebuit mulți ani să o accept cu adevărat. Auzisem de ea, cititsem de ea, dar dădusem mereu ignore și delete. Și așa am risipit din ignoranță și neîncredere mulți ani din viața mea. Așa am și atras prea mulți oameni nepotriviți în viața mea și am suferit după pierderea unor relații, chiar dacă acestea erau nepotrivite. Acum știu că oamenii potriviți rămân în viața ta, chiar dacă uneori apar pauze. E ca în orice cuplu, mai e nevoie și de câte o pauză.

Deci discuția cu prietenul trebuie reformulată: ”Frate, mă simt ușurat, am timp să mă odihnesc, să-mi limpezesc mintea. Un job nou, care să-mi aducă mai mulți bani – asta e prioritatea mea de acum.”

Învață să refuzi să te gândești mai mult de două secunde la orice gând negativ care îți vine în minte. 

E greu. Nu e greu. E foarte ușor. E chestie de exercițiu.

Cade unul, se alege cu julituri, eventual o fractură. Ce face? Există cel puțin două opțiuni:

1. ”Auleu, ce-am pățit, ce nașpa, ce mă doare, ce nenorocire….. etc.” 

2. ”Bine că nu m-am lovit la cap, că acolo rămâneam. E bine așa, am scăpat chiar ieftin.”

Da, incredibil, dar este exact lecția aia cu ”care e jumătatea ta de pahar? Aia plină sau aia goală?” Cel puțin trei decenii eu am văzut în general doar jumătatea goală.

Ai găsit un anunț, un job care te interesează. Poate un proiect nou suplimentar pe lângă ce faci. Poate te interesează chiar enorm de mult. Vrei să fie al tău. Simți că ai fi fericit cu el. Din toate punctele de vedere. Fără nici un ”dar” sau ”poate”. Aplici și aștepți. Începi apoi să lucrezi la imaginația creatoare prin care te și vezi invitat la interviu. E un mare pas să fii invitat la interviu, mai ales că toți în jurul tău vorbesc de câțiva ani doar în termeni de ”dacă nu ar fi situația asta economică globală, criza asta …”. Dovadă că nu există nici o criză și că totul este doar o invenție, nu este acum o criză mai mare decât a fost ”inainte de criza asta”, totul ține de cum s-a comunicat prin mass-media și de cum s-a inoculat isteria asta mondială  - deci dovada este faptul că la foarte mulți le merge nu bine, ci exagerat de bine. Că ajungi sau nu la interviu este mai puțin important în discuția asta ca atare. Primești refuz. Tu știi că jobul ăla este al tău, indiferent de refuzul primit. Deci repet: dacă vrei ca jobul să fie al tău, din toate punctele de vedere, fără nici o teamă, fără nici un ”dacă”, mergi mai departe. Desigur că răspunzi la refuzul primit cu un mesaj politicos de genul ”poate vă mai gândiți, poate în viitorul apropiat, eu rămân oricum interesat etc.” și în același timp îți pui la muncă imaginația creatoare. Te trezești dimineața și-ți imaginezi creator că începi munca la noul loc de muncă atât de râvnit. Te vizualizezi în cele mai mici detalii cum te duci la muncă, cum intri, cum vorbești cu colegii, cum arată biroul tău etc.
Și jobul va fi al tău. 

Pentru că Universul lucrează pentru cei care au încredere, pentru cei care vibrează pozitiv. 

Nu este îndeajuns să-ți dorești. 

Vital este să atragi. 

Vital este să formulezi corect ceea ce vrei să atragi în viața ta. 

Vital este să crezi 100% în ceea ce vrei în viața ta. 

Și dacă îți dau acum o foaie de hârtie și te las o oră să scrii detaliat ce anume te face pe tine fericit vei vedea că e mai ….. interesant decât ai crede să formulezi ce te face fericit, în detalii. 

Din fericire și pentru asta există exerciții.

Ep. 2: Cartea aspectelor pozitive din viața mea

Incursiune în Tyrol - o nestemată în Alpii Austrieci

Tyrol-ul este o regiune din Alpi care se întinde între partea de vest a Austriei și nordul Italiei.  Regiunea s-a aflat pentru o perioadă sub stăpânire unică, dar după primul război mondial și căderea Imperiului Habsburgic (Austro-Ungaria), Tyrol-ul a fost împărțit în 1919 prin Acordul din St. Germain în:

1. Tyrol Nord și Tyrol Est (țin de Republica Austria acum);

2. Tyrol Sud și Tyrol Welsch (țin de Regiunea Autonomă Trentino-Tyrol Sud, Italia).

Din 2011, Regiunea Tyrol deține o personalitate juridică proprie sub forma unei Uniuni Europene pentru Cooperare Teritorială.

Mai fusesem în Tyrol în vara lui 2002, nebună vară .... cum eram eu cu un rucsac de 20 de kg în spate, în pantaloni scurți, albi, din doc, tricou verde, cu julitură mare la genunchi și încercam să fac auto-stopul pe autostradă ..... de era să mă ia poliția italiană .... mă străduiam să ajung în Bozen și de acolo să intru în Dolomiți pentru o săptămână. Am reușit, a durat ore, am schimbat 3 mașini, nu mi-a cerut nimeni nici un ban, că așa e pe-aici, nu plătești că omul oricum e pe drum, cu tine sau fără tine ... nebunie totală.

Am ajuns acum în St. Johann in Tirol, pentru trei zile, cu alte preocupări, care nu aveau legătură cu concediul sau sportul. Un fel de ”călătorie în interes de serviciu”, dar pe cont propriu. Și dacă tot aveam să conduc 400 + 400 de km (80 euro) am zis hai să rămân pe week-end, să mirosim un pic zona, poate e de bun augur, ne mutăm aici :-) Daaaaa, la munteeeeee .... să luăm micul dejun cu uriașii din jur, ce vis frumooooos 

Cu ajutorul unui sistem de navigare am ajuns din Viena în St. Johann - 387 km - în patru ore jumate. Cu bicicletă și pisoi la purtător.

La 13:30 mă cazam, lăsam pisoiul, mă schimbam și plecam la treaba pentru care bătusem atâta drum. 

După două eram înapoi, mă schimbam din nou, luam bicicleta și porneam teleleu pe un drum. Fără plan. După miros. Direcția? Spre muntele ăla .... Kitzbüheler Horn - 1.996 m

 va urma

Gândul tău e magnetul a ceea ce ți se întâmplă

Suntem propriul magnet al lucrurilor care ni se întâmplă zi de zi în viață

Dacă aș fi conștientizat mai devreme în viață adevărul simplu al acestei afirmații aș fi putut construi altfel lucrurile în viața mea. Mă uit înapoi la tot ceea ce consider că am realizat și nu am motive să mă plâng. Spun doar că aș fi construit altfel și poate chiar unele chestii în plus. Dar nu mă leg de trecut, să fie sănătos acolo unde este. Acum am priceput că noi, fiecare individ în parte, avem puterea de a ne stabili singuri ”contractele pe durată lungă” care țin de aspectele din viața noastră. Nu e vorba de filosofie, e vorba de conștientizare și automatizare a direcției propriilor noastre gânduri. Este vorba de o anumită disciplină și control al gândurilor. Este vorba de a nu ne lăsa controlați de gânduri, ci de a le controla noi pe ele. Pentru că ele sunt cele care de fapt dau contur și esență vieții noastre. Este vorba de a asculta cu atenție, de a exersa, de a avea încredere, de a încerca în mod conștient și de a analiza până la un anumit nivel.

Este vorba de a nu mai visa fără conținut, ci de a visa pe concret, în detalii, cu putere, forță și chemare.

Este vorba de a renunța la rolul de spectator și observator a ceea ce există acum în viața noastră. 

Este vorba de a accepta și lăsa lucrurile să vină către noi, dar nu doar de a le lăsa la voia întâmplării, ci de a le chema să vină și să intre, nu să rămână în spatele porților închise de incapacitatea noastră de prelucrare.

Este vorba de a descoperi ce vrem de fapt de la viață. Nu cum!

Când mi-am dorit să urc pe munți, urcam pe munți. 

Când mi-am dorit să călătoresc, călătoream.

Când mi-am dorit să am un anumit tip de relație cu un tip anume, am avut-o ca la comandă și a durat exact atât cât am vrut.
Când am vrut o aventură de o noapte, am găsit-o, am experimentat-o și m-am lămurit. Abia acum pricep că a venit la chemarea mea!

Când am dorit să pun capăt unei relații (alta), exact asta s-a întâmplat.

Când am dorit să câștig o cursă, am câștigat-o.

Când am dorit să finalizez o cursă, am finalizat-o.

Când mi-am dorit să ajung în Nepal, în Himalaya, în anumite condiții foarte exacte imaginate de mine, Universul mi-a creat exact condițiile respective. Și nu doar o dată, ci de două ori.

Când am crezut că vreau să mă mut în Nepal, dar ceva din mine simțea că nu se potrivește, lucrurile s-au întâmplat exact așa - adică nu s-au potrivit - și nu m-am mutat. Apoi, ”din senin”, apăruse mental o alegere: ”Ce ai alege dacă ar fi să te poți muta mâine în Nepal sau în Austria?” Mi se pare remarcabil, căci m-am mutat în Austria la câtiva ani de la această ”dilemă” apărută din sâmburele gândirii mele.

Când am condiționat Universul și i-am spus că vreau să plec din țara X în țara Y în condițiile Z lucrurile s-au întâmplat exact așa. Au fost condițiile Z, nu Q!

Când am spus: ”OK, plec, e primul pas în visul vieții mele. Dar după un an îl voi face pe următorul.” - La fix un an am început al doilea pas. Nu contează cum, contează că planetele s-au mișcat și chiar dacă mișcările implică cutremure, lucrurile tot se așează de la un moment dat.

Anul ăsta, când mi-am dorit să merg la primul concurs de ciclism .... știam că nu am bani, știam că sunt foarteeee slabă la ciclism .... de unde să știu eu că Universul îmi pregătea participarea la cursă încă din martie, când am început să ies cu un grup de cicliste?? Am primit cadou înscrierea și am terminat într-un timp foarte bun o cursă deloc ușoară! 
Mă jucam uneori cu gândul cum ar fi pe motocicletă .... dar de unde motocicletă, că permis nu am, cască nu am, nu știu pe nimeni cu motocicletă.... numai blocaje. Și am ajuns să am și cască, să merg și pe motocicletă - ca arbitru la triatlonuri - și să fiu extaziată de această nouă plăcere!! Wow!!
Și așa a fost și cu schiatul, patinatul, ciclismul etc. Viața este incredibilă dacă ne-o creăm să fie așa!
Anul trecut, zguduitorul an 2014, m-am dus la XMan Oradea, deși nu eram antrenată, deși eram obosită, deși cu 4 zile înainte eram în Viena și nu eram sigură dacă mă voi urca în mașină spre Oradea. Și m-am urcat, cu jumate de suflet. Și am luat și startul, făcându-mi socoteala că voi abandona probabil la km 100 de bicicletă. Îmi doream enorm să trec linia de finish, dar ceva îmi spunea: ”E imposibil să termini cursa asta! Dacă faci jumate din ea, e o minune. Dacă ajungi la alergare și reziști 10 km, e deja paranormal!” Și am trecut de înot, cu greu am trecut și de bicicletă și am alergat bine primii 10 km. După care a început declinul. Și am trecut și linia de finish. Minunea nu a fost că am terminat, ci că nu am abandonat. Da, există ceva mai presus de orice putem înțelege și nu e de ignorat. Dacă ai fi educat așa, dacă ai pricepe ”manualul de instrucțiuni” de la vârstă fragedă sau măcar de la 20 de ani ..... ai fi nemuritor!
Am ajuns în Elveția când puțini români primeau viză de Elveția!!
M-am pus pe schiuri de una singură și mi-am dorit să mă mișc, eram în Elveția, pe un ghețar la aproape 4.000 de m, nu atinsesem în viața mea schiuri înainte, era o dorință aprinsă .... și două săptămâni aproape că nu mi le-am scos din picioare. Era un alt concediu plătit în rate și apoi mai urma unul plătit în rate, primul meu vârf de 6.000 m, în Ecuador. Și al doilea. Tot acolo. Făceam pionierat în timpurile în care abia auzisem de internet și cuvântul Facebook nu exista.

Logica lucrurilor este absolut uimitor de dependentă de ceea ce gândim, indiferent că știm ce vrem, că nu știm ce vrem (dacă vrem între galben și albastru, vom primi verde) sau că ne este teamă.

Noi singuri avem abilitatea de a crea lucrurile pentru noi, doar eu nu am știut acest lucru.

Mi-era frică mereu în traficul din București că într-o zi mă va lovi altul cu mașina, va intra pur și simplu în mașina mea pe motiv că vorbește la mobil în timp ce conduce. Era un gând, o teamă care apărea ca un nor, din când în când. În iulie 2012 exact așa mi s-au întâmplat lucrurile. Omul vorbea la mobil și a uitat să apese pe frână la semafor.

Uneori îmi trecea prin cap că ”dacă-mi sparge casa?” Era un gând de care mi-era teamă, dar de care credeam că nu pot scăpa. Se accentua când mai auzeam știri d-astea la televizor. Cum îmi venea în minte, cum încercam să îl alung. Avertismentul mi-a fost dat printr-o tentativă de spargere. În ziua respectivă încuiasem apartamentul și la a doua yală, specială, pe care nu prea o foloseam. Când am venit seara acasă, yala de jos era pur și simplu tăiată în două și în ușă era gaură. 

Uneori îmi trecea prin cap că ”aoleu, dacă o inund pe vecina?” Și mi s-a întâmplat în 2008.

Și am o listă super-lungă de evenimente din toate aspectele vieții mele care au apărut doar după ce le-am gândit (relații, joburi, șomaj, căutări, obiecte, evenimente, bani, călătorii, sănătate/boală etc.)

În urmă cu puțini ani am prins un pic de coadă ideea asta cu ce-mi doresc și ce mi se întâmplă. Din păcate, prea puțin. De atunci mai râdeam și spuneam altora: ”important este să știi să-ți formulezi corect dorințele, pentru că ele așa vin la tine, cum le formulezi. Dacă sunt incomplete, vei căpăta doar o parte din ceea ce îți doreai.” Dacă îți vei dori așa, la modul general, să fii iubit, s-ar putea să fii iubit, dar tot single ... te vor iubi colegii, cățelul de la intrarea în bloc, nepoțica etc. Dar de fapt tu îți doreai să nu mai fii single, să fii iubit de persoana potrivită, cu care să ai aceleași aspirații, interese, viziuni, cu care să te trezești dimineața etc. Dar cum tu nu ai gândit detaliile și nu ai acordat atenție, generalizând, ai primit ”iubire generală”. Și atunci te vei enerva și vei spune: ”Nu de prieteni am eu nevoie, ci de un prieten/iubit/soț/amant etc.”

În Austria îți poți cumpăra vignetă pe un an de zile (vreo 75 euro cred), pe 2 luni (26 euro) sau pe 10 zile (8 euro). Cum în decembrie știam că nu prea voi călători în prima jumătate a anului, nu mi-am luat vignetă. Aici nu e ca în România, să știi că ieși de 3 ori din București tot anul, deci îți faci calculele cu rovigneta. Aici, dacă te urci la volan, 90% din oriunde vrei să ajungi tot vei intra pe o autostradă sau o ”șosea rapidă” care e cu taxă. Așa că a avea mașină implică și vigneta.

În luna mai am avut o deplasare în St. Pölten, mi-am luat o vignetă de 10 zile.

La început de iunie, pe 5, plecam spre Linz, apoi reveneam spre casă cu o înnoptare în St. Pölten. La casă la benzinărie am decis brusc să iau o vignetă pe 2 luni, deși nu aveam nici o altă călătorie în plan pentru următoarele luni. Dar am avut o străfulgerare în gând: ”Știu sigur că tot voi ieși la drum lung în următoarele două luni.” A fost o intuiție, nu un plan. Și iaca cum sunt la drumuri lungi acum, la nici trei săptămâni distanță. Și da, intuiția se poate antrena (!)

Aveam în minte că ceva-ceva se întâmplă în Univers, dar nu înțelegeam cum și de ce și de ce la unii da, la alții nu. Doream să aflu. Așa că de o lună jumate încoace .... tot aflu. Am dat peste niște cărți care mă clarifică total. Și pun cap-la-cap evenimentele și rământ tot mai stupefiată în fiecare zi care trece.

Acum înțeleg și cum e cu critica, unul dintre verbele principale ale zodiei Fecioarei (principalul fiind ”a analiza”). Înțeleg de ce critica făcută într-un anumit mod nu te scoate dintr-o anumită stare de negație și negativism, ca urmare asta este tot ce atragi în viața ta.

Acum înțeleg și treaba cu ”totul va fi bine”.
Înțeleg de ce 2015 este o pauză în multe.

Acum înțeleg și de ce o ”proastă” relație vis-a-vis de material și mai ales de bani îi face pe aceștia să nu se apropie de tine. Mi-au plăcut banii, dar nu i-am iubit. Îi consideram un rău necesar. Îmi repugnau. Îmi plăcea ce pot face cu banii, nu neapărat să-i am. Sună aiurea, dar așa este. Lipsa lor mă speria. Evident că atrăgeam tot mereu lipsa banilor, nu prezența lor, pentru că, ca și inima, Universul ”nu știe carte”. Mă concentram mereu pe lipsa banilor, pe faptul că îmi ies greu, muncesc greu pentru ei. Și de asta am avut parte toată viață. De greu.

Acum înțeleg și cum e cu ”egoismul” și cu acea nepăsare și indolență a oamenilor care trec pe lângă suferință și rele și d-astea și care nu se implică în problemele altora, nici măcar ale celor din familie sau din cercul de prieteni. Ei se apără. Își protejează aura, sfera, gândirea.

Acum înțeleg că de fapt nu există ”rău” și ”prost” și ”nefericire”. Există doar ceea ce își atrage fiecare în viața lui.

Vorba aia cu ”fiecare primește ceea ce merită” capătă acum alte înțelesuri, mult mai logice. Nu e vorba ce ceea ce ”merită”, ci de ceea ce ”a gândit, și-a dorit, a crezut că merită.”

Vorba aia cu ”fiecare doarme cum își așterne” este profundă rău de tot, dar dacă nu ți-o explică nimeni, nu o vei pricepe niciodată la adevărata ei esență. 

Acum înțeleg și de ce celor care se gândesc ”dacă mie îmi merge rău, să-i meargă rău și vecinului” sau românescul ”să moară și capra vecinului” - nu le va merge niciodată prea bine. 

Viața nu este o cursă. Nu ne întrecem cu nimeni. Resursele sunt aceleași pentru toți și sunt infinite, căci e vorba de energii. E treaba ta individuală cum îți drămuiești și gestionezi energiile tale. Exact ca și cu timpul. Timpul este același pentru fiecare, indiferent cât de bogat sau de sărac este. Nimeni nu are la dispoziție mai mult de 24 de ore într-o zi. Depinde de fiecare ce îngrămădește, ce înghesoaie în alea 24 de ore. Timpul nu există de fapt. Există în măsura în care și noi existăm. Iar noi suntem practic doar niște energii care se plimbă de colo-colo în jocul ăsta care se numește ”viață”.

În urmă cu câțiva ani am decis spontan să nu ajut pe cineva. Era singură la mare, cu bicicleta, venise la concurs și nu avea cu cine să se întoarcă în București. Eu eram singură, cu mașina, aveam un suport de bicicletă liber pe mașină. Ce-i drept era ruginit și nu prea de încredere, dar dacă ne organizam și ne chinuiam și dacă aș fi condus mai încet probabil aș fi putut să mai pun o bicicletă pe el. Cert este că nu am luat-o a doua zi dimineața invocând scuza cu suportul care e prea slab și nu rezistă. Adevărul este că nu am luat-o pentru că copiasem comportamentul cuiva care mă luase și pe mine cu mașina cu un an în urmă, împreună cu bicicleta mea, dar îmi fixase un preț. Fără discuții, fără negocieri. Mă adusese până în București și mă lăsase la 200 m distanță de bloc, lăsându-mă să mă chinuiesc cu o groază de bagaje, după 10 ore de stat în mașină. Mi-au trebuit peste 20 de minute să ajung atunci acasă. Dacă ar fi pierdut ei 10 minute, la volan, puteam ajunge în 3 minute în casă cu toate bagajele.

Dacă eu aș fi rămas consecventă principiilor mele, aș fi luat-o pe fata respectivă pe gratis. Am făcut asta de mai multe ori călătorind prin țară și luând câte un localnic de pe drum, niciodată nu am pretins bani și nici nu am acceptat. Logica mea era simplă: ”Bă frate, tot sunt pe drum. Cu tine sau fără tine, aflat la nevoie, eu tot cheltuiala aia o am cu benzina și cu mașina. De ce să te încasez?!” 

Influențată de o experiență pe care nu am înțeles-o niciodată și care mi s-a părut și cam urâtă până la final, am acționat contrar principiilor mele. Fata mi-a zis din start: ”Băi, nu am decât 25 de lei.” Nu ne cunoșteam dinainte. Ei îi spusesem că probabil o va costa 60 de lei pentru cei 300 de km. Faptul că ea nu m-a întrebat, nu m-a rugat, nu mi-a explicat, ci pur și simplu mi-a zis ”Eu îți dau doar 25 de lei!” m-a iritat teribil. Și așa am lăsat-o cu fundu-n baltă, deși gestul în sine nu-mi plăcea, așa cum nici gestul ei nu-mi plăcuse, în contextul unei țări în care nici măcar un prieten nu te ia pe gratis 300 de km.

Ne-am reîntâlnit în viață. De ce povestesc asta? Pentru că .... mi-a părut rău că ajunsesem practic la nivelul acela de degradare, să aplic unuia un comportament care mă făcuse pe mine să sufăr din partea altuia.

Probabil nu voi putea vreodată să trec peste aroganța ei și să mă duc la ea să-i spun: ”Îmi pare rău pentru atunci la mare, dar știi de ce nu te-am luat? Pur și simplu m-am simțit inconfortabil în modul în care tu ai tratat chestiunea. Ai apărut cu un tupeu necunoscut mie, decisă să îți impui un punct de vedere pe resursele mele, fără să ceri voie. Te-aș fi luat și gratis dacă nu intrai așa cu bocancii, nu era o chestie de sume de bani la mijloc. În fond, puteai plăti și la destinație, dacă era vorba de asta.” 
Studiul pe care îl fac acum din motive deloc întâmplătoare mă învață că trebuie să trec peste orice am creat negativ în viața mea de până în acest moment. Ce am creat până acum nu mai contează. Pentru mine nu mai contează. Dacă mai contează pentru ceilalți, e problema lor, nicidecum a mea.
Este singura soluție, este singurul ingredient din rețetă de a-mi reclădi existența. Căci timp este berechet.
Una dintre marile erori în care am insistat în ultimii 30 de ani a fost să cred, să fiu convinsă că viața joacă cum vrea ea, că viața ne joacă pe noi. Ca acum să aflu că de fapt viața este pura reflexie a gândurilor, a vibrațiilor, a energiilor și rezonanțelor noastre.
Acum știu de ce mi-au intrat în viață prea multe persoane nepotrivite.
Acum știu de ce am gonit din viață anumite persoane.
Acum știu de ce a existat avort, despărțire, reunire, re-despărțire, evadare, sărit pe geam de la etajul 1, tentative de suicid, nuntă anulată, morți, extaz, izolare, depresie pe ani întregi, tristețea, amăreala permanentă, frica de oameni, teama de sentimente și expuneri .... și, din nou, lista poate continua. 
Acum știu și de ce a existat ”aproape” un diagnostic de cancer anul acesta.
Nu le știu pe toate, dar mă străduiesc să le înțeleg. Suntem mici pentru că nu avem curaj. 
Suntem mici pentru că nu avem ochi și urechi.
Suntem mici pentru că ne ignorăm de prea multe ori conștiința de sine, pentru că nu ne-o explică nimeni și prea puțini o au din instinct. 
Majoritatea oamenilor au doar impresia că trăiesc. Toți oamenii au impresia că visează și că își doresc numai de bine, dar prea puțini știu despre diferența dintre a visa atrăgând și a visa respingând.
Dacă un vis, o dorință care te preocupă, ți se îndeplinește ”după prea mult timp”, înseamnă că mereu ți l-ai blocat prin lipsa ta de curaj, lipsa ta de ”tupeu” să fii convins că vei câștiga ceea ce vrei. Cum făceam eu cu Himalaya. Îmi fugea gândul mereu acolo, dar în același timp îl alungam cu: ”Ah, nu voi avea niciodată banii ăia!” sau ”Ah, nu voi primi niciodată viza!” sau ”Ah, nu voi avea niciodată 4 săptămâni de concediu și dacă tot mă costă zborul de mă sleiește, nu mă duc pentru 2 săptămâni!” și tot așa timp de 7 (șapte!!!) ani de zile!!!!
Și așa am făcut toată viața .... vorbind în gol, acționând în gol .... acum înțeleg unde am blocat, unde am ucis dorințe, unde am alungat chestii care erau atât de aproape (!!!! - începând chiar din 1986!!!) .... acum înțeleg că am schimbat mereu macazul care a pus trenul vieții pe linia de așteptare.
Dorește-ți, visează atrăgând, nu te preocupa de cum vei câștiga ceea ce vrei. Nu-ți pune problema ”să ajungi la bani”, pune-ți problema să-i ”câștigi”. Nu-ți bate capul ”cum”.
Am cunoscut în post-adolescența mea două fete. Una era în Germania. Una în Elveția. Ah, și încă una în România. Eram pe la 20+ ani. Aveau imaginea clară a vieții lor. Să se mărite, cum să arate tipul, cum să le fie financiar, una vroia o fetiță blondă, alta se vedea cu doi copii, băiat și fată  etc.
La aproximativ 10 ani distanță, când le-am reîntâlnit, fetele trăiau exact ce-și doriseră și ce obișnuiau să spună că orice ocazie, așa, ca fapt divers. Una dintre ele îmi povestea: ”Eh, și dacă mi se întâmplă ceva rău eu mă fac că nu s-a întâmplat!”

Acum, la 17 ani distanță de la discuțiile noastre, înțeleg cum de putea face chestia asta și înțeleg de ce și-a atras în viață tot ce a vrut: un soț antreprenor din State, care o răsfață, o fetiță blondă cu cârlionți, o vilă imensă într-un cartier rezidențial din București. Avea viața pe care și-o crease mental în cele mai mici detalii. Dacă asta nu e ceva care să-ți atragă atenția ....

va urma

P.S.

Dacă nu mă crezi, întreabă-mă!

Dacă o să-mi spui că nu ai ce ți-ai dorit, sunt sigură că te voi face să înțelegi cum și unde și când ți-ai trimis dorința la plimbare, alungând îndeplinirea ei din cadrul experienței vieții tale. 

Kritzendorf: Memorable rain, memorable day .... Vienna hills

Memorable rain, memorable cold (6°C up to max. 12°C!), memorable day on bike near Vienna!! 

I didn't check out the weather forecast, as usually. But after yesterday's experience as the rain started while I reached Greifenstein Power Station over the Danube and it was pretty cold, today I was better equipped. But not enough, as I had to find out later :-)
I left home due to a spontaneous decision at about 1 p.m. It was chilly and pretty cold, maybe 12°C. After 3 km when I reached the road along Danube to Greifenstein I saw the sky :-)

and I continued cycling, of course :-) I wasn't at all in the mood for a competitive cycling, but I wanted to be out, to feel free, to be close to this image from my old life dream which I never could explain: me happy cycling along a big river ..... and look at me, I am here and I am cycling along a big river!!! Exceptional experience ....
The rain reached me in the exactly same spot as the day before!

picture from the day before as I was almost frozen waiting the rain to stop a little bit

But today I was better dressed, long treasures, long sleeves, wind and rain jacket in the pocket ..... so I celebrated with dance and song and told to the strong fast rain: "I don't care, I don't care, I am singing in the rain and I go further today, you cannot stop me !! :-)"

I stopped for about 10 minutes, the rain was too strong and why getting unnecessary so wet, sooo early, after only 15 km?! I felt a little bit cold as the temperature dropped, but I ignored the feeling.

I entered the Power Station to cross the Danube and smiled again to the friendly sky, as I felt we have a real dialogue now, right?! It said to me: "Go-go, girl! I watch over you, you just take care and go! See you later :-))"

And I continued my ride, the rain stopped. For a while.
I reached Greifenstein and then I started the navigation system, so I was told to ride about 3 km on the main street ..... I crossed Höflein an der Donau and I reached Kritzendorf. I then turned right on the Neudauerstrasse - Hoheneggersteig ..... which was much to steep uphill, for me impossible to ride on it. And the rain started again .... so I now was walking uphill but it was very arduous with those SPD-shoes ....

And it was cold. A cold strong and fast rain, waters began to flow on the road from the hill down .... it was extreme, so I decided to stop and to try to find a refuge under a tree.
From there I watched the wild rain falling ....Now it was the moment when the rain smiled and told me: "Sorry, girl, but I am stronger .... smile!"

And I smiled ..... After ten minutes as I felt I am going to freeze under the tree I started to move my arms in a frenetic static run .... brrrrr ..... cooolllldddd and wwweeeettttt ..... and kept smiling .... avoiding to think about HOW I will be going to get downhill from there whith my shoes!
After another ten minutes the rain stopped and I knew how I get down from the tree :-), because  on that point of the steep hill I felt as the little cat in a high tree .... having now idea how to reach the ground again. What to do?! To start to cry and wait for someone to save me, to pick me down from the tree?!

And so, in this funny non-sporty way - being afraid otherwise I could slip and be hurt again!! - I began my descent giving up to continue going uphill until the end point of Hadersfeld. It is important to always have solutions in the pocket :-)

I knew it is a place where I have to return, but with a second pair of shoes in my backpack.

I then followed a different street, Feldstr. .... I had no idea where I am, but the rain stopped again and a sort of shinning sun was coming and I was fascinated about the area .... old villas, narrow street, old walls ..... I was in Kritzendorf - another full of charm Austrian small village - about 3.000 inhabitants -.

Haupstr. Nr. 80

So the journey started and the photo camera goes in action now ....

Every step was a new fascination .....

Many buildings in Kritzendorf are under the Austrian Law of Historical Preservation and this villa is one of them. I found in internet an old picture of the building:

And without to know I took many other pictures of similar old buildings:

The Church was built in 1460. A small, but high old late Gothic style:

I walked through a short segment of the place about one hour .... I am sure there are a lot of other stuff to be seen there.

Rain started again, I was cold, I was wet, I was hungry .... so I started to look after the right direction back home :-)

And voila, me, riding along the Danube again. Frozen hands, free mind, empty stomach, full imagination :-)
As I reached my place again, about one and half hour later, the sun was shining ..... yes indeed ....

Nobody was swimming in the lake and only few people were walking around ...
I stopped here for about twenty minutes just watching ....

Tomorrow is swim day!

http://gutenberg.spiegel.de/buch/felicitas-93/2

Ironman Races: There IS no Last Place!

This ”Iron-mom” write a delicious material which I have to post on my own blog too - please refer to this blog of this lady: http://www.sparkpeople.com/mypage_public_journal_individual.asp?blog_id=5480716

One Step At A Time....

I've had quite the journey over the last few years from the couch to finishing my first Ironman. Along the way I've learned alot about myself and about endurance training in general (as well as a whole lot of unpleasant things about saddle sores, chafing, various ways in which the body can give out on you...none of which I'll share here...:))

I was never athletic growing up - not at all. Never joined teams, never ran for pleasure, not much of a biker - nothing. It took me almost fourty years to discover that there is a bad-ass, stubborn, strong, relentless, tough athlete inside of me. She's not skinny. She's not fast. But she can accomplish things that would take your breath away.

Five years ago I struggled to finish a 5K and if at that time someone had told me that I could run a marathon, let alone run a marathon after swimming 4KM and biking 180KM, I probably would have died laughing. It was small steps (and a few audacious leaps) that let me to Ironman. Doing a terrible 5K where I had to walk huge sections of it turned into wanting a do-over and running a slightly better 5K, that led to a 10K and the next year a half-marathon. Fast-forward to three years ago and some friends and I went down to Lake Placid to volunteer at the Ironman. As I stood about 200 metres from the finish line watching the last few dozen athletes drag themselves to their moment of glory before the midnight cut-off I realized that some of them looked like me. They weren't freaks of nature with 8% body fat (most of those people had finished hours before). I had a lump in my throat and goosebumps on my arms. The first seed was planted - I could never do a full Ironman - but maybe a half?

So, I signed up for a sprint triathlon and an olympic distance triathlon that Summer as well as a half-Ironman the following summer. In training for those events I discovered that I was a decent swimmer and a very strong cyclist. The running still sucked, but at least it wasn't the only thing I was doing. When I completed that half-Ironman last year I was completely exhausted, but somewhere in my brain I knew that if I trained hard enough I could do a full one.

It all came together one step at a time. Achieving one goal led to the next. One long training session led to another. Distances built. Speeds increased (sometimes). And suddenly the unimaginable became attainable.

My darkest moments on the Ironman course were when I would let me mind get ahead of me and think..."I've already been at this for 6 hours and I'm not even half done!!!! I still have 2 hours on the bike and then I need to run a freaking Marathon!" When those thoughts came I would settle in and follow the advice that a friend who has done multiple Ironmans gave to me. Just get to the next aid station. Don't think beyond that.

In weight loss I think there is a lesson there. Don't think about the 50lbs that you have to lose - just get to the end of the meal, to the end of the day, to the end of the week. Bit by bit you will get there.

One of the things that I love most about Ironman is how everyone who finishes is celebrated. In fact, the very last finishers are the rockstars of the event. For the last hour before the midnight deadline, many of those who finished earlier in the day come back, wearing their medals and their compressions socks, to help cheer in the last few athletes. Rock music blares as the announcer whips the crowd into a frenzy watching and waiting for the final finisher, willing them to get in on time. In many races, the first place finishers return to place medals around the necks of the last finishers. It is an event that truly celebrates perseverance.

This got me to thinking about a few things that I've learned over the past few years about coming in "last". One that I love was passed along to me by a friend who is a competitive cross-country ski racer. He said that when his ski team finished last in an event they would say that they "outlasted the competition". What a great way to look at it. For those of us who are slower athletes - why is it that we beat ourselves up about not being the fastest athletes in events? Why not celebrate the fact that long after the faster athletes are having a coffee and an ice bath we are still out there, slugging away and Never. Giving. Up.

My husband, who is one of those natural runners who can run a marathon in under 4 hours, ran alongside me for my first marathon last fall. I went in to the marathon with shin splints and came out of it with a stress fracture. Finishing meant being out there for almost six hours (5:45 to be exact) and by the end of the run the most painful thing on my body was my face (from grimacing so hard for so long). Afterwards, my husband said that he had new respect for "slow" runners because he'd never had a more painful marathon - the longer you are out there, the more of a pounding your body takes and the longer you have to manage your discomfort (or pain). Marathon running does not need to be as ugly as my first experience (my Ironman marathon went much, much better), but it did remind me that athletes who "run long" test themselves in a way that athletes who "run fast" never have to. We're not speedy, but man, are we ever tough!

Finally, one of my favourite sayings (I think I saw this one on Facebook) is: "Dead Last beats Did Not Finish beats Did Not Start" to the end of that I'd add "beats Did Not Register". 
I see so many people who don't sign up for events because they are afraid that that they won't do well. To that I say: "who cares? Register anyways!" 
Whether its your first 5K, graduating to a 10K, taking on a half-marathon or even taking on the full 26.2 miles, go ahead and take the plunge. Knowing that you have a goal race, you'll be forced to google a training plan. If you don't have time to do everything on the plan, don't panic, you can adapt. Trust me, there will be lots of people like me right next to you: with kids and jobs and lives to juggle, who haven't done every mile of the perfect training plan. If you get to the start line you're already winning! Because you've beat everyone at home on the couch. Start moving, one foot in front of the other and guess what, I bet that you'll pass at least one person along the way. And if you don't, well, you'll just keep moving towards the finish line. That's right, you will finish. And you can't finish last because you've already beat everyone who didn't sign up. And everyone who signed up but didn't show up. And everyone who quit along the way. YOU ARE A FINISHER of an ironman distance, 226 km in only 15 or 16 or 17 hours!!!

So, is there a weight-loss lesson in all of this? I think there is. For everyone out there beating yourselves up because the weight isn't coming off at lightning speed (damn you Biggest Loser, why can't we all lose 10lbs in a week in the real world?) or because you started a plan and had some hiccups and detours along the way it doesn't matter how long it takes you to get to the finish line. You are strong because you keep trying. You have learned more about perseverance than those lucky folks who don't struggle to lose weight. Just keep putting one foot in front of the other - you will get there and you will know so much more about yourself when you do.

 One of the really cool parts of the Ironman for me was having Mike Reilly doing the announcing. Reilly has been the "Voice of Ironnman" for the past 25 years, announcing the World Championships in Kona every year as well as over one hundred other Ironman races. As one article on Reilly said to some athletes, hearing Reilly say those four, iconic words is just about as important as making it to the finish line. When his voice booms "YOU ARE AN IRONMAN!" over that microphone, lifelong dreams are realized.

I know that as I did my training, imagining that moment was incredibly motivating and emotional for me. And when it actually happened, it was magical - I never imagined that I would cross to the sounds of I come from a Land Down Under by Men At Work (maybe I'll need to add that one to my running mix) but having Reilly say those words and then quickly mention that I'm a mother of four was a moment that I'll probably replay in my mind for the rest of my life.

So, having Reilly make an appearance at the Athlete's Banquet a couple of days before the race was a huge treat. I looked forward to hearing words of wisdom from this man who had been at the finish line to see tens of thousands of athletes complete their journeys. I'm sure that over the past quarter-decade he has seen it all. When he spoke, this is the advice that Reilly gave. 
During the race a lot of things will happen that you can't control. But there is one thing that you can control. Your attitude. That's it. Seriously? Have a good attitude? I was left feeling a little let down that his advice was so basic. Where was the magic secret to finishing the Ironman?

As it turns out, that WAS the magic secret. In the weeks leading up to the race I have to admit that I was somewhere between scared and terrified depending on the day. Sure I had done a lot of training, but was it enough? I could go through a long list of things that I could have, maybe should have done better. More running. Longer bike rides. More hills. Spinning over the winter. More swimming. More, more, more.

But on race day, the reality was that I had to work with whatever level of fitness and proficiency that I had built. Instead of focusing on all the things I could have done better, I chose to focus on what I had done well. Training on the actual bike course. Increasing my comfort level swimming in open water. Improving my running technique. And most importantly, coming in to the race un-injured and feeling physically well. And I thought about everything that I had learned from endurance races over the past few years. How to eat during the race. How to pace myself. How to come up with a race plan and then adapt it to changing conditions.

During the race itself I tried to keep the positive attitude going. I smiled whenever I could. I thanked every volunteer and cheering spectator I saw (and learned that the more energy you give out, the more you get back). When the going got rough I concentrated on what was not hurting (my feet are killing me, but wow, my knees are really holding up well!) And I tried to think about how far I had come instead of how far I still had to go. The absolute best feeling of the day was half-way through the marathon when I knew that I had only 21KM left to go and 5 hours left before the midnight cut-off. I knew that as long as I kept putting one foot in front of the other I would be an IRONMAN! From that point onward it felt like a bit of a party the sun had gone down, the volunteers were still pumped up and all that was left was to get to the finish line and hear Reilly say those words.

So what is the weight-loss lesson here? There are many, many things in life you can't control. But you can control your attitude. You can choose to focus on what you are doing right (I'm drinking more water, I'm eating way more vegetables) instead of on what you could have done better (damn you Pumpkin Spice Lattes!). You can focus on what is feeling good instead of what is hurting. You can celebrate how far you've come instead of dreading how far you still have to go. You can give positive energy to others and others will send it right back at you. None of us are perfect; we can all be doing things better or doing more, more, more .... so let's stop beating up on ourselves and try to enjoy this journey. It sounds simple, but it's true: attitude is everything!

Motivational: It is OK not to have a perfect race

"It's OK not to have a perfect race, and it's OK to be upset about it (for a little while).

I never stop re-learning this lesson. No matter how you train, no matter what you eat for breakfast, no matter how much Imodium you take before lining up at the start (yup), you can never fully predict how race day will go...
Bad races happen. It's part of running. Running can lift you up high and it can break your heart. That's part of the game. I love running and I love racing, so I'm not quitting just yet...
I also know by now not to dwell on a bad race for too long. It's OK to be upset or disappointed, but it's important to eventually move on, whether that means signing up for a redemption race or taking some time off to reevaluate your next goals."

Ali Fuller, writer & runner
 *****************************

YOU DON'T HAVE TO RUN FAST TO BE A RUNNER

"Even if you haven't actually run, even if you're overweight, even if you were always the kid picked last in gym class, even if you're clumsy, even if you don't own a single piece of fitness equipment, you ARE a runner. You don't have to run fast to be a runner. You don't have to be skinny to be a runner. You don't have to run marathons to be a runner. You only have to want to run.

Take your first step along your path to joyful running right now by writing down all the reasons you can't run, can't be fit, and can't possibly become an athlete. Then crumple up that list with all the force you can muster and toss it in the trash. Not the trash in your kitchen, where you can get it back out and try on those 'can'ts' again for size, but in the trash by the curb. Trash those can'ts. You can run. You are a runner."
John Bingham, No Need for Speed: A Beginner's Guide to the Joy of Running