Himalaya 15_28.12.2008 (Thorung Phedi-Muktinath)

previous day - click here                            

Duminică, 28 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Thorong Phedi (4.450 m alt.) -  Thorung La (5.417 m alt.) - Muktinath (3.800 m alt.) – 9:30 ore de mers 

A fost probabil cea mai dificilă zi și, din punctul de vedere al relației cu Hari, cea mai urâtă. Am rămas șocată să văd cum un ghid local fuge înainte la vale pe motiv că bate vântul prea tare. Mi s-a părut o atitudine atât de ciudată și de tembelă, cu atât mai mult venind de la un bărbat și de la un localnic, încât îmi este greu să o calific.
It was probably the most difficult day and, regarding the relationship to Hari, the ugliest. I couldn't believe my eyes seeing how a local guide is running forward down on the steep valley because "the wind was too strong!".

Drumul din Thorung Phedi către Thorung La devine imediat abrupt, poteca este folosită de localnici de sute de ani, pe aici făcându-și intrarea și ieșirea în și din Manang sute de turme de oi și yaci. De regulă, zona este blocată cu zăpadă de pe la jumătatea lui decembrie până spre începutul lunii martie, dar uneori zăpada o poate bloca și în timpul verii. Singura dificultate este aerul rarefiat și pentru cei neobișnuiți cu drumurile lungi, poate deveni problematică parcurgerea în aceeași zi a traseului din Thorung Phedi până în Muktinath. În ghidul de călătorie durata este aproximată la 6-8 ore. Eu am parcurs-o în 9 ore jumate. Dacă aș fi fost nevoită să mă grăbesc, cu siguranță o puteam parcurge și în 7-8 ore. 
The path from Thorung Phedi to Thorung La becomes steeper and the locals use it since hundreds of years as the only way to enter and exist Manang with their sheep and yaks herds. Normally the area is blocked by snow starting midd of December til the begin of March, but sometimes this can be happened even during the summer. The only difficulty is the rare air and the long distance between Thorung Phedi and Muktinath, so you have to be prepared for a long day which start very early in the morning in a terrible cold and dark areal. Due to the travel guide, the normal time of walking between the two points is about 6-8 hours. I needed 9 hours and half, without rushing and carrying a too heavy bag pack.

Am reușit să adorm și să dorm fragmentar, ceea ce era perfect, după trei nopți de insomnie. A trebuit să ies de trei ori la toaletă peste noapte, aventurându-mă în cele minus 10 grade din cameră și cele probabil minus 20 de-afară. Bezna în sălbăticie, frig și pustiu capătă cu totul alte dimensiuni, prins acolo între coloșii aceia neclintiți de piatră te simți mic, vulnerabil, pierdut, singur, așa cum bezna în mijlocul savanei africane, unde știi că vecinii sunt hiene, lei, gheparzi, elefanți și bivoli te face să te simți vânat. 
I managed to fall asleep and to have a fragmentated sleep, which it was actually perfect after three nights of insomnia. I had to go outside to the toilet three times a night and I ventured myself from 20°C in my sleeping bag into the -10°C of the room and further to the much colder temperature outside. The darkness in a wild, cold and desolate area becomes a totally different dimension. You feel as you are trapped there between those rocky giants, you feel small, vulnerable, lost, alone, even lonely. It is a different feeling if I compare with the darkness in the middle of the African savannah, where you know that your neighbors are hyenas, lions, cheetahs, elephants and bufallos and you feel being hunted. I felt this once very real, hunted in the darkness from the eyes of a wild buffalo, one of the most feroces animals in Africa.

So, in a strange way …. I do not remember to feel free here in the darkness of Himalaya, I probably do not feel too confortable in the darkness.

Stabilisem să pornim la drum puțin după ora 5 dimineața, era important să ajungi sus la 5.417 m, să parcurgi trecătoarea înainte de ora zece, când zona era invadată de niște vânturi periculoase, care te pot lua pe sus, după cum spuneau localnicii. Așa că am debarcat frumușel din sacul meu de dormit, din cele +20°C, scoțând toate nebuniile care dormeau cu mine la căldură, la ora 4:15 a.m. Crunt, dar adevărat și necesar, ne aștepta un traseu dur, lung, chiar dacă fără implicații tehnice. Era oboseala acumulată, nopțile nedormite, altitudinea, greutatea rucsacului, frigul, vânturile, urcușul abrupt și coborârea și mai violentă.

În 20 de minute eram deja în sala de mese și încet-încet au apărut toți ceilalți europeni, ideea era să plecăm în coloană cât de cât grupați, chiar dacă ajunseserăm separat pe aceste coclauri. Ca de obicei, nu am acordat atenție oamenilor, deși mă bucuram să existau. Dar așa m-am obișnuit din călătoriile mele. Când am acordat atenție, m-am implicat într-o oarecare măsură, apoi constatarea că de partea cealaltă nu există de fapt nici o implicare, ci doar un dialog contextual, m-a făcut să nu mai caut contacte și discuții cu cei întâlniți. Nu e neapărat o atitudine bună, dar nu prea mă pricep la discuții de complezență, căci nu mă plictisesc mai niciodată cu mine însumi și nici nu mă interesează să pun întrebări și să aflu detalii despre ceilalți, pe care probabil nici nu îi voi mai vedea vreodată în viața mea. Am încercat aceste lucruri atunci când am hoinărit în Ecuador și în Tanzania, logica mea mă făcea să cred că după ce petreci o lună atât de intensă cu aceeași oameni, legăturile vor ține și peste barierele geografice. Lucru care nu se întâmplă. Ca urmare, mi se pare inutil să afișez un interes fals. Una dintre explicații stă și în faptul că de regulă eu sunt cea care călătoresc singură, ceilalți sunt în perechi sau grupuri de prieteni, deci percepțiile lor sunt total diferite față de ale mele. Pe timpul călătoriei, ei vorbesc între ei. Eu vorbesc cu jurnalul meu. Cu el schimb impresii, împart stări și emoții, nu am de ales. Pe el îl cunosc, așa cum ei își cunosc camarazii de drum cu care întreprind călătoria respectivă. E un mecanism simplu. Și probabil logic.

Micul dejun l-am putut servi la ora 5. Din motive obiective, micul dejun nu se pregătește în funcție de cum ajunge fiecare turist la masă, mai ales în situații de genul acesta. Se pregătește o dată pentru toată lumea. În frigul acela și la lumina lumânărilor, totul se petrecea cu o viteză oarecum redusă. Eu una eram și emoționată înaintea drumului, este o emoție specifică pe care deja mi-o recunosc în locuri de genul acesta, este genul acela de emoție care îți poate provoca leșin, totul fierbe în tine, deși tu tremuri de frig. Nu ai stare, ai și o teamă, nu te poți alimenta, deși granița către leșinul fizic este foarte subțire. Este o stare pe care e bine să ți-o poți controla, tocmai pentru a evita colapsul psihic și fizic, dar eu nu prea îmi pot controla emoțiile foarte puternice, este latura de sensibilitate puțin cunoscută pe care nu am dresat-o niciodată, preferând să trăiesc totul la maximum. E un pic de masochism în ideea asta, pentru că ideea se aplică atât la evenimentele de bun augur, cât și la cele de rău augur, din păcate. Poți leșina de fericire, poți face un gest extrem de disperare, cam aceștia sunt polii. Și am la activ multe traversări ale acestori poli.

Am pus pe mine cam tot echipamentul pe care îl aveam, menit să mă apere de frig, dar mișcarea era singurul remediu. Teama reala era legată de greutatea rucsacului, altă teamă nu aveam. Indirect mi-era teamă că nu voi putea traversa trecătoarea la cei peste 5.000 de metri altitudine, din cauza bagajului și a urcușului lung. Din fotografia pe care mi-am făcut-o înainte de pornire nu m-am recunoscut, aveam o figură foarte ciudată, mult schimbată de cea din dimineața precedentă. Fața mea era o perniță lustruită, părea ceruită, bărbia proeminent umflată, obrajii la fel, ochii erau foarte îngustați, conturați puternic în interiorul țesutului adipos, protejați de arcada frunții, alungiți, parcă eram un eschimos. Cert este că fizic îmi eram străină mie însămi. Sprâncenele, care altă dată abia le cauți, erau bine arcuite, buzele erau doar niște dungulițe, zâmbetul era parcă forțat. Arătam diabolic și roșul care predomina garderoba mea parcă contura și mai bine imaginea fatală.

Am pornit cu toții, precauți, la 6:15 a.m., atenți la fiecare pas, cu frontalele pornite. Mă aflam la jumătatea călătoriei mele și simțeam că mă aflu la jumătatea vieții, era regretul de a mai avea doar o jumătate în față, în loc de un întreg. Erau în jur de -15°C. Care acolo însă se resimțeau ca -30, nu pot descrie și nu pot explica această percepție. Pur și simplu aerul e diferit, curenții sunt diferiți, organismul reacționează și percepe altfel. Nu sunt cele -15 grade din parcul de lângă oraș.

Timp de aproape o oră am urcat lent pe poteca îngustă și șerpuitoare, rănind liniștea beznei cu prezența noastră. Era sublimul pe care merită să îl trăiești ca pământean. Apoi, pe tăcute și cu un ritm constant, au început să se întrevadă contururile liniilor ce unesc crestele munților cu linia orizontului. Privind în urmă, prin lumina aceea mistică, totul era o nebunie. Nu era o nebunie de culori, ci o nebunie de umbre și forme, culorile aveau să vină cu încetul. Nu îmi permiteam să fac prea multe fotografii, din păcate, dar și așa tot am surprins câte ceva din ce mă înconjura. Ca de obicei, fotografiile doar arată, nu pot transmite amalgamul acela de simțuri, zgomote sau lipsă de zgomote, mirosuri sau lipsă de mirosuri. În stânga și în urmă, privind în jos, totul se prăvălea spre ținuturi de unde veneai dar privind drept înainte, privirea ți se oprea pur și simplu pe un tablou alcătuit dintr-un perete imens, cenușiu, ce se zbătea să iasă de sub smoala întunericului. Privind drept înainte în fața ta, în direcția de mers, vedeai doar pietriș, zgură uscată și înghețată. Privind înainte mai sus, vedeai poteca pierzându-se după prima cotitură și reapărând departe în față, mai sus. Acolo aveai să ajungi și tu, și de acolo vei vedea mai departe drumul pe care o luaseși. Străbăteam un deșert de pietroaie erodate. După o oră de mers am renunțat la lumina frontalei, era destulă luminozitate. Se vedea deja peisajul, culorile apăreau, se ghicea un răsărit de soare în spate, prima care a străpuns bezna a fost culoarea albă a unui versant înzăpezit, aflat foarte departe de noi, contrastând cu cenușiul și maroniul din jur. Albul, deși este o culoare rece, devenea pata de căldură în acel peisaj. La ora 7 a.m. era foarte bine luminat, culorile se impuseseră, se distingeau acum petice de maroniu-cărămiziu, vegetație uscată, iar jos în vale se ondula un fir alb, ramificat, un râu cu marginile înghețate. Era sublim.

La 7:20 treceam pe lângă un platou unde era construit din piatră un fel de complex, cu siguranță că vara aici este populat, se înnoptează și se mănâncă, poate că pentru unii este un alt popas necesar aclimatizării. Ne aflam la 5.030 m altitudine și ținutul se deschidea spectaculos și generos în fața ochilor mei absolut flămânzi (erau ei mici și îngustați, dar avizi de imagini).

Începând de aici, urcușul nu a mai fost atât de abrupt și oricum eram mai interesant, căci vedeai toată minunăția din jurul tău, era o beție, nu există nimic mai sublim pe lume decât măreția naturală a lumii, fără nici o intervenție umană. Traseul acesta ancestral și necunoscut europenilor până în urmă cu câțiva zeci de ani (menționasem mai devreme în material că primii turiști au pătruns în Manang prin anii 70 abia!) traversează o serie de canioane și morene impresionante, dându-ți senzația că ești pe altă planetă.

Am urcat vârfuri, am coborât de pe ele, am parcurs curbe de nivel, fascinația era permanentă și frigul din ce în ce mai pătrunzător, dar eram perfect echipată. Ne îndreptam decis către o zonă înzăpezită și contrastul dintre cenușiul și cărămiziul deșertului pe care îl străbăteam la acea altitudine și albul intens sau albastru-străveziu al calotelor de gheață groasă către care înaintam era pură minune și ospăț olfactiv. Am trecut peste un râu înghețat, încremenit pur și simplu sub un înveliș foarte dur, un ornament șerpuitor de alb și albastru azuriu, gheață în forma ei pură. După care am intrat pe ultimul kilometru de urcuș, ce deschidere, ce culori, câtă umbră, cât soare, ce sentiment că nu mai ajungi să mergi și pe teren plat ….. mergeam prin conul de umbră și în față, departe, se înălța un perete vertical de soare. Greu de imaginat, pur și simplu nu mai știu să descriu. Am tot mers așa încă trei ore, apreciez viteza de deplasare la 2 km jumate pe oră. La ora 10 atingeam punctul culminant al circuitului, Thorung La Pass, cel puțin culminant din punct de vedere al altitudinii. Eram la jumătatea traseului, urma un nou început, intram în alt district, oarecum o altă lume, peisaje diferite, religii diferite.

Deși planul era să mâncăm ceva când ajungem sus, să facem o pauză de jumate de oră, staționarea nu a fost posibilă din cauză expunerii și a vânturilor extrem de războinice. Nu aveai nici un loc unde să te poți veri de vânt și îți îngheța clipirea pleoapelor și aerul în drumul lui spre trahee. Nu puteai sta drept, simțeai nevoie să te depărtezi, să cobori, să ieși din calea curenților dezlănțuiți. Locul în sine este marcat cu o grămadă mare de pietre și o placă fixată pe care scrie denumirea și altitudinea. Întreg mormanul este acoperit de stegulețele multicolore cu rugăciuni, care flutură agitat și zgomotos, fiind hărțuite din și înspre toate direcțiile posibile. În cele maximum zece minute cât am rămas la nivelul maxim al trecătorii, lângă căpățâna glaciară din stânga, pe care ai putea să o excaladezi doar cu piolet și colțari, desigur că am văzut întreaga panoramă a lanțului himalayan, înșiruirea albă a crestei Marii Bariere, care separă Tibetul, cu climatul său mai uscat, de restul Nepalului.

Ana și Kul au luat-o înainte, cred că eu și Hari eram ultimii. Eu am fost nevoită să fac un popas biologic, o adevărată provocare să reușesc, dar chiar nu aveam de ales. Pe drum consumasem destul lichid, fiind esențial la altitudini înalte, nu transpirasem, deci cumva trebuia să elimin surplusul de hidratare. Hari nu m-a așteptam să mă reechipez și să îmi iau rucsacul în spate, ci a pornit-o vitejește înainte, cu viteză. M-am gândit că după 200-300 de metri mă va aștepta, doar nu mă lăsa singură pe platou. M-am înșelat, pentru că omul chiar nu s-a oprit deloc, gonea la vale de parcă era posedat.

--> După ce ai urcat patru ore, te așteaptă una dintre cele mai dificile coborâri pe care ți le poți imagina. Nu tehnic vorbind, ci ca înclinare și lungime. --> În fața mea se deschidea Kali Gandaki Valley. Nu-mi aduc aminte să mai fi avut parte de ceva mai abrupt în viața mea, pe un astfel de teren uscat, căci nu voi compara această coborâre de 3 ore fără pauză cu vreo coborâre de pe vreun ghețar acoperit încă cu zăpadă, este vorba de cu totul alte condiții (acesta fiind un fost ghețar practic, zăpada ne mâna din spate, mirosea tot aerul acela a ger și ninsoare). Diferența de nivel pe care o parcurgi până în Muktinath este de 1.600 m, genunchii sunt supra-solicitați, cari cu tine și lipsa alimentării și oboseala acumulată, eram trează de la 4 dimineața în fond, efortul era destul de mare. Trei ore de coborâre atât de abruptă pot determina un colaps psihic și fizic. Recunosc că am avut o ieșire un pic furioasă, am urlat după Hari să se oprească și să mă aștepte, cred că după o oră l-am prins. Când l-am întrebat ce naiba l-a apucat de m-a lăsat singură în pustiu, în condițiile alea, în loc să se gândească să mă ajute, mi-a spus că era prea puternic vântul. Nu era prima oară când îmi confirma faptul că omul chiar nu are cu ce să gândească. Nu trebuie să fii pregătit ca ghid profesionist ca să își dai seama că atunci când pleci cu cineva la drum și apar condiții mai dificile nu te salvezi de unul singur, lăsându-l pe ăla să și moară la o adică. Mai bine nu comentez, cineva mi-ar spune probabil că ține de cultura pe care eu nu sunt capabilă să o înțeleg. Așa o fi. Mie mi se pare că ține de latura umană, nicidecum de relația dintre cei de pe traseu.

Coborârea, pe lângă faptul că te ucide încetișor, te poartă din nou prin morene. După peste o mie de metri de coborâre în altitudine, pe la 4.300, am trecut pe lângă ruinele unei stâne de yaci, cu siguranță fusese un stabiliment destul de mare, după dimensiunea chenarului de bază ce formase temelia clădirii nu se știe în ce ani ai trecutului. În condiții extreme, dacă ai cortul cu tine, resturile acelea de ziduri îți pot oferi o oarecare protecție. Efortul a fost puțin peste ceea ce eram pregătită să îndur în ziua aceea și aproape că am plâns de epuizare. Mai aveam probabil mai puțin de un kilometru până să pun piciorul pe teren plat, acesta desfășurându-se îmbietor undeva jos sub picioarele mele, când am simțit că dacă nu stau jos, voi leșina. Tot versantul acela pe care îl parcurgi de la 5.417 m în jos, spre 3.800 nu este pur și simplu o potecă fără obstacole, permanent trebuie să ai grijă să nu vii în nas sau în cap, căci te trage rucsacul și tu mergi în jos, cu el în spate, trebuie să ai grijă cum calci în viteza aceea, printre smocurile de iarbă și șomoioagele de pământ răscolit sau pietre, bolovani și grohotiș. Îți cedează genunchii la un moment dat, e pur și simplu prea mult.

Abia după patru ore de coborâre eram pe teren ”normal” din nou și la prima clădire la care am ajuns, la picioarele muntelui, m-am prăvălit epuizată în poziție de șezut. Simțeam o nevoie dureroasă să am poziția aceea, să stau jos, sprijinită cu spatele de zidul din piatră și cu tot corpul inert. Nici capul aproape că nu mi-l mai puteam susține. Eram dezamăgită că locul era părăsit și nu se putea servi nimic de mâncare, dar pe de altă parte în starea aceea mi-ar fi luat două ore să îngurgitez ceva.

-->Am stat nemișcată acolo, în soare, vreo 10-15 minute. Îmi revenisem, era doar un popas necesar după patru ore în care nu avusesem nici o posibilitate de repaus. Hari se apropia de el, căci rămăsese mult în spate din momentul în care mă rățoisem la el, explicându-i că un ghid nu își lasă turistul în spate cu un km, mai ales în condiții dificile de drum. De atunci, relația dintre noi s-a deteriorat iremediabil și ajunsesem să nu-mi mai pese de prezența lui. Nu poți obliga un om să comunice cu tine, dacă acesta nu pricepe și refuză să priceapă. Și nu i-am mai căutat niciodată apropierea pe traseu, mă simțeam oarecum familiarizată cu orice și eram pregătită chiar să renunț de tot la el, dacă asta dorea. Discuția am purtat-o de fapt a doua zi și i-am spus să plece dacă dorește, banii și-I primise pentru prima jumătate a traseului, nu îl obligam să rămână cu mine și să meargă în silă. Habar nu am ce era în capul acestui om, cert este că am fost teribil de incompatibili. Nu a plecat atunci, dar m-a lăsat peste câteva zile, spunând că mama lui e grav bolnavă și trebuie să ajungă acasă. Exact cum citisem pe internet despre scuzele pe care ghizii locali le găsesc inopinat pentru a dispare când au chef.

 

De aici, peisajul s-a schimbat dramatic pentru tot restul traseului. Parcurgeam acum un platou imens, viu, culoarea predominantă era un maroniu specific vegetației arse. Mă simțeam bine să fiu într-un spațiu atât de deschis, generos spațial, cum îl numesc eu. La jumătate de oră de mers traversam cu perpetua încântare un nou pod lung, din oțel și treceam pe lângă primul indicator către Muktinath. Eram în pustiu, nimic nu vibra în jur, părea să nu fie nici o formă de viață, doar vânturile teribile își disputau teritoriile din toate direcțiile. Era soare. Mi-era foame, dar greul zilei trecuse. Am filmat traversarea podului, a durat 2 minute jumate și la final măcăneam niște subtile injurii în limba germană. Nu eram supărată decât pe faptul că eram atât de epuizată, aș fi dat orice să scap de povara rucsacului. Asta era marea nemulțumire. În rest, eram fericită. Am privit înapoi și nu îmi venea să cred văzând atât de clar tot drumul de unde coborâsem în dimineața aceea. Scriu, descriu, mă uit la poze și mă mistuie dorința de a fi din nou acolo. 

 

-->

La aproximativ o oră și un sfert după ce terminasem coborârea aceea de pomină dădeam de panoul cu harta Muktinath, dar încă nu eram în orașul propriu-zis, până la arcada specifică de intrare mai aveam de mers prin “deșertul” acela încă jumătate de oră.

De văzut aici panorama la 360° - http://www.360cities.net/image/muktinath-heli-pad#78.63,-22.80,70.0

Muktinath este un loc sacru atât pentru hinduși, cât și pentru budiști. Se află în Valea Muktinath, la baza trecătorii Thorong La. Locul sacru înseamnă de fapt templul religios situat aproape de satul Ranipauwa, care este confundat adesea cu Muktinath, dar este o entitate separată. Din păcate, aceste detalii le-am aflat de pe internet, după destule căutări, la fața locului nu am obținut nici o informație de la ghidul pe care îl angajasem să mă însoțească. Am trecut pe lângă zidul înalt al lăcașului sfânt și habar nu aveam că trec pe lângă Muktinath, coborând spre Ranipauwa, habar nu aveam că acel lăcaș sfânt chiar poate fi vizitat, fără probleme. Am aflat abia a doua zi.

Hindușii denumesc locul acesta sacru Mukti Kshetra, care literar înseamnă ”loc al salvării”. Budiștii îl denumesc Chumig Gyatsa, ceea ce în limba tibetană înseamnă ”cele 100 de ape”. Pentru tibetanii budiști, Muktinath-Chumig Gyatsa este un loc foarte important al dakinilor, zeități cunoscute ca și sky dancers, precum și unul dintre cele 24 de locații tantrice.  Dakini este, cum spuneam, o zeitate descrisă ca o personificare de gen feminin a energiei iluminatoare. În limba tibetană, dakini se traduce prin khandroma, ceea ce înseamnă ”cea care traversează cerul” sau ”cea care se mișcă prin spațiu”. Într-un limbaj mai poetic, apare ca ”sky dancer” sau ”sky walker”.

Templul este foarte mic (ei bine, acum mare, mic sunt termeni relativi. Mie personal mi s-a părut a se întinde pe o suprafață mare) și este unul dintre cele mai antice temple hinduse ale Zeului Vishnu. Zeitatea este din aur și este aproape de dimensiunea unui om. Munca este executată de călugărițe budiste.

În ”Trei ani în Tibet”,  călugărul japonez Zen, care călătorea în zonă în 1901, nota: ”În calea noastră am vizitat faimosul Chumik Gyatsa. Chumik Gyatsa înseamnă o sută de fântâni și este Muktinath de Samskrt, loc pe care hindușii și budiștii îl consideră sfânt. Se pare că denumirea provine de la numeroasele izvoare de apă prezente peste tot și o parte faimoasă aici a fost denumită Sala Mebar, Chula Mebar, Dola Mebar, adică: arzând în pământ, arzând în apă, arzând în piatră. Văzând locul respectiv mi-am dat seama că tot misterul este doar imaginația unor localnici ignoranți, care au văzut un jet de gaz natural arzând, o emanație ce evada dintr-o crăpătură a unei lespezi din piatră, care a format un fel de capac pe deasupra și aproape de o frumoasă fântână cristalină, de circa 1-2 picioare ca și dimensiune, astfel încât prelungirea ei arăta, la prima vedere, ca o flacără deasupra apei. Oricum, de jur împrejur am remarcat munții formați în urma unor erupții vulcanice.”.

Cu siguranță complexul religios ar trebui vizitat în detaliu și cu respectul cuvenit. Nefăcând acest lucru, mă voi abține să trec la descrieri găsite pe internet sau în comentariile altor călători.

Coborând domol – aveam iar acel sentiment că totul trece prea repede și eu doream să nu termin experiența pe care o trăiam -, pe stânga se înălța ca un cucui diform muntele la baza căruia era construit complexul religios și era împânzit de mii de șiruri cu stegulețe colorate cu rugăciuni. Era o nebunie, cu siguranță erau prinse acolo, pe zeci și sute de metri, în diverse direcții, de miile de pelegrini ce călătoreau până aici. 

Poteca spre așezarea umană ce se vedea în depărtare s-a aliniat zidului ce înconjura lăcașul, un zid din piatră, alb, înalt, ros de vreme, lung de câteva sute de metri pe linia pe care o urmam. Era uluitor să vezi cum exploatase ființa umană platoul acesta, stabilindu-se aici și contruindu-și acest loc de civilizație. Se pare că locul este considerat ca fiind atât de sacru din cauză că, potrivit tradiției budiste și hinduse, aici este unica zonă de pe Pământ unde se găsesc, laolaltă, toate cele cinci elemente care stau la baza a tot ceea ce există: foc, apă, cer, pământ și aer (locul propriu-zis, punctul respectiv este în imediata apropiere a templului Jwala Devi din cadrul complexului religios pe lângă care tocmai treceam și eu). 

Trecutul și istoria și legendele se pierd în negura timpurilor, din ceea ce am încercat să găsesc pe internet se pare că este un volum foarte alambicat de informații, care cu siguranță nu sunt publicate on-line, ci există probabil însemnate și păstrate chiar în incinta acestor reședințe sacre. Și cu siguranță nimeni nu va știi vreodată cât au distrus chinezii după ce au cotropit Tibetul și au început odioasa lor revoluție culturală. Am sentimentul că o bună parte din această parte a istoriei omenirii nu va putea fi reconstituit niciodată.

Singurele însemnări făcute în Ranipauwa – căci de fapt aici mă aflam și aici m-am oprit peste noapte – nu conțin nici o informație despre ora la care am ajuns, nici măcar denumirea hotelului ales pentru cazare. Îmi doream doar să pot face un duș, eventual să am parte de ceva apă caldă, pentru a-mi spăla părul, deci acesta a fost criteriul principal de alegere. 

De Ana și Kul nu am dat, din păcate, dar am putut face un duș și cu mare chin mi-am spălat părul. Aparatul prin care se încălzea apa, electric, era defect, astfel că la țeava dușului acela improvizat nu curgea apă rece, iar cea caldă era opărită.

”Nu am făcut 3 ore până aici, ci 5 ore! Doamne, ce loc urât! Dar măcar mi-am putut spăla părul. Apa rece nu funcționa, m-am chinuit cu apa clocotită, vai de scalpul meu! După 12 ore, în sfârșit, am putut mânca ceva: chicken noudle soup și mousaka, din care i-am dat lui Hari jumătate de porție, era prea mult pentru stomacul meu micșorat. În rest nu am fost în stare să mai fac nimic, doar ceva fotografii, un remarcabil apus de soare. Sunt în sacul de dormit și nu mai pot scrie mult, îmi îngheață degetele de frig. 

Nu e curent electric, mai stau puțin cu frontala. 

Masa de seară m-a costat 350 rupii, cazarea 200 rupii. 

Mâine cică zi scurtă, traseu de doar 5 ore.”

dacă te interesează să citești și despre AFRICA,  până ce va apare urmarea la episodul de față despre aventura himalayană, click here

Himalaya 14_27.12.2008 (Yak Kharka-Thorung Phedi)

ziua precedenta - click here

Sâmbătă, 27 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Yak Kharka (4.110 m alt.) – Thorong Phedi (4.450 m alt.)

4,30 ore de mers  foarte lent

Și iată-mă cu 24 de ore înainte și aproximativ 1.300 de m. alt. mai jos de apropierea de altitudinea maximă a călătoriei mele, Thorung-La. La 8 dimineață eram deja echipată, în sala de mese. Eram în continuare desfigurată și figura mea se preschimba în ceva diabolic, în fiecare zi mă fotografiam pentru a urmări evoluția. Era deja a treia zi de la declanșarea fenomenului și eram încă de nerecunoscut, până ce și fruntea era umflată și prezenta țesut adipos, bărbia era aproape dublă, mă prezentam încă un pic monstruos.
So, here am I, 24 hours before my highest trekking point and about 1.300 m below of Thorung La. At 8 a.m.  already equiped and waited in the cold, dark dinning room. I still looked disfigured and my face turned into something diabolical. It was already the third day and missing a mirror I took pictures of myself in order to see how it looks. I couldn't recognize myself yet, even the forehead was swollen and fat, I had a double chin, I looked like a sort of monster.

Am plecat din minunata locație la 09:15, luându-mi la revedere și de la calul alb, musculos, care mă întâmpinase în ziua anterioară. Din cauza înaintării în altitudine începeam să resimt greutatea propriului rucsac ca pe o reală povară, mai mult ca înainte.
I left the beautiful location at 09:15 a.m., saying good bye from the white, muscular horse whom I had met the previos day as a sort of saying me "welcome". Due to advancing in altitude I begant to feel the weight of my backpack as a real burden, more than before.

Deși scurt traseul, m-am bucurat din nou de varietatea oferită: potecă îngustă, pășuni alpine, prima turmă de yaci, undeva departe pe un versant la peste 4.200 m altitudine, alunecări de teren, un nou pod din oțel, foarte solid și foarte lung, conectând la fel de dramatice rupturi ale solului. Peisajul a fost asemănător celui în care intrasem de ieri, aceleași culori, aceiași  gravitate a spectaculosului – tot încerc să caut cuvinte și expresii, dar e din ce în ce mai dificil, intervine riscul de a repeta la infinit o fascinație greu de redat. Sau chiar imposibil de redat.
Although a short distance today, I fully enjoyed again about the variety around me: a narrow path, alpine pastures, the first yaks flock somewhere far away on a slope above 4.200 m altitude, landslides, a new very solid and very long steel bridge connecting the same dramatic ground ruptures. The landscape was similar to that from yesterday: the same colors, same gravity of the spectacular - I just try to look for suitable words and phrases for describing, but it's becoming more and more difficult, I feel the risk of infinitely repeating a fascination I hardly express.

După o oră și un sfert am intrat în Letdar (4.250 m alt.), penultimul popas dinaintea trecătorii Thorung La. Am trecut pe lângă ”Snowland Hotel&Restaurant” și aici a fost prima oară când am observat cum era construit acoperișul clădirii: peste acoperișul inițial, din lemn, se punea un strat compact de pietre și bolovani, iar pe deasupra fie alte scânduri din lemn netratat, fie plăci subțiri din piatră, ca cele pe care se inscripționau mantrele. Fantastică muncă manuală până să ridici o astfel de clădire, impresionant la peste 4.000 de metri, fără infrastructură și fără posibilități deosebite de resurse, totul e cărat, asamblat, spart, prelucrat, montat, lustruit, vopsit, aranjat, există o grijă pentru design, pentru a fi plăcut și curat și primitor – totul fără tehnică modernă sau mai știu eu ce utilaje sofisticate. De aceea mi se pare impresionant și, la o analiză mai profundă, civilizația europeană ar trebui să revină la anumite valori ce rezultă din acest fel de aspecte. Dar să nu deviem de la povestire. Era de exemplu o terasă acoperită, simplă, cu pereții din sticlă – Doamne, cum or fi transportat ei geamurile acelea mari până acolo!! -, cu siguranță servea exclusiv ca loc pentru servit masa turiștilor. De jur împrejurului ei – aproximez un dreptunghi de 9 x 4 m – la fiecare geam erau perdele iuni, dar fiecare altă culoare: roșu, verde crud, verde închis și albastru închis. Lemnăria exterioară era vopsită în alb. Iar deasupra, dintr-un capăt al acoperișului către clădirea hotelului pornea lungul șir de stegulețe multicolore cu rugăciuni tibetane, pe care le întâlnești la tot pasul.

After about one hour and a quarter we entered into Letdar (4250 m alt.) , the penultimate stop before Thorung La Pass.  We passed "Snowland Hotel & Restaurant" and here was the first time when I noticed how the roof was built: over the original wood roof they put a compact layer of stones and boulders, and on top of them another untreated wooden planks or thin slabs of stone, like those that were inscriptioned or painted with tibetan mantras. Fantastic manual labor to build such a building, it is impressive to see this at over 4,000 meters, without an infrastructure and other resources you normaly need for carrying the materials, assembling them, to break, process, mount, polish, paint, arrange and everything else it demands such a labour. It is impressive to observe the careful design in order to look nice and clean and welcoming – all these without modern technology or sophisticated equipment. Therefore I find it impressive and, after a deeper analysis, the European civilization should return to certain values arising from such of small details and aspects. But let’s do not deviate from the story of this adventure way. Another exampe: It was a covered terrace, simple, with glass walls – God, how did they manage to carry so big one-piese-windows up to there?! -, it certainly served exclusively as dinning place for the guests. All around that terrace – I’d say a rectangle about 9 x m meters – every each window had share curtains, but each for a different color: red, green, dark green and dark blue. The woody building outside was painted white. And furthermore, from one end of the terrace roof to the hotel building was starting a long series of Tibetan prayer flags, those multicolor flags we meet everywhere in Himalaya. Such a colours harmony for eyes and soul, indeed!

Ultima clădire se denumea ”Churi Lattar Hotel & Restaurant”, am lăsat-o pe dreapta și am urmat cărarea uscată, îngustă și însorită ce șerpuia peste versant. În sus era pajiște alpină, cu iarbă arsă de soare și smotocită de vânturi puternice. Pe un versant îndepărtat am văzut prima turmă de yaci, primele exemplare ale acestui animal magnific, care îi ajută pe himalayeni să trăiască în aceste ținuturi. Tot ce provine de la un yak este folosit de om.

We left the last building named “Chur Lattar Hotel & Restaurant” on our right side and followed the dry, narrow and sunny path which meandered across the slope. Up there was an alpine meadow covered by sunburnt grrass and whacked by strong winds. On a distant hillside I saw the first flock of yaks, the first specimens of this magnificent animal, which helps the local population to live and survive in high Himalaya. Everything it comes from a yak is used by the humans.

Yacii sălbatici trăiesc în turme de 10-30 indivizi și dimensional sunt printre cele mai mari bovine sălbatice. Un mascul poate cântări o mie de kg sau chiar mai mult, poate atinge o lungime de peste 3 metri, în timp ce femelele se situează la o treime din aceste dimensiuni. Yacii domesticiți sunt mai mici, masculii cântăresc între 350 și 580 de kg. Se apără de frigul năprasnic printr-un stat de blană foarte dens și mat peste care  vine blana cu păr foarte lung care le acoperă întreg corpul și culorile variază între negru, brun, sau cu pete albe. Dispun de coarne. Există și exemplare complet albe (domestice). Dețin o substanță lipicioasă care le asigură calitatea pretectoare a primului strat de blană. Această secreție se utilizează în medicina nepaleză tradițională. Se estimează că perioada de viață poate depăși 20 de ani. Trăiesc pe platouri montane, dealuri, munți, la altitudini cuprinse între 3.200 și 5.400 m alt. Se hrănesc cu iarbă, licheni și alt fel de plante existente în zonele de trai. Din păcate, la ora actuală în China se vânează mulți yaci, ca și sursă de hrană, specia devenind vulnerabilă. Istoric vorbind, vânătorul natural al yakului era lupul tibetan.

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Yak

Thubten Jigme Norbu, the elder brother of Tenzing Gyatso, the 14^th Dalai Lama, reports on his journey from Kumbum in Amdo to Lhasa in 1950 that:

Before long I was to see the vast herds of drongs with my own eyes. The sight of those beautiful and powerful beasts who from time immemorial have made their home on Tibet's high and barren plateaux never ceased to fascinate me. Somehow these shy creatures manage to sustain themselves on the stunted grass roots which is all that nature provides in those parts. And what a wonderful sight it is to see a great herd of them plunging head down in a wild gallop across the steppes. The earth shakes under their heels and a vast cloud of dust marks their passage. At nights they will protect themselves from the cold by huddling up together, with the calves in the centre. They will stand like this in a snow-storm, pressed so close together that the condensation from their breath rises into the air like a column of steam. The nomads have occasionally tried to bring up young drongs as domestic animals, but they have never entirely succeeded. Somehow once they live together with human beings they seem to lose their astonishing strength and powers of endurance; and they are no use at all as pack animals, because their backs immediately get sore. Their immemorial relationship with humans has therefore remained that of game and hunter, for their flesh is very tasty.

Ne deplasam pe o potecă foarte îngustă ce străbătea în mod spectaculos versanți abrupți. O zonă de apă înghețată, la gradul acela de înclinare, părea să devină un punct de întoarcere din drum. Nu se putea ocoli pe partea de jos, căci acolo se surpase teren și părea prea riscant, era ca un fel de groapă plină cu gheață. Nici pe partea de sus nu se putea ocoli, versantul fiind acoperit de pulbere, nisip, gheața se prelungea în sus, era probabil o scurgere de apă pe acolo, altfel nu se putea explica prezența acelei zone de gheață atât de groasă și cu cocoloașe. Cum-necum am reușit să trecem, nici nu concepeam să mă întorc din drum. Nu mureai dacă te prăvăleai în jos, cu ceva noroc nici nu te accidentai cine știe ce, dar să urci din vale, cu rucsacul în spinare, părea o imposibilitate. Poteca noastră duceam oricum în jos, șerpuit și abrupt, am coborât cu grijă, am traversat albia pe un pod mic din lemn și am urcat tot ce coborâsem, cu și mai mare grijă. Ultimul lucru pe care ți l-ai fi putut dori în pustiul acela carg, era să aluneci în jos.

We hiked on a very narrow path crossing dramatically steep slopes. As we met a large place covered by ice coming apparently from a higher hidden river, to that degree of inclination seemed to be a turning point on our way. To get around on the bottom was impossible because there the ground collapsed and it was much to risky. It was like a pit filled with ice, but very steep. Higher on the ground it was also impossible to try, the slope was covered by dust, sand, ice extending upwards, it was probably a water leak there, otherwise I couldn’t explain the presence of that suddenly icy area, so thick and lumpy. Of course that falling down wouldn’t meant death, but impossible to escape serious injuries and to come back uphill having that sort of backpack. Somehow I managed to pass over. No way to get back from the trekk on the same route! Our path lead further down anyway, winding and steep, I descended very carefully, I crossed the river bed on a small wooden bridge and I climbed all again, with greater care. The last thing you could wish there, in that carg area, were to slip down.

La două ore de la pornire dădeam de un adăpost din piatră, cu un gărduleț din piatră, situat pe o palmă plată de pământ. În față o masă și o bancă din lemn. Pe bancă stătea întins la soare, gros îmbrăcat, un nepalez. Era un loc, undeva pe la 4.300 m alt., unde erai așteptat să servești un ceai sau o supă din aceea chinezească, care se pregătește instant în apă fiartă. Mi-am băgat nasul în mititica gospodărie unde trăiau acest nepalez cu partnera sa, poți rămâne impresionat de cum trăiesc acești oameni luni de zile (așteptau doar să ningă, după care se retrăgeau la joasă altitudine. După ninsoare, trecătoarea fiind blocată, nu mai există turiști, deci nici o șansă de venit pentru ei.).

After two hours from our start on today’s route we met a rock shelter with a stonce fence located on a regular ground palm, having in front of it a wooden table and a bench. On the bank lay in the sun, wearing thick, a Nepalese man. The place was somewhere around 4.300 alt. and in that place you were expected to serve a cup of hot tea or soup. That instant Chinese soup which is preparing in hot water. I looked inside the tiny “farm” where the Nepalese man lived with his wife and I was so impressed how these people are living for months, just waiting for the first snow. After the first snow fall they retreat to the low altitude, because the pass is blocked and no tourists are coming or crossing anymore, so they cannot make any income during the winter.

Se vede poteca pe care venisem de pe versantul celălalt și obstacolul din gheață

Așteptându-l pe Hari, care devenea din ce în ce mai neplăcut ca și companie de drum lung, m-am decis să bucur oamenii aceia comandând o supă cu tăiței, o chinezărie din aceea. A costat 300 NRP și nu i-am pus-o pe seama lui Hari, ci am plătit-o eu separat.

Na, că am deviat de la ce începusem să povestesc atunci când spuneam că mi-am băgat nasul în mica gospodărie: Nu am fost prea tupeistă, mi-era jenă să intru în camera oamenilor, deci nu îmi dau seama exact de cum era organizată înăuntru, din motive de baterii nu am făcut o fotografie din exterior, nu știu dacă o apreciere de 3 x 1,5 m se apropie foarte fidel de dimensiunea reală a clădirii. Cert este că în stânga aveau încropit un loc de dormit și singurul mobilier era un raft din lemn, înalt de vreo 2 metri, pe care se afla veselă din metal, din tablă – un ceainic mare, câteva oale -, niște cutii mari de conservă, goale, tot felul de borcane cu chestii necesare pregătirii ceaiurilor, termosuri mari din tablă (aveam și noi unul din acela acasă, în copilăria mea, made in China, capacitate 2 litri). Spre marea meu uimire și admirație, supa mi-a fost servită însă într-o cană de porțelan, pe o farfurioară asortată din porțelan, serviciu specific chinezesc. E adevărat că oamenii nu erau până peste cap de ocupați, dar adusul apei până acolo, să speli vesela, era un efort semnificativ, un fir de apă fiind jos în vale, abrupt, tocmai mă uitam și fotografiam drumul spectaculos care ne aștepta către Thorung Phedi.

I asked for a nuddle soup for 300 rupies. I was furthermore amazed and  impressed getting the soup  served in a porcelain cup, a specific Chinese cheap but fine porcelain! And a assorted dish, of course.

Some words about the place those people lived. I looked inside, but not too insistent, as I felt a little bit embarrassed to go into people’s room. I didn’t took pictures because of missing charged batteries, but I saw the general aspect. The small building from stones had about 3 x 1,5 m, on the left side they had a tepid sleeping place and the only furniture was a wooden rack, about 2 m high, on which were arranged some metal dishes like a large kettle, a few pots, some large empty boxes, all sorts jars with things necessary to prepare tea, big thermos for 2 liters.

 Pe versantul cu pajiște alpină din spatele adăpostului păștea un yak imens, de un negru intens și lucios, un singuratic. Aveam ocazia să văd acest specimen foarte aproape și mă rugam să îndrăznească mai aproape de noi. Lucru care s-a și întâmplat, ”bestia” a coborât, căutând smocuri mai bune de păscut, a ajuns pe poteca pe care mă aflam, dar era extem de temător. Am pus aparatul și mă pregăteam să fac o fotografie cu el, dar când mă poziționam cu grijă, astfel încât să fim prinși amândoi în imagine, mi-a scăpat piciorul pe o piatră, poteca fiind înclinată, și frumosul animal s-a speriat, luând-o la fugă cu o iuțeală nebănuită. M-am simțit vinovată de sperietura lui, dar nu aveam cum să repar eroarea. Bănuiesc că era un exemplar domesticit parțial care stătea prin apropierea acelor doi oameni, dar nu știu sigur. A fugit pe potecă și a dispărut în curba largă, bănuiam că aveam să îl revăd pe undeva pe drum. Zona în care ne aflam era periculoasă, nu îmi permiteam gesturi prea bruște, poteca respectivă se pierdea în hău, pe partea cealaltă se înălța maiestuos un alt versant, era ceea ce denumesc eu ”dramatic scenery”. Tipul de zonă unde să nu te prindă vremea rea sau noaptea, căci nu ai unde să te adăpostești, nu ai unde să te oprești, totul stă sub semnul alunecărilor de teren și nici măcar vulturii nu vor ajunge la cadavrul tău!

On the alpine meadow behind the shelter grazed a huge, deep black yak with a glossy loner. A lonely specimen, what is not usual for yaks. Finally I had the chance to be very close to one of this legendary animals and I prayed in my mind he would dare closer to me. The “ancient biest” truly came down looking for better grazing flocks and reached the path I was standing on, but hanging afraid. As I was ready to arrange my camera for shooting a selfmade picture with me on it near the yak I did a suddenly movement with my leg on the steep path, so the beautiful biest was terrible surprized and ran away in a very scared manner. I was amazed about it unexpected rapidity. I felt guilty about the incident and was so sorry about its fear, but I couldn’t fix the error. He ran away on the wide curved path and I suspected that we will meet him again somewhere further on the way. The area where we were at that moment was dangerous, I couldn’t afford to sudden gestures, the trail lost in the abyss, on the other side rose majestically another slope, a dramatic scenery really. That type of area where you don’t wish to be caught by the night or bad weather, because there’s no place to escape or find a refuge, there’s nowhere to stop, everything is under the sign of landslides and even eagles have almost no chances to reach your inert body!

Până la Thorung Phedi mai aveam de mers doar jumătate de oră și a fost ceva de genul ”mers pe vârfuri”. Ne-am reîntâlnit cu yakul cel sperios, s-a speriat din nou de apariția noastră și a tulit-o în sus pe versant cu o echilibristică fantastică, în fond era teritoriul lui și cunoștea probabil fiecare smoc și fiecare piatră. Noi eram intrușii. Eu, călătorul însetat de imagini și avid de descoperire și el, nepalezul mut și necomunicativ, pe care doar foamea îl târâse pe-aici, în miez de iarnă, să însoțească o turistă solitară fără astâmpăr.

Still about half an hour to walk for reaching Thorung Phedi and it was like “walking on the tips”. We met indeed the wild yak who was scared again and practically ran up on the slope with a fantastic balancing. In fact it was his territory and probably knew each cluster and each stone. We were the intruders. 

Intrarea în Thorung Phedi, la 4.420 m alt., este spectaculoasă. Este realmente un spectacol, sau o scenă din spectacolul pe care îl poți denumi ”Himalaya”.

The entry into Thorung Phedi at 4.420 m high is a spectacular one. It is a show really or a scene from the show that you could call simple, “Himalaya”. 

Cărarea pe care mergi și care te apropie de intrarea în acest ultim bastion al districtului Manang vine dinspre jos, urcând domol spre adăposturile construite acolo cu o îndemânare ”arhitecturală” impresionantă. Terenul acela prăpăstios pe care ai mers până aici se deschide deodată în calea ta și paralel de poteca pe care te afli mai apar două poteci. În față, peisajul este blocat de doi coloși de granit, superbi, minunați, și doar apropierea de ei îți va dezvălui ce se întâmplă de fapt, dacă se unesc sau dacă sunt despărțiți de un alt teritoriu. Sunt imaginile multidimensionale specifice munților din depărtare, când nu știi dacă diversele rânduri de rocă fac parte din aceeași entitate sau din entități total separate.

The path you just walk on and which lead you to the entry of this last bastion of the Manang district comes from below, rising slowly the the shelters built there with an impressive “architectural” skill. That steep terrain that you’ve gone so far til here suddenly opens in front of you and parallel of your path other different two more paths are appearing somehow. In front of you the entire picture is blocked by two giants of granite, gorgeous, wonderful appearance before your eyes and soul. Only going closer to them the landscape will reveal what is really happening, if they are only one body or if they are splited, separated from other territory. I try to describe the specific multidimensiional mountains images which we normally saw from the distance but we do not know whether the various layers of roch are of the same entity or totally separate entities.

Culorile și dimensiunile mă fascinau, ele sunt de fapt chemarea permanentă pe traseu. Primul panou turistic te întâmpină cu același ”Welcome” omni-prezent și aparținea de ”Hotel Mountain View & Thorong High Camp Hotel”, iar dacă te luai după informația de acolo, era deschis 12 luni pe an. În Nepal e important să știi să citești ”printre rânduri” anunțurile adresate turiștilor și să le adaptezi la realitatea locală, să știi că ele nu sunt ostentativ rău intenționate, dar nu corespund ofertei reale pe care o promovează. Oamenii poate că nu cunosc implicațiile publicității pe care o fac, dar știu sigur că acest mod de publicitate atrage clienți, restul nu îi interesează. La un alt nivel, mult mai studiată și mai conștientă, deci cu atât mai draconică și distrugătoare, este și publicitatea lumii civilizate metropolitane din Europa pe care o cunoaștem.

I am usually fascinated about colors and sizes, they are actually the permant call on the route, it’s a mistery.

The first tourism board welcomes you with the same omni-present “Wel-come” and belonged to the “Hotel&Thorong High Camp Mountain View Hotel”. Due to the mentioned information on it this was opened all the year around, 12 months per year. In Nepal it becomes very important to know or to fast learn “the signs”, how to read “between the lines and rows”. As tourist you have to adapt these messages to the local reality, to understand that they are not blatantly malicious, but they doesn’t correspond to the actual offer that they are promoting. Local people may not know the implications of advertising they do, but they know for sure that this kind of advertising attracts customers, the rest they do not care about. To a different level – if I dare to affirm hereby -, a much more studied and awared, so much more draconian and destructive is also the advertising of the civilized world of the big European metropols which we know nowadays.

Mergând încă vreo 200 de metri ajungi la intrarea propriu-zisă a ansamblului improvizat de adăposturi și pe dreapta, un alt panou turistic, mare, îngrijit, îi avertizează pe vorbitorii de engleză asupra răului de altitudine cu un titlu mare, galben, bolduit: ”ACUTE MOUNTAIN SICKNESS !!!”, sub care urmează o listă întreagă cu simptomele bolii. Recomand celor care nu au depășit altitudinea de 4.000 de metri să fie atenți și să ia în serios aceste avertismente, pentru că nu e vorba de exagerări inutile, ci de o realitate foarte concretă.

Going for another 200 meters you get into the actual assembly of the improvised shelters and on the right side you see another tourist board, a large one, clean, warning the English speakers about the altitude sickness. A huge title, bold yellow letters: “ACUTE MOUNTAIN Sickness!!!”. If you are first time on higher altitude, better pay attention and take care, stay one day longer on the spot and when you feel acclimatised go further.

Platoul acesta de barăci și căsuțe și adăposturi improvizate e amenajat pe două nivele, eu l-am urmat pe Hari și am intrat în partea de deasupra. Pentru a continua traseul sau pentru a ajunge la camerele de dormit treci inevitabil print-un fel de terasă închisă, cu podeaua din lemn, mese și scaune din plastic alb, de jur împrejur geam. O străbați, ieși și la câțiva pași pe stânga se face intrarea în altă sală de mese, lungă, cu sobă și o capacitate destul de mare pentru turiști, la o adică cred că aici pot încape între 60 și 100 de oameni.

Gândind retrospectiv nu pot înțelege de ce am rămas atât de cuminte, odată ajunsă acolo. De obicei, un loc străin, nou, mă îmbie la scotocit, făcut poze. Cu siguranță eram obosită, era soare, dar foarte frig, îmi doream să stau, să dorm, dar nu mă înduram să intru în camera rece și să mă culc pur și simplu. Regret faptul că nu am umblat mai mult în zonă, că nu m-am dus să străbat tot complexul de la nivelul inferior, pur și simplu să explorez bucata de ținut și să exploatez timpul ireversibil. Nu e cine știe ce de descoperit, locul este carg, îngust, practic singurele căi de acces sunt cele pe care ai venit și cea pe care vei porni mai departe spre Thorung La/Muktinath. Aveam emoții pentru incursiunea nocturnă, se anunța o urcare lungă, de vreo patru ore, abruptă, pe întuneric, mi-era teamă că din cauza rucsacului nu voi face față. Chiar dacă aerul din Himalaya la 5.000 de m alt. nu este la fel de rarefiat precum în Anzi sau așa cum l-am perceput în Africa, condițiile nu trebuie totuși ignorate. O decizie bună ar fi fost să staționez două zile aici, nu să atac ascensiunea în aceeași noapte. De acest lucru îmi dau seama abia acum, când scriu. Mi-aș fi dat seama de oboseala mea dacă aș fi fost mai puțin fascinată de călătoria mea, dacă aș fi avut o comunicare normală cu Hari, dacă aș fi putut vorbi pe timpul zilei cu cineva, dacă m-aș fi putut sfătui poate, nu știu ce să spun. Faptul că doar în Manang am staționat pe parcursul celor 350 de km nu a fost deloc alegerea ideală, ca să nu spun că a fost o eroare. Mi-ar fi ajutat de exemplu să știu că din punctul cel mai înalt al trecătorii va urma o coborâre lungă și de coșmar, pe care nici localnicii nu o agreau.

Din Thorung Phedi turiștii puteau închiria fie un cărăuș uman, fie un asin, să le ducă bagajul până sus, dar nimeni nu căra bagajul până jos, la coborârea spre Muktinath, era efortul mult prea mare și probabil nici o sumă din lume nu i-ar fi putut urni.

Am primit o cameră mare, cu două paturi mari, solide, pe care domneau acele pături colorate, grele și foarte călduroase. Nu exista curent electric, toaleta era undeva afară, frigul este crunt, peisajul depășește orice imaginație. Ne-am adunat vreo 6 turiști aici, deci aveam să plecăm oarecum în grup, dimineață la ora 5 jumate, imediat după un mic dejun servit la lumina lumânărilor. Îmi doresc doar să pot dormi, de trei nopți mă chinuiesc. În cameră sunt minus zece grade, așa că m-am băgat cu pufoaica în sacul de dormit, doar bocancii i-am scos din picioare.

I got a large room with two large and high beds, having those colored and very heavy and warm blankets. There was no electricity, the toilet was outside somewhere, it is severely cold up there and the landscape is beyond any imagination!

We gathered about six tourists here from all over the world. We all where agree to leave together in the morning at five o’clock, immediately after a breakfast served by candlelight.

From my diary: “I only wish I could sleep, I struggle for last three nights. In the room are minus ten degrees, so I put again all those things in my warm sleeping bag – water, batteries, camera etc. – and ….wishing me a nice sleep!”

 

urmarea - click here