Alerg, merg sau mai bine stau oleacă?

Eh, după alergarea de ieri – sau alaltăieri -, azi te cuprinde şchiopătatul în jos pe scări, iar ridicatul de pe scaun sau din pat nu mai este tocmai cea mai uşoară mişcare. Cu siguranţă că ştii cum se simt chestiile astea. „Musculatura trece şi ea printr-un stress fizic atunci când avem noi chef să facem sport, iar disconfortul cauzat de acest stress este ceva perfect normal.” – spune Ph. D. Allan Goldfarb, profesor la Universitatea din Carolina de Nord-Greensboro. De fapt, durerile musculare sunt adesea un lucru bun. „Este o dovadă a faptului că, corpul tău se adaptează şi devine tot mit fit.” – afirmă acelaşi Goldfarb. „Eşti la momentul când îţi reprogramezi structura musculară şi întăreşti celulele care erau mai slabe din punct de vedere fizic.”

Acest lucru este adesea o chestiune delicată pentru un alergător care vrea să evite „daunele”. Dacă după primele senzaţii sau bănuieli de durere te paşte gândul să „parchezi” direct pe canapeaua îmbietoare, cheful tău de antrenament s-ar putea „linişti” până la a deveni tot mai mititel. Dar, în acelaşi timp, dacă insişti să forţezi şi să ignori simptomele, te poţi alege cu „daune” serioase.  

Deci, întrebarea care apare este foarte simplă: cum recunoşti graniţa dintre o doză sănătoasă de durere şi durerea care este de fapt realul semn al unor probleme serioase?

Trebuie să recunosc că eu personal m-am confruntat de cel puţin trei ori cu această dilemă, de când chipurile m-am „apucat” de alergare, în urmă cu aproape un an de zile (998 de km alergaţi doar, din care 320 doar în concursuri de alergare şi 55 în triatloane) şi tot de atâtea ori am avut impresia că gata, s-a terminat, va trebui să stau pe bară cel puţin 3 luni de zile.

ALERGÂND

Uneori, stresul fizic al activităţii derulate se manifestă ca şi durere chiar pe parcursul alergării. Asta din cauză că alergarea în sine, ca mişcare, împinge în jos greutatea corporală şi nici cei mai sofisticaţi şoşoni de alergare nu au cum să amortizeze acest şoc. „O bună parte din şocul respectiv se prelinge în musculatură. Procesul de absorbţie a şocului eliberează reacţii chimice care activează receptorii durerii.”

Poţi încerca să diminuezi durerea din timpul alergării înlocuind şoşonii prea uzaţi şi alegând suprafeţe mai moi de alergare, pe cât posibil. Şi gândeşte-te şi la opţiunea de a face o alergare uşoară a doua zi, pe o bandă de alergare, lucru care te-ar putea ajuta în recuperare (personal sunt foarte sceptică asupra alergării pe bandă, la mine nu funcționează). Dacă durerea escaladează peste limita confortului, treci de la pas alergător la pas mergător şi scurtează din distanţă. Oferă-ţi cel puţin o zi de repaos şi nu încerca ulterior să recuperezi distanţele neparcurse în ziua respectivă.

POST-ŞOC

De regulă, pe timpul exerciţiului fizic senzaţia de bază este cea de bine. Durerea în sine poate apare imediat după încetarea mişcării sau după una-două zile. „Escaladarea graduală a disconfortului care atinge punctul culminant într-un interval de 24 până la 48 de ore de la terminarea efortului fizic se numeşte instalare întârziată a durerii musculare (DOMS = delayed onset muscle soreness)” – spune Ph.D. Carol Torgan, fiziolog în exerciţiu în Bethesda, Maryland.

DOMS apare de regulă atunci când muşchii picioarelor efectuează o contracţie puternică, dincolo de limitele obişnuitului pentru ei, fapt ce măreşte tensiunea musculară pe lungime. 

Alergările de viteză, competiţiile, alergările de anduranţă sau orice fel de activitate fizică cu care muşchii nu sunt obişnuiţi se numără printre cauzele de alt tip. „Activităţile intense sau cele noi reprezintă un stress major pentru celulele musculare.”, spune Goldfarb. „Unele dintre celule sunt mai puternice ca urmare a unor antrenamente regulate, dar atunci când intervii cu un nou stil de activitate, loveşti practic în celulele mai slabe care dezvoltă un soi de lacrimi de tip micro. Este o daună care cauzează disconfort. Veste bună este că, odată recuperaţi de la sine, muşchii respectivi devin mai puternici şi mai rezistenţi faţă de noi lovituri pentru o perioadă de aproximativ 8 săptămâni.”

Atunci când se instalează DOMS, alergările uşoare nu sunt problematice, dar se recomandă evitarea pentru câteva zile a eforturilor fizice intense. Desigur că se simte o oarecare rigiditate pe parcursul primilor kilometri alergaţi şi aici e important să recunoşti limita dintre o durere suportabilă şi una îngrijorătoare. „Dacă durerea durează mai mult de o săptămână şi se agravează ori apare vreo roşeaţă sau umflătură, cel mai bine mergi la un medic specialist” – recomandă Torgan.

Acestea fiind spuse, dând maximum într-un antrenament sau într-o competiţie nu înseamnă neapărat să te ologeşti. „Dacă eşti pregătit foarte bine pentru o cursă, nu vei suferi la final, având muşchii aferenţi deja obişnuiţi cu tipul respectiv de efort. Dacă apar suferinţe însă, e un semn că pe timpul cursei ai făcut ceva neobişnuit, de pildă ai alergat la deal sau ai impus un ritm mult mai rapid decât cel din timpul antrenamentelor.”

SURSA: RUNNER's WORLD

WHAT ARE YOU HOLDING ON TO?

Tell me what actual benefit you receive from living the “normal” lifestyle – a 2 hour commute to work each day, spending 8 hours in a corporate cubicle that removes your individuality and creativity, to receive a paycheck from which the government has taken its huge and undeserved bite leaving almost enough to cover your bills and expenses – just so that you can live in the kind of house and drive the kind of car that your friends and relatives think you should live in and be driving.

  We all must admit that for some strange reason that we don’t really understand, we feel a profound sense of accomplishment when we get approved for a mortgage, get a new credit card, or get the “big promotion” at work. There is a scene in the movie Brazil, (a version of 1984), in which Michael Palin lifts his mask as he is about to begin torturing Jonathan Pryce and says glibly, “Confess quick – you don’t want to ruin your credit rating!” We strive, we sacrifice health, family, and well-being for the opportunity to be a better slave.

The undisputed truth is that you have been conditioned to need your pain. But when you come right down to it, all the aforementioned conditions involve your humble, pleading, acquiescent and compliant servitude. Huxley said that the ideal circumstance would be for the slave to be contented with his slavery (paraphrased) – and here you are.

I understand that there are those of you who truly love the system and would hate to see it go. It’s not my intention to say you are wrong in your pursuit of happiness. But if you find that you are not fulfilled by spending money you make from being employed by working in a cubicle (or any job you hate), then, really, what are you hanging onto – and why?   

The system to which you are clinging is about to betray you. One legal precedent the federal government uses to impose income taxes upon an individual is the concept known as “implied benefit”. What this means is that even though you may have never used any of the plethora of benefits the local, state and federal governments offer you, they are there for you should you need it. And whether you use them or not, there is the implied benefit that you could do so. That concept is about to come crashing down on your head. You need only look at hurricane Sandy (not to mention Katrina) to see what chaos it caused. How many thousands of people are still suffering without power (because non-union workers are being turned away) and still without shelter, food or water (because the FEMA office is “closed due to weather”). Where’s your implied benefit now???

  Many people have chosen to leave the system behind and try to achieve the self-sufficient lifestyle. Even amongst them, there are “varying levels of commitment”. It seems that those called “preppers” anticipate the need to be prepared for unforeseen catastrophes – war, earthquakes, bad weather, economic collapse, pole shift, planet X, et al – in the belief that somehow at the end of the tunnel everything will return to the way it was back in the 1950s, in an idyllic, red-white-and-blue America.

 Personally, we are getting ready to shut everything down very soon, so I won’t mince words – in our opinion, there is virtually no hope for civilization as we know it today to recover from a total collapse in the span of a few years. A few generations would be more like it.

  A survivalist is preparing now to be self-sufficient as a permanent lifestyle, whereas a preppper tries to buy enough supplies to carry him or her over the hump, most of whom we have spoken with assuming 6 to 24 months will do it. We don’t have to go back as far as Egypt and Typhon 3500 years ago to see how long it takes to recover from a collapse. There is plenty of history to show us, including a thousand year period after the fall of the Roman Empire (commonly known as the Dark Ages) before the Renaissance came along and people were ready to learn new habits (like hygiene, reading and science). Look up the collapse of the Argentine Peso in 1999 – still in chaos 13 years later with no real relief in sight. So, in our view, if in the recent past we can document what a complete collapse looks like, then the belief that any American collapse scenario would involve getting back to “normal” any time soon after it, is not based on solid ground.

  We strongly suggest, whether you are considering being a prepper, a survivalist or not sure what you want at this point, that at an absolute minimum you begin as a dedicated prepper. Good preppers always have storage foods, supplies, a bug out bag and such. That is a good place for anyone to start. But look beyond that for your survival. Social Security payments, welfare, food stamps, disability entitlements, pensions, etc., etc., can be swept out from under you in the blink of an eye, and you will find that you have been holding on to thin air, like that from which our current monetary system itself is created.

  The only things you can truly hang on to are your own abilities, your own intuition, your own physical labor and enough self-love to know that you deserve to live a fulfilling, comfortable and secure life of your own choosing without harm to anyone else.  If you think that not everyone can do that, you’re right.  Only those who choose to do so, can.

 Dan and Sheila are the authors of Surviving Survivalism – How to Avoid Survivalism Culture Shock and hosts of the free podcast, Still Surviving with Dan and Sheila, both available at  http://survivingsurvivalism.com.

 For information about their survival community, or for other questions, they can be reached at surviving@lavabit.com.

Source: www.zengardner.com

Trail Microlight Running Jacket

I like cold weather. I like the windy autumn and spring days. I like trail running in the windy, chilly weather.

Last year, as I started to run in October, I needed a sort of light jacket carrying with me in case of wind and soft rain. I couldn't find, for a decent price, the item I wanted. I found a beautiful, small, very light, thin running jacket, but without any pocket and no hood. So, finding this one now, make a big difference. 

I've already run having it on, twice, for about 12 km, in a chilly, soft windy and wet evening. Very satisfied about it.

Some of its features:

- it is really super lightweight & breathable, with a high standard of wind resistance,

- water repellent shell,

- self packable into back zip pocket with elasticated adjustable belt,

- the hood is adjustable and roll away,

- lock down zip and chin guard,

- generous back zip pocket.

But ..... oh yes, pretty expensive, as all such qualitative sport items: 86 euros. This is the only reason that doesn't let me feel "happy with it". But .... it is sooooo super lightweight and has a nice adjustable hood and an useful pocket, man!! And two long cuts on the both side are also available, for a good air transfer, when needed. Useful too for reaching the pockets inside, if you wear a blouse having lateral pockets.
Use:
- trail or urban running,
- wet, soft windy, chilly autumn weather,
- trail running races - very useful to have it by hand.  
And the color perfectly suits to the thermal neck ;-) 

A BIG LIKE for it!

Update 7th of Nov. 2012: 

A dry, dark and chilly evening in Bucharest, about 12°C. Chilly enough for long thin running pants, a short sleeves T-Shirt and this jacket. And a head bandana. My mistake was to underestimate the chilly air. So, under the jacket I had no long sleeves. I run 13 km and I felt a bit cold for the first 2-3 km, then at the end, after I stopped still being outside, I could feel the wet jacket inside. So, the conclusion: 

It is quite important what you are wearing under such of high tech equipment. It is normal to get wet during running, so the wet have to be somehow absorbed ... but not having the right material, the body wet stops on the "jacket's wall", right? And it becomes cold and you feel it directly on your skin and you get cold. So simple is that!

Salomon Ladies XT WP Jacket :-(

This lady jacket for wet weather, from Salomon, costs about 180 euros! I tried it today and I still do not understand the reason it is so expensive.

Yes, it is:

- light weight,

- packable,

- waterproof.

The product description mentioned also: "very breathable, ideal for running in wet weather." I absolutely did not feel that "very breathable". You are maybe protected outside, but you'll be 100% wet anyway, because of the inside sweat while running.

The hood cannot be rolled out.

It has a wearable stowe pocket with arm and a stash pocket and this is all.

I do NOT recommend this investition, for sure! The price is much to high versus what the item offers.

This one here costs 100 euros less, but it is much better! And it is not Salomon, but "only Ronhill!)

Industria alergatului: cine exploatează prostia/ignoranța cui?

Tocmai am primit un news-letter de la o publicație destinată industriei alergării. Da, nu m-am exprimat eronat. Poate că încă nu în România, dar în multe alte zone ale societății umane există și se cultivă ”o reală industrie” pe seama unei caracteristici cu care ființa umană se naște: aceea de a merge cu propriile picioare, a mărșălui, a alerga. O industrie care, după părerea mea, câștigă sume infinite de bani doar din cauză că societatea a creat o ființă umană ignorantă, leneșă și orgolioasă. O ființă umană care a renunțat să-și folosească propriul organism la realul său potențial, având impresia că fără un echipament de ultimă generație nici nu ar mai fi capabilă să meargă singură pe propriile picioare. Fiți atenți la acest text care încearcă să vândă, cu orice preț:

 Sincer vorbind, inițial m-am oprit din citit după ”Over 250,000 years ago, our Paleolithic ancestors roamed the earth. Unlike today's athletes, who live to perform, these Paleo-athletes performed to LIVE! Their daily life was a game of survival that hinged on having the strength, speed, agility, and endurance to hunt and forage for food. They were the ultimate super-athletes!”

Ce legătură mai avem noi cu omul paleolitic?!?! Cât, din resursele de atunci, calitativ vorbind, mai există acum, la valoarea nutritivă de atunci? Câți dintre oamenii contemporani mai au obiceiurile și mai ales necesitățile pe care omul paleolitic le avea? Niciunul, cu siguranță! Cei care mai trăiesc în triburi, descoperite sau nedescoperite, atinse sau neatinse de produsele erei moderne, nici măcar aceia nu se mai află la nivelul omului paleolitic. Omul modern a avut grijă, în numele ”civilizației” prost interpretată, să distrugă tot ce mai putea fi distrus. Stomacul nostru e diferit, materiile prime sunt diferite, natura a suferit și ea ca urmare a activităților umane, ritmul de viață e diferit, preocupările sunt altele, existăm în cu totul altă lume și întoarcere la paleolitic va fi posibilă (sună aiurea, nu?) doar ca urmare a unui cataclism greu de imaginat acum. Dacă e să facem un scenariu ”apocaliptic”, o revenire la paleolitic ar oferi șanse de supraviețuire a rasei umane în proporții extrem de mici. Majoritatea oamenilor vor muri pentru că vai, nu mai găsesc săpun Protex, nu mai au apă caldă și se isterizează dacă o pană de curent electric le fură conexiunea la internet etc. etc. etc. :-)) nu aș vrea să lungesc lista, că m-aș distra prea tare și, în fond, și eu sunt tot un ”produs urban” al acestei ”civilizații”. Una dintre diferențele dintre mine și majoritatea celor pe care îi cunosc mai bine este că eu pot cotrobăi o lună prin Himalaya înaltă, iarna, fără să sufăr de lipsa condițiilor, în timp ce ei, dacă ar auzi că nu fac duș o lună de zile, s-ar apuca probabil cu prețioasele degețele de nas, presându-și delicatele nărișoare. Cine știe despre ce vorbesc, va înțelege însă despre ce vorbesc.

 Mă uit la părinții de bebeluși, de exemplu. Bebelușii sunt tratați imediat cum au venit pe lume cu tot felul de creme și dezinfectante, cu tot felul de mâncărici sterilizate, nu sunt primiți prin creșe și grădinițe dacă nu au făcut nu știu ce vaccinuri și tot așa. Sistemul imunitar e distrus cu insistență prin folosirea celor mai ”sofisticate” săpunuri și produse care promit chestii de care organismul uman nici măcar nu are nevoie, prin spălarea absolut excesivă a mâinilor .... Am văzut de curând o persoană adultă care se spală le mâini înainte de a intra la toaletă, după ce iese de la toaletă și în drumul de 5 minute, după ce mai atinge vreo clanță sau vreo ușă de lift, se mai dezinfectează de două ori. Fără a suferi de o boală anume.

Hm .... 

Dacă citesc doar ce scrie mai sus mi-ajunge pentru a mă revolta asupra tuturor strategiilor acestora lipsite de orice etică și scrupule, prin care omul distruge omenirea în numele banului.

Și, aparent fără nicio legătură, pot spune că ador cu atât mai mult cartea lui Christopher McDougall, ”Born to run” - pe care o recomand nu alergătorilor, dar mai ales sedentarilor. Și părinților care nu-și lasă copilașii să alerge desculți prin roua umedă a dimineții, așa cum mă lăsa pe mine mama dinainte de a împlini doi anișori. Și iaca că am crescut mare și sănătoasă :-)

Câteva spicuiri relevante pentru cei care au ochi de auzit și urechi de văzut se regăsesc aici. M-aș bucura să știu că cititorul nu se rezumă doar la o lectură, dar și începe să schimbe ceva în stilul de viață, căci .... avem doar o viață!   

 Și, pentru a-mi dovedi propria dependență de societatea asta modernă în care am fost născută și în care am crescut mare, parțial propria ipocrizie, în pofida aversiunii mele sporadice față de campanii publicitare exacerbate, prin care furnizorii de produse încearcă să vândă nisip în Sahara și gheață în Antarctica, tocmai zilele trecute mi-am cheltuit ultimele rezerve de bani pe două perechi de șoșoni de alergare din ultima generație, vezi aici & aici.

-->

 Ca să nu mai spun că, din punct de vedere al echipamentului sportiv, cu ceea ce am achiziționat în ultimul an de zile, s-ar putea antrena nu unul, ci trei sportivi de performanță.
Totuși, motivul numărul unu în cazul meu a fost nu dorința de a performa neapărat, ci mai degrabă principiul bolnăvicios de ”ochii văd, inima cere”.
Și pe acest link se vede clar și imaginea acestei nebunii de care încerc să mă vindec. Vindecarea vine acum prin faptul că nu mai am bani, dar lucrez în continuare în a schimba mentalul, astfel încât vindecarea să vină din convingerea că nu (mai) am nevoie de echipament pentru a performa. Fără muncă asiduă și constantă, nimic și nimeni nu te poate ajuta să atingi performanțe relevante. Așa cum oamenii care fac carieră în business o fac cheltuind întreaga viață pentru acest lucru - adică lucrează nu 8 ore, ci 16 ore pe zi, ani întregi -, tot așa și sportivii de mare performanță își cheltuiesc viața pe antrenamente, mai puțin pe nu știu ce echipamente de ultimă oră, care uneori sunt mai degrabă dăunătoare.
Anul trecut am început cu acest model minimalist, anul acesta am continuat și cred că este direcția cea bună, deși nu cred că voi ajunge vreodată să doresc a alerga în picioarele goale. 
Dar să stăpânesc ”modelul” alergării în picioarele goale este deja un punct câștigat pentru mine. 
 

Lance Armstrong - o amintire contemporană ...

Ceea ce m-a șocat cel mai tare nu a fost neapărat știrea conform căreia Lance Armstrong a devenit brusc un renegat al ciclismului - internetul este plin de informații despre el, viața lui, performanțele și victoriile lui în sport, precum și victoria asupra cancerului -, ci faptul că exact în ziua în care s-a anunțat public acest lucru, pe tot mapamondul, cei de pe Wikipedia au avut o reacție fulgerătoare: ”Lance Edward Armstrong (born Lance Edward Gunderson, September 18, 1971) is an American former professional road racing cyclist.” sau, varianta în germană: ”Lance Edward Armstrong (* 18. September 1971 in Plano, Texas, als Lance Edward Gunderson) ist ein ehemaliger US-amerikanischer Profi-Radrennfahrer und Triathlet.”

Varianta în limba română nici nu merită citită, traducerea este penibilă.

Și-uite-așa mitul Armstrong se evaporă cu viteza luminii. Mie personal mi se pare cel puțin ciudat, dar nu pot comenta, nefiind informată. Mă întreb doar: Câți nu se droghează în Turul Franței? Și de ce acum? Că doar controalele au fost efectuate la fiecare competiție, de ce acum, retroactiv, pe toată durata anilor trecuți .... ? Nu știu, dar ceva e ciudat .... parcă e un scenariu de film, o răzbunare, o chestie.

Citeam pe Facebook și scrisoarea deschisă a lui Greg LeMond (1986 - primul câștigător ne-european al Turului Franței, informații detalite pe Wikipedia), pe care o și redau aici:

”Can anyone help me out? I know this sounds kind of lame but I am not well versed in social marketing. I would like to send a message to everyone that really loves cycling. I do not use twitter and do not have an organized way of getting some of my own "rage" out. I want to tell the world of cycling to please join me in telling Pat McQuaid to resign. I have never seen such an abuse of power in cycling's history- resign Pat if you love cycling. Resign even if you hate the sport.

Pat McQuaid, you know dam well what has been going on in cycling, and if you want to deny it, then even more reasons why those who love cycling need to demand that you resign.
I have a file with what I believe is well documented proof that will exonerate Paul.
Pat in my opinion you and Hein are the corrupt part of the sport. I do not want to include everyone at the UCI because I believe that there are many, maybe most that work at the UCI that are dedicated to cycling, they do it out of the love of the sport, but you and your buddy Hein have destroyed the sport.
Pat, I thought you loved cycling? At one time you did and if you did love cycling please dig deep inside and remember that part of your life - allow cycling to grow and flourish- please! It is time to walk away. Walk away if you love cycling.
As a reminder I just want to point out that you recently accused me of being the cause of USADA's investigation against Lance Armstrong. Why would you be inclined to go straight to me as the "cause"? Why shoot the messenger every time?
Every time you do this I get more and more entrenched. I was in your country over the last two weeks and I asked someone that knows you if you were someone that could be rehabilitated. His answer was very quick and it was not good for you. No was the answer, no, no , no!
The problem for sport is not drugs but corruption. You are the epitome of the word corruption.
You can read all about Webster's definition of corruption. If you want I can re-post my attorney's response to your letter where you threaten to sue me for calling the UCI corrupt. FYI I want to officially reiterate to you and Hien that in my opinion the two of your represent the essence of corruption.
I would encourage anyone that loves cycling to donate and support Paul in his fight against the Pat and Hein and the UCI. Skip lunch and donate the amount that you would have spent towards that Sunday buffet towards changing the sport of cycling.
I donated money for Paul's defense, and I am willing to donate a lot more, but I would like to use it to lobby for dramatic change in cycling. The sport does not need Pat McQuaid or Hein Verbruggen - if this sport is going to change it is now. Not next year, not down the road, now! Now or never!
People that really care about cycling have the power to change cycling- change it now by voicing your thought and donating money towards Paul Kimmage's defense, ( Paul, I want to encourage you to not spend the money that has been donated to your defense fund on defending yourself in Switzerland. In my case, a USA citizen, I could care less if I lost the UCI's bogus lawsuit. Use the money to lobby for real change).
If people really want to clean the sport of cycling up all you have to do is put your money where your mouth is.
Don't buy a USA Cycling license. Give up racing for a year, just long enough to put the UCI and USA cycling out of business. We can then start from scratch and let the real lovers in cycling direct where and how the sport of cycling will go.
Please make a difference.
Greg”

Băneasa Trail Race coming soon ....

Detaliile urmează, deocamdată doar notați-vă în calendar. Lejeritatea sau duritatea acestei curse va depinde de condițiile meteo de la jumătatea lunii decembrie. Anul trecut, pe 15 decembrie, era primăvară. Vom vedea cum va fi anul acesta, poate că cei doar 9 km nu ni se vor părea atât de nemilos de scurți cum mi se par mie acum :-)

urmăriți și pe FB

Updated 7 nov 2012:

Au prelungit cursa cu 1 km, acum vor fi 10. Nice. Au pus informații pe site, taxa de participare se ridică la 90 RON (cam piperată, cam prea piperată. Răspunsurile de pe FB, către cei care și-au exprimat opinia asupra taxei, sunt tăioase, ironice și ilogice. Într-unul din ele se dă de înțeles: ”dacă vrei să alergi în aceeași cursă cu Marius Ionescu, trebuie să plătești prețul!” No like la atitudinea pe care am observat-o acolo, dar am preferat să mă retrag cu grație).

 Concursul este cuplat și cu o petrecere de amploare, care se va ține dacă se înscriu - pentru o taxă de 150 RON - destui participanți. Detalii pe site-ul lor.

Updated 17 nov 2012:
Duminica trecută cică s-a alergat pe traseu. N-am știut. Dar se aleargă și mâine, de la 10 și abia aștept :-)

Updated 18 nov 2012:
A fost frumos. Eu nu am alergat, m-am dus cu bicicleta. 20 km dus, 10 prin pădure, 20 km retur. Dimineață la 9 era încă rece și ceața foarte densă era foarte joasă. Eram bine îmbrăcată, am ajuns pe la zece fără un sfert și apoi au început să vină și ceilalți care se adunau la alergare. Nu venisem pregătită să alerg, că deh ... unde să te schimbi, unde să lași bikla în siguranță? E mai complicat pe timp rece, și deși îmi place alergatul iarna mai mult decât vara, chestia cu transpiratul și schimbatul hainelor este o problemă.

Traseul de concurs e destul de ”labirintos”, are în jur de 20 de schimbări de direcție. E frumos, pe covor de frunze de toamnă, în ceață, printre copaci, fără prezența mașinilor și a maselor de oameni .... foarte frumos. Dar singur pe-acolo nu prea ar fi o idee bună. Duminica viitoare mă duc să alerg. Nu știu cum ajung, dar clar o alergare pe-acolo, toamna, trebuie făcută. Ultima oară am alergat prin aprilie pe traseul de Prima Evadare. Acum e diferit.
Nu am făcut numărătoarea .... să fi fost vreo 20 de inși azi?

 Urmăriți ”Ce vrăji a mai făcut Samantha” în episodul următor, cică se merită :-)

AZUGA Trail Running & Sorica bis

 info race - click here
Locul meu 2012:  32/77 ladies open, 4h50'
                     2013:  21/50 ladies open, 4h28'
Locul meu: 166/283 open general  (2012)
                       144/272 open general  (2013)
Locul 1 la fete a scos  3h18'  (2012)
                                          2h48'  (2013)
206 men, locul 1 la băieți:  2h25'       (2012)
                                                  2h21'51'' (2013)

20 octombrie 2012

Măi fraților, așa ceva nu se poate! Pur și simplu NU – SE – POA – TE! Ați stricat piața, pe bune! Nu mă mai joc! :-) Este incredibil ce se mai întâmplă pe la concursurile astea, pe cuvântul meu!

Am fost avertizați de la ședința tehnică că vom avea probleme cu marcajul ..... și așa a fost. Ni s-a și spus cui să mulțumim după aceea .... și io una îi mulțumesc! De ce?

Vedeți de exemplu în fotografia asta: pe mai puțin de 50 m 

avem cel puțin 7-8 marcaje. Nu e o reală nebunie??

Trecând peste faptul că pur și simplu mi-ați inundat mintea și m-ați făcut uneori să cred că în loc de pupilele mele albastre am niște puncte rozalii pe retină, ce-aș mai putea spune?

Că ați exagerat?

Că din surplusul de marcaj se mai putea marca un 40k?

Că mă obișnuisem atât de mult cu punctele și săgețile roz-bonbon, cu panglicile roșii de la Salomon, încât la un moment dat, pe o coborâre abruptă și destrămată am avut 2 (virgulă) 3 secunde de panică: ”Oh vai, unde e marcajul?? Vai de mine, am făcut 5 pași și nu mai știu pe unde s-o iau!! Ce prost au marcat! Vai de mine, ce mă fac?! Dacă mă devorează ursu? Unde dracu e marcajul ăla?!” - și vai de el, îmi stătea exact pe pupila dreaptă, în timp ce o panglică roșie și lunguiață se hlizea năzdrăvan la mine, parcă trăgându-mă de picioare ...

Și acum, revenind la seriozitatea specifică, vă dați seama că rândurile de mai sus sunt un scenariu care se dorește 100% pozitiv și relaxant, cu puțină ironie POZITIVĂ :-) A fost cel mai .... bogat marcaj pe care un bântuitor prin munți și-l poate imagina (și credeți-mă că am bântuit prin destui munți ai lumii). A fost cu mult exagerat de des. Nu-mi dau seama cum la unii se poate și la alții nu se poate, cum la unii se fură peste noapte și la alții nu se fură, pur și simplu nu știu. Cert este că a fost o cursă în care, printre altele, nu ai avut palpitații de teama că nu vei știi pe unde să o rupi la goană, nu ai pierdut energie și timp pentru a-ți căuta cărarea și pentru a te asigura că ești pe drumul cel bun al traseului, ce mai, a fost marcaj de marcaj și cel de l-a conceput .... ori am fost frați într-o viață anterioară, ori împărțim aceeași felie zodiacală :-) Felicitări lui Cristopher (corect, el e ”vinovatul”?) și echipei care l-a ascultat, neboicotându-i munca :-) și lăsându-l să-și facă omul damblaua și să umple pădurile, pășunile, urcările și coborârile cu semne roșii și rozalii. Bravos!

De regulă, un raport de cursă de-al meu ar fi început cu detalii despre marcaj doar dacă acesta nu ar fi existat sau dacă ar fi fost insuficient (chestia absolut cea mai frustrantă într-o cursă, care poate umple de spume și pe cel mai calm alergător). Dar nefiind cazul și chiar negăsind nici un punct sau punctuleț de care să mă leg, trebuia să încep cu ceva care ”m-a exasperat” (pozitiv) pe cei 27 de km ai cursei din Azuga.

Mai departe:

1. Traseul este greu.

2. Este un traseu de pe care nu trebuie să lipsească bețele de trekking.

3. Traseul este greu.

4. Și foarte, foarte frumos.

5. Are 3 urcări cam ucigătoare.

6. Și revenind la chestia cu ”traseul este greu”, și-a câștigat locul 2 în topul meu personal legat de competiții. 

7. Traseul are, evident, și o serie de coborâri pe măsura urcărilor, adică un pic criminale, dar se poate și mult mai rău.

Deși diferența de nivel acumulată nu te lasă să te sperii prea tare – doar 1.600 de m pentru o lungime de 27 km -, 

este un traseu dedicat amatorilor de crampe, cârcei și ce-o mai fi existând. De frica crampelor – al căror gust l-am simțit acut pentru întâia oară la maratonul din Ciucaș - am abordat această cursă cu un foarte înalt simț al prevenirii și mi-a ieșit. Ceea ce înseamnă că aș mai putea alerga chiar și mâine, fără nicio problemă majoră (ceea ce am și făcut, dând bis la Sorica up & down).

Organizarea a fost brici (sau Zeiss). Nu a fost o simplă cursă, a fost un eveniment în toată regula. Un concept puțin diferit față de ceea ce cunoaștem. Pe scurt:

- vineri seara, paste la discreție
- ședința tehnică

- validarea înscrierii și preluarea kitului de participare

- sâmbătă dimineața, punctual la ora 10, startul.
- Nutriție bogată la finiș: cașcaval, covrigei, diverse fructe tăiate, apă, cola, bere (berea era tot ce-mi doream, de fapt), iaurt și probabil și alte chestii.
- S-a așteptat sosirea ultimului concurent într-o atmosferă foarte plăcută, cu moderare, aplauze, tot tacâmul, deci respect pentru toți concurenții, nu doar pentru prima jumătate.

- După care, mare surpriză: gratuit (!) o porție de ciorbă și o porție de tocăniță de cartofi și o degustare generoasă de vin alb și roșu.
- Premierea
- Tombola.

- Duminică, pentru doritorii unui traseu de revenire, se anunțase o chestie, dar nu am reușit să aflu o oră și un program, ce, unde, cât etc. Până la 10:40, la locul de start/finish nu se întrezărea nimic care ar fi urmat să se întâmple și la ora aceea eu coborâsem deja de sus, de pe Vf. Sorica, așa că nu am mai așteptat.

Ce-ai putea dori mai mult, pentru 60 RON? Eu nu mă așteptam la nimic din toate astea și nici nu aș încuraja peste poate acest concept, deși îmi place, sincer. Chiar s-a potrivit. Sună aiurea, nu? Dar știi cum e .... dacă îi dai omului prea mult, de la început, a doua ediția nu ți-o mai poți permite sub nivelul celei dintâi. Și ce faci dacă nu ți-l mai permiți? Că memoria colectivă, când e vorba de d-astea, se cam pierde. Sincer, pentru masa de după cursă și vinul aferent aș fi cerut 10 RON în plus. Sau, OK, hai să nu fie mai scump, dar aș fi spus: Taxa de înscriere e 60 RON, din care 10 RON reprezintă o contribuție simbolică pentru masa de după cursă. Pentru că nu s-au limitat doar la covrigei, alune, fructe, doze de bere de 500 ml, toate la discreție la finish, ci chiar au oferit mâncare gătită, deci ne-au scutit pe noi de niște timpi pierduți, de o cheltuială care ar fi însemnat ceva pentru destui, de deplasări inutile și tot așa. Apreciez foarte mult ce au făcut, mie una mi-a plăcut și chiar dacă eu nu mănânc carne de felul meu, faptul că au avut acest concept nu poate trece nemenționat în acest raport. A fost și o foarte frumoasă ocazie de socializare cu oameni întâlniți pe traseu și pe care altfel nu i-ai mai fi revăzut, probabil.

Cronologia faptelor:

Ajung în Azuga, unde dorm?

Am plecat din București la ora 16. Ar fi fost mai mult decât bine dacă totuși m-aș fi învoit o oră de la birou, ca să pot pleca la 15. Incredibil, dar abia la 19:30 am ajuns în Azuga, la poalele pârtiei Sorica, unde se ținea concursul.

Nu aveam nicio rezervare pe nicăieri, toate fiind prea scumpe, 100 RON/noapte mi se ceruse pe peste tot. Așa că am decis să fac un mic experiment, adică să campez. Dar nu oricum. Miercuri seara văzusem ceva interesant în Decathlon, joi seara am cumpărat chestiunea respectivă, ideală pentru vară, 

și vineri seara, pe la orele 21:30, o montam, ajutată de alte 3 fete pe care le cunoscusem în așteptarea începerii ședinței tehnice: Nico, Flori și Andreea. Primele două din Galați, două perle rare, mai ales Flori, Andreea din București.

Înscrierea, pastele, ședința tehnică:

Am bălărit un pic până am găsit Hotelul Larisa, am mers să-mi ridic kitul de participare: o bentiță Salomon, negru cu roșu, superbă (unii au avut căciulițe, și mai superbe, alții tricouri din bumbac – puțin aiurea că nu toți am primit același lucru, tot ce putem presupune este că împărțirea în pungi a fost absolut aleatorie, altfel ar fi deranjant. Văzând căciulițele, aș fi dispusă să și cumpăr una, mi s-au părut bestiale, mai ales că io cu bentițele nu prea mă împac).

Era deja aproape ora 8, afară întuneric, descoperisem pe unde era locul de campat dar cum ședința tehnică se anunțase pentru ora 8 am zis hai să nu o pierd, pot monta cortul și mai târziu, că va fi aceași nuanță de întuneric :-)

M-am așezat la o masă chiar la intrarea în restaurant și am început să-mi pap pastele, chiar mi-era foame.

Încă nu era multă lume, max. 50 de oameni. La un moment dat intră pe ușa restaurantului hotelului două tipe, una dintre ele foarte luminoasă și iluminantă, mă salută (!) și întreabă dacă pot lua loc la masă. Evident că puteau. Nico și Flori – două tipe absolut magnifice, din Galați, aflate la al doilea concurs al lor. Flori de 45 de ani și Nico nu știu, probabil la 30 și ceva.

Ședința tehnică a fost amuzantă, antrenantă, mesajul a fost corect, transparent, mi-a plăcut. Multă pasiune, voie-bună, mult entuziasm – totul respira a bună-intenție și siguranță pe ceea ce urma să se întâmple. Și așa a și fost a doua zi!

Nico și Flori se mai întâlneau cu Andreea, care urma să apară din București. S-au oferit să mă ajute să pun cortul și la faza asta am avut o baftă colosală, căci fiind cumpărat în seara precedentă nu apucasem să mă dumiresc cu el, nu-l desfăcusem și nici instrucțiuni de niciun fel nu avea.

După ce au plecat, ele fiind cazate într-o pensiune, m-am aranjat de culcare, am mai socializat cu alți atleți de la corturi, au venit să vadă minunăția mea pe 8 picioare, am avut ceai cald la termos și totul a fost plăcut, se făcuse deja prea târziu și frig.

Cum a decurs noaptea în cortul-pat:

Nașpa! Foarte frig! Mi-a înghețat cerebelul și am dormit bine îmbrăcată. Nu mă așteptasem la așa un cancer peste noapte, sacul de dormit, pe un pat neizolat, nu a prea avut mare efect. Așa că m-am chinuit, m-am foit, mi-a fost frig dar mi se părea interesant și captivant să dorm în noua achiziție. Așa că în dimineața concursului eram chiaună și zombi și toate la un loc, cu chiu cu vai m-am târât afară din locuința mea lacustră pe la opt și un sfert. Și am înjurat din nou, în gând, faptul că trăiesc într-o țară unde furtul este un sport național. Ca urmare, trebuia să strâng cortul. Fiind așa o apariție deosebită, riscul de a-l lăsa montat acolo în timp ce eu eram pe traseu mi s-a părut prea mare.

Startul:

A fost punctual, foarte entuziast, vesel, rapid. Cred că am fost vreo 300 de oameni la start și se anunța o cursă extraordinar de interesantă. Rezultatele din clasament arată surprize foarte mari!

Traseul – primii 20k:

O foarte bună descriere se află chiar pe site-ul concursului (preluată și de mine aici). Ce pot spune acum, simplu și la obiect: S-a cunoscut că a fost un eveniment marca SALOMON*!! Bravo!

Un lucru pe care l-am apreciat înmiit a fost plasarea punctelor de hidratare la fiecare 5 km. Oh, yes, așa DA!!!!! Sper să ia și alții de bun acest exemplu.

Traseul – ultimii 7k – Pârtia Sorica:
Am pornit pe Sorica la 3 ore de la start. Am fost puțin nedumerită aici. Înainte de linia de finiș se afla punctul de hidratare, puțin ciudat, căci tentația este să te oprești pentru hidratare și abia apoi să mai faci cei 7-8 pași ca să ajungi la finish. Deci dacă nu te orientai prompt, te pomeneai și depășit în timp ce-ți consumai liniștit paharul de apă .... Unii au terminat cursa aici, alții au continuat cu urcarea epuizantă. Cu siguranță un concept bun, adică să nu-i descalifici pe cei care aleg să se oprească după primii 20,87 km. Doar că timpii lor intră pe lista de clasament după ultimul care termină cursa în întregime, 27 km.

Eu am ales să continui, nici măcar nu mă gândisem o secundă să nu o fac, era o provocare în fond. Te uiți așa, luuuung în fața ta și ți se strâmbă gâtul către cer urmărind banda verde de teren ce urcă, urcă, urcă și cotește spre dreapta,  precum o anacondă leneșă și persiflantă care tocmai și-a îngurgitat prada și dispare printre copaci. Și ai impresia că doar până acolo trebuie să urci cu genunchii aproape de bărbie, dar acolo abia dacă ajungi la jumătatea urcușului! 
Am pornit la 13:06.
Nu am avut ambiția să încerc măcar să alerg pe cei doi kilometri în urcare. Doar am mers. Alții s-au târât. M-am întâlnit cu Adina Savu 

 - ea m-a recunoscut, eu nu stau prea bine la faze d-astea, să nu se gândească vreodată cineva că îl/o ignor, pur și simplu nu rețin fizionomiile și nu prea observ lumea din jur -, am fost depășită de vreo 4 alergători, eu la rândul meu am depășit vreo 6. 

Să fii depășit pe Sorica .... e hilar :-), ca să nu spun ”umilitor”, așa, sub formă de alint.
Au fost doi killer-metri foarte lungi, recunosc. Noroc că nu era caniculă. Am ajuns sus împreună cu un alt alergător, Toma, care a fost drăguț și s-a oferit să-mi facă fotografii cu aparatul meu. Un alt băiat a ajuns și ele după 3 minute și imediat s-a culcat pe pajiște .... 

Era cald, plăcut, soare, superb, mirific ... nu ne mai păsa de timpul înregistrat pentru Sorica, masa cu arbitrii care notau timpii era ceva mai încolo, dar ce mai contau acum 6-7 minute în plus?  

Finish-ul și berea:

Am ajuns cu suflu OK la finish, sub cinci ore. Era multă lume, se stătea pe iarbă, se socializa, soare bătea .... splendoare-n iarbă .... M-am bucurat să o descopăr acolo pe Flori, terminase de ceva timp și stătea pe iarbă. Mi-am luat o bere, ceva de ciugulit și m-am așezat și eu pe iarbă, la soare. Uimirea avea să se constituie pe măsură ce tot vedeam concurenți venind după mine. Am eu așa un mare complex sau nu știu cum să-i spun, că mereu am impresia că sunt printre ultimii câțiva ai unei curse, dar ei mai sunt vreo sută în spatele meu!
Masa pentru atleți:

Premierea și tombola:

A doua noapte în Azuga am petrecut-o, la invitația fetelor, în camera lor. Tocmai mă pregăteam să plec spre București, seara pe la 8 cred, când mi-au propus să ne mai prostim un pic și să dorm la ele :-) Și iaca că ne-am prostit un pic ....

Duminică – Pârtia Sorica bis:

La 8:45 eram din nou la poalele pârtiei Sorica. Mai erau vreo 6 corturi, toate acoperite de o pojghiță subțire de brumă înghețată. În rest, mici mișcări, doi tineri tocmai strânseseră și plecau cu rucsacii probabil spre gară. Era frig. Erau 2°C și se simțeau din plin. 

Aveam pe mine doar costumul de compresie, deci foarte subțire, șoșonii cu care alergasem sâmbătă și jacheta polar cu glugă cumpărată din Nepal. Am început să-mi lălăiesc picioarele prin iarba scurtă și înghețată, m-am apropiat de locul unde fusese startul și finishul. Totul era curat, nu se mai cunoștea nimic din evenimentul din ziua precedentă. Pârtia Sorica se lungea cu insistență și mi se părea apetisantă. M-am uitat la ceas: 08:56. Și am început să urc, ca să mă încălzesc. 

Deși totul era în umbră. Și am urcat fără să mă opresc. Era liniște, era frumos, îmi pusesem gluga. M-am uitat la ceas când am ajuns sus pe platou: 09:38. Deci făcusem 42 de minute (În 2013 am făcut o oră!). Sâmbătă, în cursă, făcusem o oră (46 de minute în 2013, locul 17/42 ladies pe Sorica şi locul 125/237 open mixt), având 20 de km deja alergați. M-am plimbat pe platou, nu aveam apă, nu aveam nimic la mine. 

Doar cheile de la mașină și aparatul foto. Și, spre marele meu noroc, un pachețel mic cu 3 biscuiți pe care Nico mi-l dăduse insistent la despărțire (să trăiești, Nico!). Deci am coborât pe unde urcasem și la 10:20 eram de unde plecasem.

Gabi Solomon și Oana Badea, împreună cu alți 4 băieți și o doamnă erau acolo, se pregăteau să urce, contra-cronometru, Pârtia Cazacu. Aș fi dorit să o fac și eu, dar mi-era teamă că-mi forțez norocul cu genunchiul drept. Le-am urat succes, i-am privit galeș cum pornesc prin cele 4°C spre muntele de umbră, 

m-am urcat în mașină și ...

Good-bye Azuga:

La 10:38 porneam spre București. La ora 12:45 eram în casă, cu tot bagajul descărcat și cărat sus.
 *Concursul a fost organizat de Asociația ”Sport la orice vârstă”, vezi detalii AICI.

RUN_Azuga 2012