Detaliile care ne ucid sau ne întineresc - ep. 2

Aici, episodul 1

28 mai 2014, Donau City

Este seara de mâncat prostii. Am mai avut un rest de mâncărică încropită: ciuperci și fasole roșie boabe, în sos de roșii și puțină mămăligă făcută aseară.

Apoi un pahar de pudding cu frișcă.

Acum chipsuri cu ardei și bere.

Am fost la Billa, căci mi-am dat seama că mâine e închis peste tot și nu mai aveam nimic ca să-mi asigur măcar salata. Am descoperit o filială mai aproape de casă, max. 1 km. M-am dus cu bicicleta, în pantaloni scurți, fes, ciorapi trei sferturi din bumbac, sandale, tricou tehnic și jeaca Goretex de ploaie. Am ajuns pe la 7 acasă, așa că mă grăbeam. Am intrat, am căutat în disperare cardul românesc, că nu-l găseam și am plecat. Noroc că aici nu se uită nimeni ciudat la tine.

Am găsit, în sfârșit, merele mele preferate!!! La care visez de 20 de ani, de când mă întorsesem din Germania. Mai ales toamna îmi aminteam de ele, un sort de delicious roșu, crocant și zemos. În Germania obișnuiam să iau toamna o lădiță de 10 kg și făceam o cură de mere.  Aveau aici la Billa, da, exact, acele mere made in Austria. Aprox. 6 – 7 kg, puse în găletușe de plastic. Aveau două găletușe. Niște mere fantastice, nici măcar unul nu este lovit, stricat. Mari cât pumnul. Și frumos mirositoare, a mere naturale. Am luat una dintre găletușe și apoi diverse. Varză nouă - și asta e delicioasă, că tocmai am terminat una, m-a ținut două zile, parcă-s o capră! De când am venit aici am dat iama în legume, ceva de speriat. În București nu mi le mai permiteam și erau de tare proastă calitate. Mai ales roșiile ….. de câțiva ani nu am mai gustat roșii cu gust adevărat de roșii, indiferent dacă le cumpăram din piață sau din supermarket. Cum nu am rude la țară …. De fapt rude nu mai am pe nicăieri. Da, deci toate erau semi-necoapte pe interior și aveau chestia aia verzulie-alburie care le străbătea, când le tăiai jumate aruncai o groază. Te apucat toți dracii. Fără zeamă, fără gust, niște nenorociri neapetisante, doar că arătau a roșii. Bani aruncați și frustrări acumulate. Aici am consumat deja două kg de roșii. Mărime medie, de culoare roșie, ca în copilărie, zemoase, gustoase.  Pătrunjelul nu e fad, are un gust intens, e un sort mai mare și mai ferm, mai țeapăn. Dar are sevă. Dar trosnește când îl tai, a prospețime. Am dat 1 euro pe o legătură și am avut din ea la 3 salate imense și o mâncărică.  Prazul e bun. Ah, și niște cartofi noi, mici – un pic mai mari decât o nucă mare -, dar tare gustoși. Săptămâna trecută am luat un săculeț de 1,5 kg și aproape că-l termin. Sunt spornici la curățat și îi tai rapid în cubulețe și în ulei sau unt …. Hmmmmmm, un deliciu tembel! Ce dezmăț!!! Ah, și pâinea ….. iau un anumit sort de pâine, pe care îl luam și când eram în Germania. Incredibil cum redescopăr niște vechi produse cu gustul conservat ….. Pâinea neagră din România îmi provoca niște dureri de burtă foarte neplăcute, o evitam cu orice preț. Pâinea albă era execrabilă, noroc cu mașina electrică adusă din Germania, mi-a salvat bună parte din sănătate, în toți acești ani de exil românesc ….. Mănânc puțină pâine și destul de rar, mixtura asta de aici mă încântă și nu mai simt nevoia să fac pâinea în casă.

Am luat în seara asta și trei ardei grași. D-ăia mari, colorați – verde, roșu și galben -, dar care miros minunat a ardei și abia aștept să mănânc mâine. Hm ….. o salată enormă și cartofiori prăjiți și poate ou prăjit.

Ca urmare, de când suntem aici, și eu și pisoiul mâncăm mai mult. El deja parcă e mai greu, l-am scos din nou la păscut azi. Și-a revenit. Nu îi place casa, e spațiu prea mic și e toată ziua singurel, când se supără, dimineața, că plec, se pitește sub pat. Dar acum uite că face naveta de la un capăt al altul al camerei, afară a fost vioi, a păscut, și-a curățat stomacul, era cu ochii mari, vii, cu urechile ciulite …. Necăjit că nu prindea firul ierbii din prima, din cauza vântului. Un haios.

Așa, dar să nui uit.

Eram la Billa și cumpărasem câte ceva, la 50 de euro, din care 15 euro pentru niște prieteni de-ai mei care-și doresc ceva de-aici. Ajung la casă, mă uit în urmă și era un tip cu două produse doar, eu aveam vreo 20, îi spun să meargă în fața mea, mulțumește și îmi vine și mie rândul. Casiera, debordant de amabilă și implicată – desigur că nu toate casierele sunt așa! -, îmi spune să nu pun găleata cu mere pe bandă, că e grea, știe ea codul din memorie. În spatele meu era acum un angajat al magazinului, care cumpărase diverse și-și aștepta rândul. O aud că îl roagă pe el să-I dea puțin cardul lui de Billa – eu încă nu mi-am făcut -, îl scanează și apoi îmi spune cu o naturalețe la fel de debordantă: ”V-am scăzut reducerea la mere, că e preț special azi pentru cei care au cardul Billa!” Am rămas mută …. Bine, nu chiar mută, m-a uimit, i-am zis ”Oh, dar asta chiar e foarte drăguț din partea dv., mulțumesc!” M-am uitat apoi pe bon și era un discount de 3,16 euro! Gestul m-a dat pe spate, recunosc. Și am decis că ”dar din dar se face”, așa că voi duce la birou 10 mere, pentru colegi :-), să se bucure și ei.

 Am venit acasă, pe lângă bicicletă, am zărit mutra cerșetoare a patrupedului, mi-am spălat unul dintre cele mai mari mere, am luat monstrul de-o aripă și ne-am dus afară, la iarbă verde, că încă nu se pornise furtuna. I-am zis că nu putem sta mult, că mi-e frig și foame și o să plouă bla-bla… Ca și cum ar fi înțeles ce i-am povestit, s-a apucat imediat să vâneze firele de iarbă mai înalte, care dansau în toate direcțiile, dându-i lui bătaie de cap.

                          poza e de vinerea trecută, era cald și soare 

Când ieșeam cu el în București …. Aoleu, de moșmondeală, mirosea, studia, analiza, cerceta … trecea juma de oră și el nu se apuca să găsească un fir de iarbă care să-i convină, sclifositul! Aici îmi face numai surprize. De 16 ani încercam, în mod regulat, să-i dau și puțină cărniță, să-l mai scot din mâncarea aia uscată. Când deschideam pliculețul, se strâmba și pleca. Inevitabil. Am încercat de multe ori, în fiecare an. Doar de vreo două ori a dat cu limba peste gelatina aia și mi-a întors spatele, cu coada ridicată. ”Tu-ți bați joc de mine!„ – parcă zicea. Atât.  Și mâncarea aia ajungea la pisicile din spatele blocului. Ei bine, aici a mâncat din prima!!!!! Am rămas mută!!!! Plicul mi-l oferise o colegă, altfel eu nu aș fi cumpărat. Și acum tot speră să primească câte unul pe zi, șmecherul!!!

Deci aici, totul are alt gust…… ca urmare, viața în sine are alt gust. Că e mai bun, mai prost …. asta rămâne la latitudinea fiecăruia, totul este relativ și depinde de gusturi, care nu se discută.

Am stat max. 10 minute cu mâtza pe maidan. Mi-era prea frig. Mi-am mâncat mărul, și, cu cotorul între degete, mă și gândeam: cum or putea unii să arunce resturile, sub scuza degradabilității, oriunde le vine? Dacă te uiți prin orice parc din București, vei găsi cotoare de mere, coji de banană … ca să nu mai spun de păduri, munți, unde aruncatul resturilor e o normalitate, din păcate. Deci, mă uitam în jur și mă gândeam: uite cât de curat este, cât de verde este. Cum aș putea eu să stric armonia asta, lăsând aici, pe iarbă, cotorul meu de măr? Cât de cretin ar fi așa un gest și totuși cât de normal este pentru majoritatea românilor?!

Cu cotorul în stânga și cu pisoiul în dreapta m-am îndreptat spre casă, la 30 de m distanță.

Ce măr delicios!!

Acum am mâncat – mă rog, sunt la capitolul chipsuri cu bere - și mă oftic că nu m-am putut conecta la internet, așa că scriu, ascult teatru radiofonic, vântul vuiește pe-afară, pe întuneric, rupând ceva crengi pe la copaci și mă bucur că mă așteaptă patru zile libere, de capul meu. Parcă abia am descoperit liberatea, parcă am fugit de-acasă și acum învăț totul de la capăt, umblu, mă bucur de orice nimic …. Copilăresc din nou, ca la 22 de ani, când am plecat de-acasă cu ce-i pe mine și fără bani, doar că acum totuși am niște condiții asigurate. Atunci nu aveam nimic. Doar dorință, curaj, inconștiență, ignoranță, speranță și tinerețe. Acum am un acoperiș, niște lucruri, o sursă de venit, ceva experiență, curaj, poate un dram de inconștiență, dar mai calculată un pic, puțini prieteni, dar de aur și câțiva îngerași păzitori, pe care îi aveam și în 1990, cu siguranță.

Beau bere dintr-un pahar mare din plastic, pe care l-am cumpărat duminică când am fost la concurs, căci se vindea berea cu tot cu pahar. Am adus cu mine porțelan, cristal – valori sentimentale, moșteniri de familie -…. Avem nevoie de atât de puțin, ca să fim fericiți, pe bune!

Dacă am fi mai iubitori de resursele din jurul nostru și mai amabili unii cu ceilalți, tot globul pământesc ar vibra de energii pozitive și multe rele nu ar mai exista pe lume.

Joi, 29 mai 2014

M-am trezit la 6, toate alarmele de la ceasuri, telefon …. Toate au sunat. Mă ofticam: ”De ce puii mei sunați, că doar e sâmbătă?!?!” Haaa, e joi, soro!!!! Ah da, și e zi liberă aici. Și mâine. Și abia pe urmă vine sâmbătă și duminică. Ce frumooooossssss ….. vii ca străin într-o țară în care nu ai construit încă nimic, nu ai contribuit încă cu nimic, dar ai toate drepturile celorlalți …. E și asta o discuție complexă și când mă uit în jurul meu și văd anumite gesturi care nu au nici o legătură cu nația locală și cu locul ăsta ….. da …

Așa că m-am spălat, m-am echipat și am zis să fac o alergare utilă. Aseară nu m-am putut conecta la internet, computerul nu-mi recunoaște androidul, nu știu ce puii mei nu merge, fapt este că am reușit de mi-am blocat noul telefon. Și cum toate actele sunt la birou, haidadeh la birou acum, 8 km în alergare matinală, să-ți recuperezi hârțoagele alea cu codurile pin și puk :-)

Pe Donau Insel, dintre tufișuri, pe drum, un fazan fugărea o fazaniță :-) și un iepure uriaș se agita pe poteci. Au fost prea rapizi, nu i-am putut surprinde în poză. La un moment dat ajung într-un punct mai înalt, să trec un pod peste autostradă și de acolo văd de sus un mic canal al fluviului. Mi-a atras atenția un pește mare, gălbui, cu gura mare. Să fi avut 1 m lungime.

 În rest, e răcoare bine de tot, cerul încă acoperit și mi-e foame de leșin.

ora 08:45

Nah, că am ajuns .... dar nu așa, cu una cu două ... că până ce nu voi lăsa aparatul de foto acasă ....

Am uitat să-mi iau de ploaie .... așa că pe retur probabil voi experimenta direct dezlănțuirea naturii ... 

Deci, am întârziat .... din cauza rațelor și a unei lebede, care stătea ca o regină, singură, în arealul ăsta natural ..... 

Mă uitam că la un moment dat veneau doi pe bicicletă și eram curioasă se vor face în apropierea lebedei. O vor deranja? Eu stăteam cam la 3-4-5 m distanță și nu vroiam cu nici un preț să o deranjez, am stat vreo 20 de minute, am și filmat-o, că s-a spălat, ciugulit, a căscat ..... și pe urmă și-a pus căpșorul la loc între pene și s-a culcat, s-a asigurat că e lasată în pace, probabil .... :-)

Deci, cei doi bicicliști au ocolit-o cât s-a putut de departe, au încetinit.

apoi venea o doamnă cu un cățel mai mare. Doamna a văzut lebăda și a ocolit cu cățelul prin spatele meu: ”Na, e păcat să o deranjăm, nu?” :-)

Apoi a venit un domn cu un cățel d-ăla mic și coleric care trăgea ca disperatul către lebădă. Domnul a scurtat lesa și au trecut, ocolind lebăda. 

Da frateeeeeeee, așa DA!!!

Vienna City Tri .... ups! DUATHLON 2014

M-am înscris la Vienna City Triathlon prin aprilie, cu mult înainte să fiu sigură că voi ajunge în Viena în timp util, adică înainte de 15-16 mai. Concursul era anunțat să se desfășoare sâmbătă, 17 mai 2014, pe Donau Insel/Viena/Austria, având probă de sprint și de half ironman (”Halbdistanz”). Practic am riscat taxa de înscriere de 80 de euro, dar față de câte alte lucruri, mult mai importante, mi-am asumat anul acesta, banii ăștia chiar nu mai contau în întregul context. Urma să fie sau să nu fie, ”simplu”!
Am ajuns în Viena pe 8 mai după-amiază, m-am instalat și peste două zile făceam deja cunoștință cu traseul de concurs. Fascinant! 
http://connect.garmin.com/activity/508295830 - ep. 2 
Nu eram în formă, dar tot vroiam să particip.  

Just for fun, nur für Spaß!
Din punct de vedere sportiv, mi-e destul de clar că 2014 este un an parțial sacrificat, abandonând antrenamentele de la jumătatea lunii martie.  

La data concursului, eram undeva pe la nivelul: ”Oare mai știu să alerg?!”
Pe 11 mai a plouat toată ziua. Din 15 mai, ploile nu s-au mai oprit nici măcar pentru un oftat. Ploua în cele mai diverse moduri: cu vânt, fără vânt, cu stropi mari, cu ore de burniță, liniștit, violent, în rafale …. Ploua și iar ploua și era frig, între 4 și 11 grade.
Organizatorii au anunțat joi că triathlonul va deveni duathlon, temperatura aerului fiind mai scăzută decât temperatura apei. Și explicau condițiile și riscurile. Apoi au anunțat că și temperatura apei Dunării a scăzut (în jur de 10-11°C)..  Ca urmare era foarte clar, va fi duathlon. Dacă ar fi fost să mă deplasez din România și să consum atât de multe resurse pentru ceea ce se anunța a deveni un duathlon, cu siguranță nu aș fi făcut-o. 

Vineri s-a modificat, respectiv scurtat și proba de ciclism!
M-am dus să-mi ridic pachetul de start vineri.

Cu ceva peripeții, căci m-am rătăcit prin oraș, pe ploaie și nu mai ajungeam odată!

Plus ca am ajuns la podul mic peste Dunăre, și din cauza creșterii nivelului fluviului și a vântului puternic fusese ridicat ..... ups!

M-am dus mai devreme, fiind chiar lângă clădirea unde lucrez. Profitând de infrastructura triatlonului, concernul Strabag organiza pentru angajați un concurs de alergare, fiind prima ediție. Până anul acesta, evenimentul consta într-un mini-triatlon, dar din motive financiare s-a renunțat la concept și s-au rezumat doar la alergare (STRALauf). Din păcate, m-am anunțat prea târziu și nu mi s-a mai permis să mă înscriu pentru proba de 10 km (mai exista una de 5 km). 

Câștigătoarea de la proba de 5 km a terminat concursul în 26 de minute, cu vreo două minute peste timpul meu normal. Era destul de frig, vânt, înnorat.

Deși anunțată pentru ora 17:00, deschiderea procesului de înmânare a pachetelor de start pentru Vienna City Triathlon s-a dat deja la 16:45, așa că am profitat și am fost printre primii care și-a ridicat kitul.

Din cauza ploilor neîntrerupte, parte din traseul de bicicletă fusese inundat, așa că au intervenit noi modificări. S-a scurtat distanța de bike de la 90 la 66 de km. Cum eram deja aici și nu mă mai costa nimic, nu aveam nici un dubiu că voi participa. 

Într-o oarecare măsură, chiar îmi convenea, pierzând enorm din condiția fizică de anduranță în ultimele săptămâni.
Kitul de participare conține 3 numere autoadezive pentru cască, unul de pus sub șaua bicicletei, unul de pus pe tricou (în față la alergare, în spate la bike), 1 gel energizant, un bidon de apă pentru bike, cu sigla concursului și diverse materiale publicitare. Cipul de cronometrare se dă contra-cost – 3 euro -, separat. 

Pentru a putea avea acces în zona de tranzit ți se pune o brățărușă la încheietura mâinii, care ți se taie apoi cu foarfeca în momentul în care ieși la final cu echipamentul. 

La intrare, ți se verifică bicicleta și numerele și brățara. 

La ieșire, ți se verifică din nou numerele, ți se taie brățărușa și se reține, după care ești liber să ieși. 

Tricoul se dă doar finaliștilor (păi nah, pe el scrie numele evenimentului și ”Finisher”! Nu cred că aici voi întâlni vreodată vreun concurs unde chiar și diploma de participare se găsește deja în kitul de concurs ..... ) și doar în baza numărului de concurs, pe care se bifează un semn, ca să nu mai poți lua și a doua oara.  

La finish, te așteaptă un întreg ospăț, unul dintre sponsori fiind Ströck, un furnizor de patiserie delicioasă - firmă cu tradiție de peste 90 de ani și cu impact la nivel de societate, implicată în proiecte sociale și sportive -, așa că ai din belșug variante de sandwich-es, patiserie sărată, dulce, cola, apă, energizant și fructe.
Nah, că am luat-o înainte cu povestirea ….
Sâmbătă, în ziua cursei, se anunța vânt, destul de rece, puține precipitații.  Fără soare. Deci palpitant. Startul pentru proba lungă era la ora 12 (parcă! Nu am net, nu am mai intrat pe site-ul concursului, poate sunt ceva inadvertențe în acest raport, dar  momentan, zilele astea, nu pot oferi altceva, pur și simplu sunt depășită de evenimente și de viteza lor și de întreg volumul de informații), check-in-ul în zona de tranzit era între 09:00 și 11:00, la 11:20 era ședința tehnică. Cei de la sprint și copiii cred că au avut startul pe la 10.
Oricum, pentru mine pica bine. M-am dus lejer la locul evenimentului – 5 km distanță de casă, varianta scurtă, prin oraș, cu bicicleta – ca să fiu acolo la 10:30. Era îndeajuns dacă ajungeam la 11, o să știu data viitoare. 

Din cele 32 de fete înscrise, nu sosise niciuna (Oricum, potrivit clasamentului, doar 12 au terminat cursa!!! Per total, au fost 14 care nu au trecut linia de finish și 4 descalificați).

Din ce știam, fuseseră vreo 400 înscriși, dar pe clasament apar doar 167 de finaliști, 18 care nu au terminat și probabil restul nu s-au prezentat la start.

După vreun sfert de oră au început să vină. Una a intrat în vorbă cu mine și-mi spunea că ea, fiind slabă la înot, se antrenase mai mult la înot. Cred că vroia să audă că cineva e mai slab pregătită decât ea :-) Am consolat-o, spunându-i că eu nici măcar nu mai alergasem de aproape două luni. Nu știu dacă a terminat cursa, se plângea că stă foarte grav la alergare.

Proba de sprint era în plină desfășurare și pe marginea traseului erau destui susținători, în pofida vremii reci. Atmosfera era ….. cool, muzică, majorete, destul de multă lume.
Am făcut ceva poze, am vorbit cu un tip din Elveția, la a cărui bicicletă orange m-am oprit ….

Mi-a spus că nu e a lui, o închiriase la fața locului! Și a vrut să-mi facă o poză, dacă tot îmi plăcea bicicleta atât de mult. Ne-am urat reciproc succes și mi-am continuat turul de belit ochii :-), cum fac de obicei.

Tipul care pedala pe bicicleta din fotografie m-a depășit precum speedy gonzales .... o dată, l-am depășit din nou, după care am cedat și l-am admirat din spate. Foarte tare!!!
Au fost destui care au lipsit la start, locurile lor din tranzit stăteau goale. În tranzit, nu doar că e numărul de concurs pus, dar este lipit un număr mare de concurs, acolo unde trebuie să-ți lași echipamentul, identic cu numărul tău pe care îl folosești la alergare. Totul e clar, pe sectoare.

Am pornit să alerg, de încălzire, pe unde nu era blocat, intrând pe o alee de macadam unde să făcea un mini-canal al Dunării, cu fauna de rigoare :-)

Startul a fost comun pentru bărbați, femei și ștafete. Oricum, evenimentul devenise destul de mititel ca amploare, din cauza condițiilor meteo. În mod normal, cele 1.000 de locuri oferite per total fuseseră ocupate, căci înscrierile au fost blocate cu ceva timp înainte de data expirării procesului de înscriere.

Oricum numărul total era limitat parcă la 500 pentru proba lungă, dar tot mi se părea că suntem puțini, nu mai mult de 200.  

Aici am postat detaliat timpii la toate cele trei probe. Foarte slabi, dar asta avem deocamdată. Asta avem, cu asta defilăm, noi să fim sănătoși! Anul viitor va fi mai bine, cu siguranță. Ba chiar în toamnă va fi mai bine, la Ironman 70.3 în Zell am See. Am ceva timp să-mi revin până atunci.

Chiar și așa, cu acești timpi slabi, am dus destul de greu concursul pe picioare. Vântul era un element nou. Urcările erau iar un element nou pentru mine și se repetau la fiecare tură. Mi-a fost greu să-mi număr cele 12 runde de bike, mai sigur m-am bazat pe ceasul de pe ghidon. Au fost 67 de km.
Exista un singur segment de asfalt mai prost, care chiar a deranjat - cam 300-350 m - și aici am auzit niște ”zbierete” pe depășiri destul de agresive.

Pe prima probă de alergare am depășit vreo 8 oameni. Oricum luasem startul în spatele plutonului. Când ești slab, e mai bine așa, din mai multe motive.

La bike am fost depășită în valuri, unii concurenți m-au luat de trei ori chiar!! Eu mergeam cu 30-35 la vale, contra vânt, ceilalți treceau pe lângă mine …. Probabil cu 40-45! Deci prima din coadă, clar. Foarte greu am mers, foarte lent, dar mi-am propus să nu mă demotivez, chiar de-ar fi să rămân ultima dintre toți.

Cei 20 de km de alergare de la final i-am abordat lejer, cu mult mers, ceva fotografii făcute. Nu mă stresam, dar mă străduiam să nu merg chiar toată distanța. Eram acolo, concuram, știam că voi fi finish-er, altceva nici nu mai conta. Și cel mai important era nu doar că eram acolo și concuram, ci că după concurs aveam să mai și rămân pe termen lung …. Wow, ăsta era de fapt singurul senzațional din mintea mea!!! 
Am oprit la un moment dat și am rugat pe cineva de pe margine să-mi facă o poză, să am și eu o poză cu mine din acest concurs. Că doar nu dau 8 euro pe o poză făcută de partenerul fotograf al concursului!!!! Opt euro!?!?!?!?! Pfuiiii …..

Pe bike fusesem depășită de două gemene pe care le bănuiam a fi în aceeași categorie cu mine, 45-50.  

Erau un pic mai lente pe alergare, dar mai bune ca mine pe bike. Și nu le-am putut ajunge la alergare, cred că aveau un avans de 15 minute după cei 67 km de bike, deși eu terminasem prima alergare în fața lor și ieșisem îanintea lor din T1. Pe cei 20 de km de alergare ne-am intersectat și ne zâmbeam, de încurajare.

Mai aveam 8 km de alergare, când din spate venea o tipă la vreo 30+ ani, la vreo 2 m înălțime, care nu vorbea germană (din Slovacia). Eu mergeam. Când a trecut pe lângă mine, eram amândouă cu vreo 300 de m înainte de culoarul de finish, doar că ea continua, în timp ce eu urma să întorc și să încep a patra tură a mea. M-a bătut ușor cu mâna pe spate și mi-a zis să continui, că pot s-o fac! Și s-a dus, fiind anunțată la microfon ca câștigătoare pe general la femei, cu un timp de 4h12min.
Am depășit vreo șase concurenți pe a doua alergare și după ce am trecut de linia de finish mai existau șapte în urma mea. Câțiva abandonaseră, de două tipe știu sigur, pentru că am vorbit cu ele la start, dar la finish nu au mai apărut.

Nu pot spune că nu am fost mulțumită să termin cursa, ar fi irealist și nedrept. Terminasem totuși un concurs pe distanță nu foarte scurtă, la care nici măcar nu ar fi trebuit să mă prezint, la nivelul de oboseală acumulată pe care îl aveam. Deci eram happy!

M-am schimbat rapid de tricou, să nu intru în friguri. Era tot înnorat, tot vânt, vroiam acasă. Mi-am luat echipamentul, am ieșit din zona de tranzit și m-am îndreptat spre ieșirea spre Reichsbrücke, să mai pedalez cei 5 km prin oraș până acăsică. Nu prea eram dumirită unde se ținea premierea, foarte puțină lume rămăsese, nu am înțeles care e ritualul general pe aici. Cert este că mă pregăteam să mă urc pe bicicletă când am văzut într-un colț, afară, vreo 10 inși adunați, un podium, o masă cu niște cupe frumoase – cu roșu și cu un turcoaz - și doi-trei moderatori. Mi-am dat seama că acolo se premiază și am încetinit pasul. Tocmai strigau categoria de doamne 45+ și mi-am auzit numele! WTF?!?! 

Am lăsat bicicleta pe iarbă, am dat la repezeală aparatul foto unui băiat din cei 10, l-am rugat să facă niște poze și nah ….  Eram pe locul 3 la categorie, cele două gemene fiind înaintea mea cu 10, respectiv 7 minute.  Hi-hi, nice!!
Am urcat în birou, am lăsat cupa, medalia și tricoul – că nu aveam unde să pun cupa, să o duc acasă, aveam un rucsăcel minimal - și m-am dus acasă, să mă odihnesc.
Cam atât.

Știu că nu e un raport cam aiuristic, dar nah …. 

Nu mai găsesc timp și am scris atât de mult în ultimul timp, am văzut atât de multe …. încât deocamdată eu însumi sunt aiurită și obosită. 

Și-mi va lua ceva timp să ajung lucrurile și evenimentele din urmă, căci perioada de descoperire și acomodare pare să fie mult mai lungă, prin însăși felul meu de a intensifica la maximum întregul context ….

Acum două zile am mers pe jos 8 km, în 90 de minute, făcând fotografii și încercând să trăiesc cu toți porii fiecare pas, fiecare minut…. 

Mi-era foame, eram obosită, dar pur și simplu am simțit nevoia să iau drumul la picior, ca să mă conving că sunt aici cu adevărat.

Acum, când am ajuns să scriu acest raport, mă pregătesc să mă duc să-mi ridic kitul de participare la cea mai mare cursă de alergare dedicată doamnelor!! Au fost super-drăguți și au făcut posibilă și înscrierea mea. Vor fi peste 15.000 de femei care aleargă ..... nu-mi pot imagina cum va arăta :-) 

Oboseala emoțională

Joi, 22 mai 2014, 21:40,

Austria, Viena-Donau City 

am obosit. 

Sunt de două săptămâni aici și deja am obosit. 

E prea mult. 

Prea multe impresii. 

Sentimentul că ești pe altă planetă te copleșește de la un moment dat. 

Venind dintr-un București unde a face sport este o mare chinuială, unde ești privit ciudat, fluierat, vecini, colegi, amici, prieteni te admiră, dar în mintea lor te găsesc un ciudat care se duce/vine în alergare la muncă sau cu bicicleta, chiar și când plouă, vai …. Care aleargă iarna afară (!!!!) ....

Ceea ce văd aici mă depășește deja mental. Sute de oameni aleargă și fac câte un sport pe role sau pe apă. Mii de oameni, nu sute.   

Exceptând die Donau Insel, azi am descoperit, la vreo 5 km distanță de unde lucrez eu, pe Domeniul Prater (fost domeniu de vânătoare), un parc de dimensiuni greu de imaginat pentru români, o altă bucățică din această ”altă planetă”, din acest ”paradis al sportului”. 

Aveam din nou impresia că sunt spectator la un film. 
M-am oprit de câteva ori doar ca să privesc și să las lumea în mișcare să se scurgă pe lângă mine. 

Femei în vârstă, 

cocoșate, 

obosite, 

fete tinere, 

bărbați în vârstă și 

puști, 

tați pe role care duc în viteză cărucioare cu copii, 

bicicliști care pedalează cu câini de lesă,

schiori pe role, 

o groază de Nordic Walkers, 

bicicliști cu copii în tot felul de suporturi și cărucioare, pedalând cu peste 32 km/h,

oameni supraponderali, 

tinere cu unghii lungi și colorate,

mongoloizi, 

negri,

caucazieni …… 

este absolut debordantă imaginea. 

Este un film, nu e realitate. Nici nu m-am mai obosit să fac poze .... ce puii mei să pozezi??? Nici măcar imaginea nu ar transmite mare lucru din ceea ce simți când ești aici!

Am îndurat destul de multe la viața mea, consideram că am văzut destul de multe ……  dar așa ceva încă nu am mai văzut nicăieri. 

O nație cu un cult pentru mișcarea în aer liber. 

Din cei 30 de km ai Insulei Dunării, pe 20 de km, pe ambele părți, vei vedea oameni care:

înoată (cum a dat un pic soarele și căldura, cum zdup în apă!!),

stau la plajă, 

se adună la picnic, 

se scaldă în Dunăre, 

citesc, 

discută, 

ridică zmee, 

fac surfing, 

scufundări, 

yoga, 

ascultă muzică,

se ascultă unii pe alți ….. 

și nu se deranjează unii pe ceilalți, culmea!!! 

Nu vezi destrăbălare, 

nu vezi hârtii aruncate pe jos, 

mucuri de țigară, 

nu auzi muzică, 

certuri, 

vulgarități. 

Nici măcar nu pot descrie, pentru că aproape nu înțeleg cum este posibilă o diferență atât de mare față de ceea ce cunosc din România. Grupuri de femei musulmane la picnic, grupuri de negri, grupuri combinate. 

Totul e la nivel decent, curat, organizat, disciplinat, lumea râde, se relaxează, terasele sunt pline. E o relaxare incredibilă, absolut greu de înțeles …… 

Sunt uimită și uimirea asta continuă din care nu mai ies începe să mă obosească. 

Cățeii se joacă cu rațele sau cu lebedele, vezi niște scene comice la maxim. 

Ciorile fac și ele parte din peisaj, par a fi umanizate. 

Este uimitor cum e posibil ca atâtea mii de oameni ieșite la iarbă verde să nu lase gunoaie în urmă. 

Este șocant!! Dacă vezi vreun pet aruncat sau vreo doză de bere/cola ….. mamă, e o mare excepție și raportat la generozitatea spațiului, obiectul acela trece neobservat.

Nu, nu pot pricepe așa ceva și acceptarea acestei realități îmi crează ceva probleme :-), în pofida celor 4 ani jumate petrecuți în Germania, unde atmosfera, per total, era un pic diferită. Bine, au și trecut mulți ani de atunci, s-au schimbat multe, în toată lumea.

Și azi, ca și ieri, mi-am prelungit ruta de întoarcere acasă, pedalând cu 20 de km mai mult. Am decis să mă duc acasă, căci nu mai rezistam să primesc atâta informație paranormală …..

Îmi dau seama că de la un moment dat mă voi obișnui cu acest bine și poate că nu-l voi mai percepe ca pe un paradis, deși nu cred că voi uita. Comparația cu viața din România nu va muri niciodată și asta mă face să privesc lucrurile altfel aici, să reacționez altfel, poate că asta mă face să conștientizez suplimentar faptul că nu ni se cuvine nimic de la sine, că nimic nu este normalitate și că trebuie să apreciem și să ocrotim ceea ce avem. În fiecare zi (nu că eu nu aș face acest lucru, chiar și în România apreciam foarte multe chestii pe care le aveam, chiar dacă era doar o artificială acceptare a realității ilogice de acolo!).
Uffff …. Cu vreo 4-5 ani în urmă, pe blogul meu de social, postasem ceva care suna astfel: ”Aici voi încerca să fac o listă cu lucrurile de care mi-ar fi dor dacă ar fi să plec din România pentru totdeauna: ……”. Și atât! Lista rămâne deschisă și acum. De ce să-mi fie dor? Ceva ce nu regăsesc în altă parte? Nu știu. 

Să-ți fie dor:

de mizerie, 

de corupție, 

de mitocănie, 

de un stat care își bate joc de tine, 

de urletele vecinei bătută de soț, 
de bărbații care urinează unde le vine în public și femeile cărora li se pare ceva normal,

de lipsa de educație a majorității populației,

de lipsa generalizată a respectului pentru spațiul și bunul public/privat și pentru semeni,

de câinii maidanezi scâlciați de foame, sete, caniculă, ger, bătăi…. 
De ce să-mi fie dor, Doamne iartă și păzește?!!?

OK, fac sport. Să zicem că de aceea entuziasmul meu e mai mare decât normal, pentru că aici chiar am unde să fac sportul ales. Dar nu ..... nu e doar asta.

Sunt atât de multe evenimente sportive în orașul ăsta, că nici nu ai timp să te deplasezi în restul țării să concurezi la alte curse. 

Ce au concursurile din România și nu au cele de aici?!

Am obosit …..poze .... ce poze să pun pentru a exemplifica cele povestite .... greu de ales, dar voi căuta.

S-aveți un week-end plăcut!