A participa la această competiție este o experiență în sine, indiferent de poziția pe care o ocupi la final. Dacă mi-ar fi spus cineva la început de an, că 2009 va fi un an competițional pentru mine, i-aș fi râs în nas. (....)
CA 2009 s-a organizat în cel mai înalt și dur masiv din munții României: Făgăraș. Cu atât mai mult participarea în sine devine un record personal, mai ales când nu renunți, indiferent de starea vremii sau de gradul oboselii.
A fost o competitie destul de dură sau cel putin asta este percepția cuiva care participă pentru intaia oara la un adventure montan contra cronometru. Nu am facut niciodata in viata mea vreo legatura intre mersul pe munte si viteza. Am refuzat intotdeauna sa accept ideea de viteza pe munte, pentru mine mersul pe munte insemnand un eu in sine, o ocazie de a contempla, medita, descoperi, savura, admira, relaxa. Ocazia căutata de a parcurge drumul în sine, nu neapărat de a atinge vârful sau recordul. Nu acceptam să alerg pe munți, să fac trasee prin care să trec cu privirea înainte, fărî să fac fotografii, fără să înnoptez liniștit și să mă trezesc cu bucuria aceea de nedescris (....) Experientele mele montane din ultimii ani s-au cam petrecut la altitudini mari, peste 4.500 si peste 5.500 de m., unde prioritatea impusa de aclimatizare este ritmul ostentativ foarte lent, evitând astfel colapsul și, implicit, ruinarea întregii rute propuse. Pe de alta parte, petrecandu-mi toata copilaria in competitii sportive de anvergura, probabil ca psihicul meu s-a saturat și săturat de spiritul competițional. Sau stresul vietii cotidiene m-a facut să consider ca viața este deja o competiție dură, de ce ar trebui să amestec acest lucru cu muntele, natura, sportul, mișcarea?
Dar perceptiile se modifică în timp, în funcție de individ si de contextul pe care acesta îl întâlnește la un moment dat in viață și ține numai de el să sesizeze, să aleagă, să discearnă, să concluzioneze și apoi să decidă ce și cum pentru mai departe.
Ideea de a participa anul acesta a aparut prin iulie. Am văzut că Maratonul Banatului are loc în zona Brebu Nou - Gărâna si atunci, dorința de a reveni la Enduromania, unde petrecusem tot august 2008 a fost ca un motor de neoprit. Lucrurile se potriveau pur si simplu intre ele: puteam pleca din București spre Brebu Nou vineri, pe 7 august, pe 9 august participam la BMM 50 km, ramâneam o zi să mă odihnesc, apoi pe 11 august o porneam spre CA09, tabăra de baza din Cisnădie, cu oprire peste noapte în Sibiu. Și toate s-au legat: banii, echipamentul, echipa, oameni care ma asteptau cu drag in Brebu Nou si la Sibiu, curajul meu de a face o ruta atat de lunga, vremea frumoasă, chiar daca am prins si doua ploi apocaliptice, starea psihica, dorința.
Pe 22 iulie, dupa tot felul de peripetii - ba caut echipa, ba mi se fură bikla, legată fiind în curtea firmei și nu mai am bani și nu mai caut nici o echipă, ba nu pot rezista tentației si caut echipa din nou, cautând, in acelasi timp, si o eventuala sponsorizare printre prieteni -, a venit si momentul sa ne intalnim face to face toti 4 eventuali viitori coechipieri pentru CA09, in Parcul Izvor. (....)
Pe Marius il stiam din vedere de la “Prima Evadare”/10 mai a.c., pe Vali il stiam de la o tura modestă prin jurul Bucurestiului facuta cu un vechi prieten, pe Adriana o racolase Marius de pe internet (ei doi ar fi facut o echipa de-a dreptul minunată, cu asincronizarile si felul lor ”happy” de-a fi) și o întâlneam pentru întâia oară. Eu am sosit prima, dupa vreo 15 minute a aparut Marius tot pe biklă, apoi si Vali tot pe biklă, Adriana ultima, perpedes. Eu le-am spus că vreau sa particip de dragul participării, că m-aș bucura sa pot termina in timp util, d a r dacă nu terminam în cele 76 de ore acordate, nu ma voi supara prea tare, in fond e prima experienta de acest gen si eu personal am un ritm foarte lent pe munte (am terminat, cu tot cu pauze si somn, in 65 de ore). Am insistat asupra acestui aspect, in speranta ca va fi inteles. Toata lumea a fost de acord cu conditiile mele. Pe Adriana am intrebat-o direct daca este sigură ca într-adevăr crede ca CA i se potrivește și am reusit sa o supăr un pic prin neîncrederea acordată, dar văzând-o, am avut un feeling că nu prea face parte din lumea catre care ne indreptam noi. Si de Marius aveam indoieli ca va fi un bun coechipier, nu prea vedeam legatura intre el si munte, dar ....
(....) Tură de ”împretenire” cu ceilalți 3
La 7,30 porneam spre Comarnic. La 9,30 porneam pe traseu, eu reamintindu-mi de acum 3 ani punctul de start. Altfel, total nepregătiți, nu aveam cu noi nici o harta si oricum probabil nu ne-ar fi ajutat cine stie ce prin zona aceea. Ruta de biking prin Muntii Baiului porneste foarte abrupt, spre Secaria, pe drum asfaltat, in serpentine, dar urcare destul de abrupta, sa zicem un 30-40 de grade? Afară se anunta canicula, Adriana initial a spus ca nu are nevoie decat de jumtate de litru de apă, în timp ce noi toti ceilalti căram cu noi minimum 2 litri. Greu am convins-o sa isi ia mai multa apă. Era in tenesi, nu avea șapcă, desigur că de cască de protecție nici nu se punea problema, nu avea ochelari de soare, de ploaie nu avea, manusi nu, practic era dotata ca pentru o plimbare pe Calea Victoriei. Ma uitam la ea si ma lovea in cerebel tupeul cu care se declarase jignita de mine, cum ca nu o cunosc eu pe ea si că știe ea ce să facă și să nu mă mai apuc sa judec oamenii!! No problem, in fond si eu imi stiam limitele, stiam ca am acest ritm lent care s-ar putea sa iî înnebunească pe băieți, asa ca mi-am propus sa ii acord incredere si mi-am vazut de pedalat.
Dupa vreo 10 minute am pierdut-o din vizor, am asteptat-o toti vreo 15 minute. Venea usor, epuizata, pe langa bikla. Am continuat urcarea, am mai asteptat-o vreo 15 minute si ne-am dat seama ca nu are nici o sansa sa faca față. Mai spre finalul urcusului, sa fi trecut aproape o oră și noi patru o tot asteptam, a aparut intr-un tarziu, terminata. O asteptam sa vina si sa spuna singura ca renunta, desigur. Ceea ce s-a si intamplat. Ne-a spus ca ea rămâne în Comarnic, că nu se simte deloc bine și ne întâlnim la mașini, când terminăm noi ruta. Așa ca noi 4 am continuat drumul. Nu voi descrie ce am facut prin Baiului, pentru ca nu am nimerit ruta corecta, ne-am ratacit, (....)
Adriana ieșise din echipa pentru CA și am dat de urgență anunț pe site-ul concursului, în căutarea unui nou coechipier.
Duminică am luat legatura cu Octav, cu care eu mai vorbisem la un moment dat, imediat dupa ce mi se furase bikla si renuntasem sa ma mai inscriu la CA din considerente financiare.
(....) Eram un pic cam în găleată cu banii, primisem o promisiune de sponsorizare de la Daniel, dar conform stilului greoi nu primisem banii, nu mai puteam sta să astept, așa că am decis sa ma descurc singură, cu orice sacrificiu. In linii mari aveam echipamentul obligatoriu pentru CA, dar se mai impuneau unele accesorii (per total o cheltuiala de 700 RON).
Nu mai aveam bani si de un rucsac potrivit, dar am avut noroc si am primit cu imprumut de la Gabi, cand m-am dus sa ii duc cheile, ea ramanand sa il mai viziteze pe pisoiu meu, Kafelutza :-). Si am avut un rucsac excelent de la ea, cel de-al doilea nu l-am mai folosit pana la urma, fiind un pic mai mare decat eram eu dispusa sa car pe crestele Fagarasului.
Vineri dimineata, pe 7 august, la 9,30 a.m. porneam pe A1 spre Banat, gandindu-ma ca voi face cam 10 ore. (...) - am făcut 12!
Pana in Brebu Nou sunt 550 km, urmand traseul indicat de C. si foarte inspirat, astfel incat sa evit sa intru cu masina mea joasa pe bucata de drum dintre Slatina Timis si Brebu Nou, riscand sa raman pe-acolo. A fost un drum greu pentru experienta mea redusa de șofat, dar foarte frumos, savurand de-a dreptul recunoasterea drumurilor parcurse vara trecuta, cand descopeream, pentru intaia oara, frumusetile nebanuite ale zonei. Pe ruta de-a lungul Dunarii inca se lucreaza din plin si se circula mai incet, sunt stopuri si multe masini. Apoi drumul devine destul de pustiu. La Băile Herculane a inceput o ploaie modesta, care a continuat cu una apocaliptica timp de peste o ora. Cred ca am condus cu 10 km/h timp de aproape o ora. Drumul, de la intrarea in Resita, face dreapta imediat (pe stânga este discounterul Plus) și chiar a fost pustiu, serpentine in urcare, cam 35 de km prin Pasul Prislop, Garana, Trei Ape si, finally, Brebu Nou. Am ajuns cu succes la Enduromania la ora 21:30 (...) C. era afară și ne-am îmbrățișat, ne revedeam după un an de zile. Nu îmi venea să cred pur și simplu că ajunsesem din nou acolo, eram obosită, dar mă simțeam oarecum renăscută și reintrată în altă lume, departe de toata urâciunea Capitalei. Mi-a oferit cortul lui, care era deja montat, acest lucru fiind foarte bine-venit din mai multe puncte de vedere. Ploaia se oprise, totul era ud pânî în măduva pământului. Dar, Doamne, respiram parcă o altă viață!!!
- 8 august 09 - am cotrobait cateva ore cu bikla, intrând puțin și pe traseul maratonului de a doua zi și urcând până la feliile de rocă de pe Semenic.
- 9 august 09 - Maratonul Banatului, 50 km (...)
- 10 august 09 - luni, dupa o noapte semi-dormita, m-am trezit inainte de 9. Incepuse eventul motociclistilor si majoritatea erau afara, la micul dejun, echipati, bucurandu-se de linistea si lumina unica a răsăritului târziu de soare. Diminețile superbe de la Enduromania nu pot fi comparate cu nimic .... dar am mai spus asta deja.
Am plecat târziu cu bikla, alene și plictisită și fără nici o chemare. Am lălăit pe dealuri doar vreo 3 ore, am pozat fluturi, am schimbat doua vorbe cu baietii de la Bike Attack care strângeau marcajele. Erau ultimele ore petrecute in Banat.
Nu am putut dormi toata noaptea din cauza vântului care s-a zbanțuit prin si din toate directiile, zăpăcind cortul și zapacindu-mi mie urechile si, parțial, sufletul. Pisoiul dunarean pe care il adusese Carol, o mâță orfană super simpatica, torcea si framanta prin sacul meu de dormit, ca si in noaptea precedenta, căutând permanent să sugă. El și cățelul pe care eu l-am poreclit “picioare scurte” faceau in curtea locatiei un cuplu de milioane, hazliu si care te facea sa râzi cu tot spiritul curat al distractiei ce ți-o oferă hârjonela a doua animaluțe mici si nevinovate :-).
- 11 august 09, 09:30 - Bye-bye Enduromania, bye-bye Banat....!
As fi putut pleca lejer si la 11, dar ma temeam sa nu ajung prea tarziu. In Sibiu eram asteptata nu mai devreme de ora 19, de un cuplu foarte tanar, care isi luase lumea in cap si se mutase acolo, stând în gazdă cu 140 euro/luna, intr-o pivnita amenajata foarte chic, dar foarte mica. (....) Am ajuns in Sebes la ora 15 si am zabovit o ora si ceva pe-acolo, vizitand si biserica veche din centru. In curte, la intrare, era un baietel blond, cu mama lui, care avea cheile de la intrare. Se juca singur, in pământ, cu o masina-escavator din plastic, construia el ceva anume acolo, in universul sau unic si dulce, prin care am trecut noi toti, cei adulti.....
Am ajuns in Sibiu pe la 5 (Brebu Nou - Sibiu cam ore lejer). Cei 55 de km de la Sebes ruleaza pe un asfalt nou, dar ruta este aglomerata cu tiruri si este destul de agitata, necesitand multa atentie. Era cald, mult prea cald .... Fierbințeala plutea la orizontul apropiat formand valuri transparente si ondulate de căldură specifică emanata de asfaltul negru si suprasolicitat de cauciucului namilelor motorizate.
(....) Miercuri dimineata am plecat din Sibiu pe la 9,30 spre Cisnădie. Distanța e mică, vreo 10 km sau ceva de genul asta. Am nimerit foarte bine, intrand in Cisnadie chiar pe partea dinspre tabara de baza. Restul echipei se afla cam la 50 km de locatie atunci cand plecam eu din Sibiu, urma sa ne intalnim cu totii la 12 in Turnu Rosu, unde trebuia sa lasam biklele si ekipamentul pentru tura de mountain bike. La ora 10 se deschidea tabara de bază din Cisnadie si eu am ajuns pe la 10:15 cred. Erau cativa veniti, vreo 10 corturi deja puse. Mi-am montat cortul si am pornit apoi spre Turnu Rosu, prin Sadu. M-am invartit cam 20 de minute prin Turnu Rosu, nenimerind scoala respectiva si primind informatii contradictorii, dar pana la urma am gasit locul, era la intrare, dreapta după calea ferată. Băieții aterizaseră și ei de vreo 5 minute probabil. Am zăbovit mai mult de jumate de oră punând bicicletele in ordine. Le-am legat pe toate intre ele si cu o prelată de la Ovidiu le-am si acoperit frumos, sa le protejam de ploaie partile sensibile. Era miercuri si urma sa ajungem din nou la ele nu mai devreme de vineri seara, indiferent de planurile lor. Ei erau atat de optimisti, incat credeau ca vineri inainte de pranz cel tarziu vom fi acolo, terminând ruta de trekking (50 km) și începând mountain bike-ul (92 km). Din punct de vedere al aprecierii timpului, nici una dintre prezicerile lor nu s-a adeverit si eu ma distram putin pe seama asta, dar, desigur, foarte discret, sa nu cumva sa le ranesc orgoliile :-). Dar nici nu avea sens să mă contrazic cu ei și să le explic ca 50 km de trekking în Făgăraș nu pot fi făcuți (de noi!) în mai putin de 24 de ore, ori noi ne propuseseram sa si dormim peste noapte! Din punctul meu de vedere, cei 50 km de trekking si 92 km de mtb + celelalte probe (rapel, tiroliană și plutărit cu plută construită de noi) puteau fi parcursi cu multa straduinta in limita celor 76 de ore, daca aveai de gand să și dormi în cele 3 nopți. Asta luând in calcul si marje de timp pentru situații neprevăzute care ar fi putut cauza întârzieri de 2 până la 4-5 ore. Ei se gandeau ca sambata pe la prânz terminăm, desigur ca isi permiteau sa viseze la asa ceva, atata timp cat nu ne cunoasteam ritmul reciproc de deplasare, nu? Ceea ce m-a frapat putin in gandirea lor a fost faptul ca nu puneau la socoteala nici o marja de timp implicata de neprevazut: starea vremii, accidente, rataciri sau mai stiu eu ce.
Dupa ce ne-am aranjat tot ce tinea de tura de bikla, am pornit cu totii spre Cisnadie.
Marius - pe care l-am poreclit “fără mare” supărare, “tembelică”, a venit cu mine in masina, Ovidiu - cu care as mai face si a doua oara echipa, dând dovada de tact, maturitate și echilibru - si Vali au venit in masina lor. Nu au vrut sa se țină dupa mine, desi le spusesem ca stiu un drum direct catre tabara de baza, asa ca noi am ajuns inaintea loc cu vreo 10 minute. Marius adusese un cort de 3 persoane si s-au apucat sa il monteze. Departe de cortul meu insa, habar nu am de ce!! Părea atât de hilar..... Și total cretin, mai ales ca eu chiar rugasem pe altii din apropiere sa incerce sa retina spatiul neocupat de langa cortul meu, pentru a avea ei loc cand veneam cu totii! Atunci cred că m-am gândit prima oară mai serios că vor fi ceva probleme de gestionare a ideilor și abordărilor în cadrul echipei. Carpathian Adventure promovează nu doar ideea de competiție și performanță, dar mai ales aceea de echipă!
Vali i-a convins sa se mai apropie si au venit mai aproape cu cortul, dar tot au lasat destul loc, astfel incat, cat am fost noi plecati sa mancam, in centru, intre noi a aparut cortul altei echipe! Cum ziceam, situatia mi se parea total deplasată, având în vedere că aveam de gând să formăm o echipă. Sentimentul s-a mentinut in cea mai mare parte a concursului, la un moment dat chiar am rabufnit cu ceva de genul: “Frateeeee, parcă am fi două echipe care luptă una impotriva celeilalte, care e problema de fapt????!!!” Cu regret o spun ca Vali, ales de noi “capitan de echipa”, a contribuit cel mai mult la crearea unei atmosfere parțial ostile și acest lucru este un motiv pentru care m-aș gândi foarte bine dacă aș mai face echipă cu el pe viitor. (.....)
Inscrierea echipei, sub semnatura fiecarui membru, incepea pe la ora 16, asa ca ne-am decis sa mergem in centru sa mancam o ultima masa calda inainte de competitie. In drum spre centrul Cisnadie ne-am tot invartit, nu vedem pe nicaieri nici un local, am trecut si pe langa un discounter si Ovidiu a intrebat daca mai vrea cineva sa isi cumpere ceva, raspunsul unanim fiind “nu”. Am gasit in final centrul urbei si am intrat intr-unul dintre cele doua restaurante, “La Palma”, unde eram singurii din sala de mese. Cand eram spre final, au mai venit 3 echipe, recunoscandu-i pe cei de la Getica doar, cei care au urcat pe podium pe locul II. Pe Gaby Solomon il stiam de pe ym, el fiind primul care ma invitase in echipa lor, dar pe care il refuzasem zâmbind, nivelul lor fiind de 100 de ori mai high și eu preferând sa fiu fair play si să nu încurc pe nimeni.
Am plecat din nou spre tabăra de bază si tembelică a cerut sa oprim la discounter, ca vroia sa-si cumpere apă!!
Ne-am inscris, semnand fiecare declaratia medicala pe propria raspundere, primind legitimatia obligatorie de purtat pe timpul competitiei, dupa care am asteptat in rumoarea generala, odihnindu-ne in fata cortului, sa aflam traseul, detaliile si celelalte specificatii tehnice ce aveau sa fie comunicate capitanilor de echipa in sedinta de la ora 20.
Eu si Marius urma să dormim noaptea de pe traseu într-un cort mic de-al meu, ce cântărea 2,3 kg. Speram ca Marius să se ofere să îl care el, dar nu a fost cazul, așa că l-am împărțit de la mine putere, eu luand bețele si cuiele. Pe lângă asta, in rucsacul meu au mai existat urmatoarele: 1 tricou maneca lunga, 1 pereche sosete, pelerina de ploaie, 2 genunchiere solide (care s-au dovedit foarte utile inca din prima zi de traseu, desi speram sa nu avem nevoie de ele), lanterna, 1 pereche mănuși, 1 polar subțire, sacul de dormit biwuac, aspirină, hartie igienică, camel bag de 3 l, 1 pereche paranoroi (f. utile și ele, m-au scutit de intrat pietre prin bocanci si, ulterior, de noroaiele iscate de ploaia torentiala ce a urmat in ultimele ore ale celei de-a doua zile), un baton de cascaval, 6 rotunde de orez expandat in loc de paine, 1 ardei si cateva batoane cu susan si migdale, plus o cutie cu energizant facut acasa, o idee nu foarte buna, avand in vedere ca incepuse deja din Brebu Nou sa fermenteze, a.i. a fost mai degraba o povara. Vali mi l-a luat in rucsacul lui la un moment dat, dar nu a putut respecta regula de a nu rasturna rucsacul, i s-a prelins pe-acolo si l-au apucat dracii, asa că seara m-am dus sa mi-l iau de la el, evitand alte remarci grosolane pe aceasta temă.
Oricum, rucsacul părea să cântărească cam 14 kg cu totul, ceea ce era prea mult pentru acest tip de competiție, dar atât de putin nu carasem niciodata în viata mea, pe traseu lung de munte!!! Am folosit tot ce am avut in rucsac, trebuie sa recunosc. Nu stiu de ce m-as putea descotorosi la o adica. Faptul ca am avut noroc de vreme buna, a fost o intamplare. Probabil cortul nu are ce cauta pe un astfel de traseu contra cronometru, dar ma voi gandi serios si la varianta fara cort! Sau cortul fără cuie si fara prelata de ploaie, ar fi iar o varianta buna pentru mine, ar insemna probabil max. 1 kg de cărat. Oricum, anul viitor, un max. de 8 kg e stabilit, chit că mă hrănesc doar cu geluri, pe bune!
Ședința tehnică cu căpitanii de echipa la amatori a durat mai mult decat prevazut. Vali s-a întors la cort cu hârtile si informatiile aduse. Ne interesa cum este cu apa pe traseu și ne-am liniștit, dar tot nu renunțam la cei 2 litri cărați în rucsac. Eu una nu regret, față de alte aventuri ale mele, din trecut acum măcar m-am putut hidrata ori de câte ori am avut nevoie, fără limite. Traseul era marcat, ceea ce iar era o mare ușurare, nici unul dintre noi nefiind familiarizat cu orientarea în spații montane necunoscute. Eu personal, cand mă aflu în grup, mai ales când sunt în minoritate, nu prea mă bag să mă dau inteligentă si îi las pe băieți să aleagă. Ceea ce la CA09 nu a fost o idee prea bună, se pare că le-am acordat prea mult credit și îndrăznesc să cred că dacă atunci, după CP8 mi-aș fi vârât și eu nasul în hartă, așa cârcotașă si tipicară cum sunt, aș fi remarcat imediat că mergem pe un marcaj greșit, care avea să ne ducă practic la ratarea cursei. Căci până la urmă, dacă nu am abandonat, e clar că am ratat înscrierea pe lista celor care au terminat - dintr-o stupizenie colectiva. Am fost trecuți pe lista finală ca fiind echipa care a trecut cu brio toate probele, în timpi utili, dar care înainte de finish abandonase. Chestie care mie chiar si acum mi se pare ireală, pentru propriile mele standarde, pentru propriul meu fel de a fi în situatii limită. Atunci când băieții m-au demotivat, atunci când tocmai trecusem de refugiul Scara, am găsit forța interioara necesara sa ma automotivez singura, m-am departat ostentativ de ei, mi-am imaginat realimente că sunt singură pe traseu și trebuie să ies înainte de a veni ploaia cea mare, am luat-o înainte si am îngânat “oh mah ne pad me hum” si “nu ma doare - nu ma doare - durerea nu există - durerea nu există” etc. pana la epuizarea mentala a repetitiei acelorasi cuvinte, reusind totusi sa imi impun un ritm cu care ei abia se luptau. Era randul meu sa ajung la check-points si sa ii astept cate 15-20 de minute, ceea ce parea incredibil. Desigur, cu mentiunea ca Octavian a suferit de afectiuni ale genunchilor probabil mai serioase decat in cazul meu, eu avand afectat in mod subit doar genunchiul drept, care ma seca de durere la cea mai mica înclinație de coborâre. Dar tocmai pe coborâri am fost martora “minunii” și, încercand să ignor durerea, am prins o viteza nebănuită pentru ei.
Joi, 13 August 2009, trezirea la ora 5 a.m.
La 5,30 trebuia sa aiba loc verificarea fiecarui bagaj in parte, de catre arbitrii. Era aproape ora 6 cand toate echipele eram adunate pe platoul de parcare din fata scolii, cu lanterne, asteptand sa fim verificati, sa ni se dea OK-ul si sa ne suim in autocare. In momentul in care a venit arbitrul la noi, na ca lipsea al patrulea membru, care habar nu aveam pe unde se pierduse. Mr. Tembelica incepea seria fazelor de “fată mare”, cum i-am zis eu la un moment dat, peste exact 2 zile, cand iar ne-a umplut de nervi, fiind singurul care nu reusise sa fie gata in timp util, de parca nu ar fi avut chelie, ci un par lung si bogat si matasos ce necesitata tratament cosmetic special in fiecare dimineata ...... na, ca iar sunt rautacioasa :-), dar tot sunt mai soft decat a fost Vali vis-a-vis de el pe tot parcursul celor 80 de ore petrecute prin aceeasi arie geografică.
Cum-necum, tembelică a fost oarecum ocrotit de soarta, în ciuda tuturor nervilor si cârcotelilor noastre. Ete nah, si ce daca pierdusem verificarea din cauza lui, ca autocarele oricum au intarziat cam jumate de ora si am stat toate cele 33 de echipe in intuneric, asteptand si nefacand nimic (Cele 14 echipe de profesioniști plecaseră deja, ei aveau alt punct de plecare și mai mulți kilometri de parcurs, în aceeași limită de timp, ca și noi). Dupa ce a aparut el, sa zicem dupa vreo 10 minute, am chemat din nou arbitra care, cu lista in mana, ne-a verificat incaltarile si rucsacii si am avut OK-ul de participare.
Autocarele au întârziat, după cum menționam și anterior, ceea ce a creat o relativă stare generală de agitație, căci începea să se lumineze de ziua, toți eram treziți de la 5 sau chiar de mai devreme și vroiam să ne vedem, în sfârșit, la start și pe traseu, desigur. Cu toată întârzierea lor, momentul startului nu a fost deranjat, la 7,30 se dădea semnalul. Asta cu toate că pe drum a mai intervenit o scurtă oprire datorată unui accident ce avusese loc pe șosea. Am mers aproape o oră, liniștiți până la Cabana Cascada Bâlea, unde eu personal nu fusesem încă niciodată, unii probabil au ațipit, alții, așa ca mine, admirau peisajul ce răsărea și el parcă din pământul mustind de umezeala nopții abia încheiată, imaginea ce ni se derula prin fața ochilor cârpiți de somn fiind ireală, aburoasă, de domeniul fantasticului .....
Am pierdut momentul în sine al startului, stând după tembelică, care nu avusese timp în autocar să își aranjeze bocancii (dormitase, era obosit) și era din nou ultimul dintre noi. Când am ajuns la linia de start, se plecase deja de câteva secunde și plecarea chiar a fost ca la un start de competiție, adică se mărșăluia în adevăratul sens al cuvântului. Ne-am reunit aproape toți la imediat traversare a unui râu și am găsit câteva clipe să fac și poze. Drumul urca prin pădure și eu aveam o energie debordantă, înaintând cu o viteză nebănuită și obligându-i pe băieți să se străduiască. Tot având în cap regula de aur, cum că nu era permisă distanța mai mare de 1 minut între membrii echipei, am pierdut timp de multe ori așteptându-ne pe porțiuni de traseu unde nu era cazul. Varianta ideală, dar care funcționează doar în cadrul unor echipe omogene și care se cunosc, este să faci în așa fel încât membrii echipei să se completeze reciproc. Cei care urcă rapid să fie lăsați să meargă în ritmul lor, urmând să fie ajunși de ceilalți pe teren drept sau la coborâre. De multe ori, cei cu viteză la urcare nu au viteza și tehnica corespunzătoare la coborâri. Nouă ne-a lipsit acest spirit de ștafetă sau tandem sau de right timing, plus frecușurile create de personalitatea lui Marius. Am luat-o pe marcaj cruce roșie, urmand sa intram pe marcajul de creasta, dunga roșie. La un moment dat, pe îngusta potecă urcătoare din pădure am rămas printre ultimii, așteptându-l pe M. Nu pentru că nu ar fi avut potențial de mers, ci pentru că iși tot aranja hainele pe el, rucsacul, se dezbrăca sau naiba știe ce mai făcea. Până la primul check point (CP), Lacul Doamnei, aveam doar 6 km, pe care i-am parcurs cam in două ore, la 9,30 dădeam de echipa de arbitri. Aproape că puteai trece de el fără să îl observi, fiind tentat să o iei pe o scurtătură a dealului și nici să nu observi lacul și arbitri care ne așteptau acolo, ca polițistul după curbă :-), cu carnețelul de amenzi în stânga.
La CP 1 ne aflam toți într-o stare foarte euforică, am făcut fotografia de grup, lucru care nu s-a repetat cu consecvență la toate CP-le, din păcate. Am luat o bine-meritată pauză de max. 10 minute, ni s-a ștampilat fișa și am pornit mai departe spre Lacul Capra, unde se afla CP 2, loc care mie personal îmi stârnea niște amintiri dătătoare de fiori. În urmă cu 5 ani ajunsesem la Lacul Capra, după ce străbătusem Creasta Făgărașului singură, dinspre Zărnești, cu un rucsac de 30 kg în spate, flămândă, cu degetul mic rupt, pe ploaie, ostenită la extrem..... Era ceață, frig și apariția pe neașteptate a acelui monument alb mi s-a părut atât de sinistră ...... Plus de asta au mai apărut din ceață 3 bărbați îmbrăcați în niște costume negre mulate, ca într-o carte de-a lui Jules Verne ..... Elemente care m-au făcut să simt o frică specială și am coborât urgent spre Bâlea .....
Am pornit mai departe și la un moment dat, când am dat de indicatorul ”Rezervația Valea Bâlea” Vali ne-a descris două variante pe care le-am fi putut urma. Descrierea, argumentarea și stilul lui sunt pentru mine o semi-nebuloasă (remarcasem și în Baiului). Are un stil de a spune ”eu propun asta, dar dacă nu vreți, hai să mergem” și o ia exact pe cealaltă variantă. Ori eram obosită, ori eram iritată din cauză că nu îl înțelegeam, nu vedeam clar argumentul pentru care ar trebui să alegem o variantă în detrimentul celeilalte, ori chiar nu a știut să argumenteze clar, cert este că până la urmă am luat-o în sus, contrar propunerii lui scăldate de a o lua în jos, spre Lacul Bâlea ..... Parcă ținea cu tot dinadinsul să arate cât de bine știe și cunoaște, aștepta să nu fie ascultat, iar la final să spună: ”eu v-am zis, dar n-ați vrut!” Eu știu că atunci când am dreptate cu ceva, pun argumentul în față și atunci totul e clar. În cazul de față ar fi trebuit să vină cu o frază cât se poate de clară: ”Propun să o luăm la stânga și să coborâm, pentru că vom avea viteză mai mare, pentru că până acum am urcat și o coborâre ne-ar face bine și pentru că ruta asta e mai scurtă!”. Era de ajuns. Mai puțin pentru Ovidiu, care la ideea de a coborâ, mai ales așa abrupt și lung cum se întrevedea, probabil i se înmuiaseră genunchii care începuseră să îi facă deja mari probleme, rămânând pe loc să aplice un bandaj elastic. Eu una tindeam spre coborâre, clar, știind că la urcare merg cu încetinitorul, orice-aș face. Dar nu eram convinsă, oscilam, mă gândeam la chinul lui O. și mi se făcea pielea găină, căci trecusem și eu în anii trecuți prin durerile pe care le acuza el și stiu că mersesem cu lacrimile șiroind să pot ieși din traseu (Bucegi-Leaota cu Alex, prin 2002 cred). Că kâr, că mâr, V. și-a băgat picioarele și a luat-o drept înainte spre creastă și bâiguielile noastre mi se păreau atât de penibile, încât doar m-am conformat și am plecat mai departe într-o urcare lungă, înceată și cu viitoare mici probleme de comunicare, ca să spun așa.
La CP 2 - Lacul Capra - am ajuns la ora 12, exact cat sa vedem trecând ca un bliț prima echipă de la profesioniști, cei de la Grind, care de altfel erau foarte cunoscuți și erau leaderii incontestabili ai competiției, categoria profis. Evident că am rămas oarecum cu gura căscată ..... Pentru prima oară cred că realizam faptul că această competiție trebuia privită și tratată nu așa cum făcusem eu, ci ca o ”simplă” cursă rapidă de atletism, adica să pleci pe traseu doar cu bețele, ceva apă și batoane enegizante la tine, grăbindu-te să termini în max. 30-35 de ore. Dacă abordezi așa, evident că nu ai nevoie de toată casa după tine, nici măcar de pelerină de ploaie nu mai ai nevoie. Pentru că mergi non-stop, ești ca ciorapul sau tricoul ud pe care îl agăți pe rucsac și se usucă de la sine de la soare și vânt :-). Oricum regulamentul îți impune un rucsac minim..... Mi-e greu să îmi dau seama dacă aș fi pregătită să plec doar cu pelerina, lanterna, apa și batoanele după mine, când știu că am un traseu de 50 + 90 km + plutărit (2 ore te costă proba plutăritului, minimum o oră jumate dacă știi să construiești pluta) ..... hm, chiar îți dă de gândit o astfel de experiență, pe bune!
Și la Lacul Capra eram în stare foarte bună, Vali nu vroia să ne oprim, se temea că nu nimerim traseul, urmând o bucată de drum nemarcată și echipa de profi tocmai dispărea după curbă, dar am zis să stăm măcar 5 minute, am mai făcut o poză de grup și am plecat după vreo 20 minute, timp în care ne-am aerisit un pic tălpile și am băgat ceva în gură, era totuși amiază și, conform experiențelor mele anterioare (nu voi uita capitolul Kili până la sfârșitul vieții!!!), nu vroiam să fac rabat de la faza cu alimentarea organismului.
Următorul CP era mai departe, tocmai la Lacul Călțun, care iar îmi răscolea amintiri incredibile legate de tura mea nebunească din urmă cu 4 și 5 ani. Aveam să trecem peste Vf. Iezerului (2.417 m), Vf. Paltinului (2.399 m), Vf. Lăițel (2.390 m). Octav căpătase de la Vali două genunchiere clasice, din elastic alb, și le pusese pe deasupra pantalonilor și arăta de parcă avea genunchii în ghips, mai ales când îl vedeai venind de departe, din ceață.
Am ajuns la CP 3 - Lacul Călțun după alte 3 ore jumătate, eram obosiți, era ora 15,30, era mult prea devreme să ne oprim să înnoptăm acolo, era prea târziu pentru a mai îndrăzni să credem că vom ajunge măcar până la CP5 - Lacul Avrig. In șapte ore jumate parcursesem doar 17 km din cei 50, deci ritmul era mult prea lent. Probabil că dacă nu ar fi intervenit problema genunchilor lui Ovidiu, am fi ajuns la Călțun la ora 14, nu mai devreme. Eu personal nu simțeam că lupt contra-cronometru, nu mă înscrisesem cu setarea aceasta fixată undeva mental, de acest lucru mi-am dat seama abia după ce am început traseul de mountain bike, deci după vreo 35 de ore de la startul competiției. Cu toții fuseserăm de acord că participăm de dragul participării, că ne-am fi dorit să terminăm în cele 76 de ore, dar nu cu prețul epuizării fizice și mentale. Ca urmare, eram relaxată. Vali era cel care se mai agita, clar se simțea sub nivelul lui, dar nu știu ce ”vină” aveam eu în chestia asta, de exemplu. L-am simțit descurajat și oarecum demoralizat când am constatat cu voce tare că parcursesem atât de puțin din distanță, faptul că nu ajungeam la finalul zilei lumină nici măcar la jumătatea distanței traseului impus cred că i s-a părut o catastrofă față de așteptările pe care probabil le avea în sinea lui (și care erau irealiste de la bun început). De la Călțun la Avrig mai erau 11 km, ar fi trebuit să mergem cu o medie de 3,5 km/h ca să ajungem în jurul orei 8 seara la CP 4, ori noi merseserăm cu mai puțin de 2,5 km/h până acum! Și în fața noastră era Vf. Negoiu, era Strunga Dracului și Custura Sărății, practic cele mai dificile și periculoase segmente ale întregului traseu din tura de trekking!
Se apropia o altă echipă de la profis și l-am recunoscut pe Cristi Ghilt, care venea în forță. I-am spus că avem un ”rănit” și nu puteam spera să ajungem la Avrig în seara aceea și el mi-a spus ”măcar până la Refugiul Scara să ajungeți și tot e bine!”.
Pe la 4 p.m. am plecat de la Călțun și a urmat probabil cea mai frumoasă parte a traseului, chiar dacă și cea mai dificilă și periculoasă. Aș mai face în orice week-end acest segment, cu plecare din București vineri seara, pus cortul la bază undeva și pornit la 6 a.m. și mers până la epuizare pana duminică la prânz, dacă aș putea, chiar fără înnoptare, cu condiția să fie atât de cald și uscat cum am avut noi parte în aceste două zile.
A fost ... amazing&einfach bombastisch :-)!! Adică un pic mai presus de cuvintele mele de fascinație!
Mai puțin binevenită a fost nepriceperea și încăpățânarea d-lui Tembelică de a nu respecta anumite reguli de conduită în condiții speciale de traseu. De mai multe ori i-am recomandat să aibă răbdare, să nu se mai înghesoaie în cei din față și atunci când este el în fața altora să se gândească că poate ar fi bine să fie atent și să nu lase să cadă roci în urma lui!! I-am explicat cât am putut de blând și cu abținere maximă că ambiția asta a lui de a mă depăși devine enervantă, din moment ce imi taie brusc calea, postându-se apoi în fața picioarelor mele!! Frate, ori depășești fără să îl deranjezi pe cel depășit și o iei rapid înaintea lui, ori stai puțin în urma lui, te apropii și apoi îl rogi să se oprească 2 secunde pentru a-ți face loc să treci. Dar nu te bagi în fundu lui, respirându-i în ceafă, apoi pui un pas în calea lui și gata, l-ai depășit, nici măcar nu te gândești că ăla nu se va opri după ritmul tău, ci se va lovi inevitabil de tine, dacă tu nu ai bunul simț al raționamentului elementar să iei viteză imediat după ce l-ai depășit! Mai întâlnești uneori în trafic tembeli care te depășesc, pentru ca apoi să stea ca idioții în fața ta, cu o viteză mai mică decât o aveai tu inițial! Nu îți vine să îi strângi de beregată?!
Pe acest segment al traseului am pus la îndoială destul de puternic sfaturile de alpinist ale lui V., care ne-a dat niște recomandări ce contraveneau regulii cunoscute de mine. Când ai de urcat o verticală de 80-90 de grade, chiar dacă este dotată cu lanț, nu te bazezi pe lanț și pe palmele cu care te tragi de acesta, lăsându-te cât mai perpendicular pe spate, mai ales că ai un rucsac care te trage inevitabil spre hău! Dacă mâinile îți alunecă, dacă forța brațelor te lasă, dacă intervine un cârcel, atunci tu, din poziția ta verticală, devii rapid fie amintire, fie o grămadă de oase îmbrăcată în piele, așteptând salvamontul să te livreze la cel mai apropiat spital! Regula spune că trebuie să te menții cât mai paralel (deci nu perpendicular!) cu peretele de rocă și să încerci să găsești prize bune pentru mâini și, implicit, locuri optime pentru vârfurile bocancilor, forța picioarelor propulsându-te în sus în timp ce te tragi, desigur, și cu forța brațelor. Ori V. nu doar că a ignorat această tactică elementară, dar ne-a și impus-o, ridicând în slăvi așa de el numitul ”stil pompieristic”, de care eu personal nu am auzit niciodată. Este OK pentru rapel, nicidecum pentru cățărări!!!
Pe Vf. Negoiu am ajuns la ora 6 p.m., eram învăluiți de ceață și am dat acolo de un grup mai mare de turiști. Chiar la baza vârfului marcat era un izopren întins și oamenii făcuseră acolo un popas îndelungat, mâncaseră pe-ndelete, căci încă mai era mâncare și un vas cu ceai proaspăt, fiert chiar acolo, pe vârf! Este un lucru care nu se practică în general, vârful expus al unui munte, cu atât mai mult cu cât este vorba de rocă și ceață și frig nefiind locul cel mai potrivit pentru servirea mesei, cu atât mai puțin pentru pregătirea unui ceai. Dar ..... fiecare cu regulile sale, nu comentez, doar descriu ..... Oricum, băieții au fost mai tupeiști și au cerut o gură de ceai cald.
Am început coborârea de pe Negoiu la 6,30. În mod inexplicabil, deși am parcurs-o, nici eu și nici Vali nu am fost capabili să recunoaștem temuta Custură a Sărății (probabil că eu nu am știut niciodată care este de fapt, fiind singură pe ea și neexistând nici un indicator cu denumirea). La faza asta Vali a devenit foarte enervant, prezicând tot timpul ”mama-mia, o să vedeți voi Custura, e cea mai a dracului, cea mai expusă, o clipa de neatenție si s-a dus totul în râpă ” etc etc etc , numai așa o ținea. De vreo două ori i-am spus să înceteze naibii o dată, nu ne ajuta pe nici unul cu nimic să ii auzim prezicerile cu tentă de alarmă!
Au fost două blocaje în decursul celor două ore pe care le-am mai mers de la Vf. Negoiu, unde a trebuit sa dau jos rucsacul și să fie tras în sus. V. nu își pusese bucățica de cordelină la îndemână, la primul blocaj am avut noroc că întrecusem o echipă de unguri și acum ne ajunseseră și ne-au oferit cordelina lor. Placa aceea din stâncă a creat cateva momente de panica, avand o lungime de vreo 3,5 - 4 m, destul de verticala și cu nici o priză pe ea. Singură nu aș fi trecut de ea, cu siguranță. Decât dacă îmi lăsam rucsacul la baza ei, legat cu un capăt al cordelinei, și ajunsa sus aș fi putut sa îl trag la mine - da, asta ar fi fost o variantă viabilă, dar mă bucuram foarte mult că eram 8 oameni la un loc!
La al doilea blocaj am pierdut mai mult timp, cel puțin 15 minute, fiind o echipă de brașoveni, a căror fată probabil intrase in panică și nu reușea să se desprindă de pe culoarul pe care se scurgea coborârea verticală. Marius nu avea răbdare și m-am trezit cu el în ceafă pe un spațiu unde abia încăpeau două tălpi, ceața și întunericul erau principalii inamici ..... Eram trei echipe care dezbăteam traseul, nu reușeam să ne dăm seama exact unde anume ne aflăm, harta nu ne mai ajuta, habar nu aveam ce urmează, căutam cu o oarecare disperare un loc să putem înnopta! Eram deci 12 concurenți și am căzut toți de acord să depistăm ieșirea spre lacul din valea stângă și cu prima ocazie când am dat de dungă galbenă, am părăsit creasta și am luat-o destul de frustrați probabil în jos, știind că a doua zi aveam de urcat tot ce coboram acum, ceea ce însemna minimum 30 de minute. Cred că eram la finalul Șeii Cleopatrei spre Vf. Șerbota când am intrat pe semnul galben. Sau tocmai coborâsem din Vf. Șerbota, nu știu să spun exact, din păcate. Cert este că la ora 20:30, la mai puțin de 50 m de creastă, găsisem un spațiu unde încăpea exact cortul meu cel mic, iar Vali și Ovidiu se puteau lungi 5 m deasupra noastră. În caz de ploaie, ar fi găsit niște stânci sub care să se îngrămădească. M-am străduit mult să nu îmi fac nervi la montarea cortului cu Marius I-am spus clar ca rucsacul și bocancii nu au ce căuta in cort și a trebuit să găsească soluții pentru asta. S-a moșmondit nepermis de mult, și-a sters picioarele cu șervețele parfumate, mi-a cerut până ce și pastă de dinți ..... Finally s-a potolit. Noaptea a fost caldă și uscată. Vali stabilise să ne trezim la 5, eu știam sigur că la 5 nu mă va putea urni nimeni afară din cort, așa că nu am zis nimic. Ceasul lui Marius a sunat la 5, m-a întrebat ce să facă, dacă să ii trezească și pe ceilalți, eu i-am spus - convinsă fiind că și ceilalți doi iși puseseră vreun ceas să sune și oricum se vor sesiza după câteva minute! - ”lasă, că oricum e beznă și nu ne putem mișca” și am adormit instantaneu. Pe la 6 fără ceva aud mișcare deasupra noastră, Vali și Ovidiu comentau deja de zor faptul ca aoleu, era aproape ora 6!!!!, după care l-am auzit pe delicatul de Vali cu apelativul ”Putorilooor!”, clar adresat nouă, celor din cort. A fost bădărănia și ciobănia lui maximă pe traseu și bine am făcut că am putut trece peste acel moment. Atunci s-a creat o atmosferă de tot rahatul, parcă eram două echipe adverse și starea a ținut, alimentată fiind de Vali care mergea cu Ovidiu în față, până după Refugiul Scara, deci aproximativ două ore, după care am găsit tăria și automotivarea de a mă depărta de ei toți!
Vineri, 14 august 2009 - La 6,40 a.m. am părăsit locul unde înnoptasem, Vali era disperat că nu știe traseul mai departe și vroia să nu-i piardă din vedere pe unguri, care deși înnoptaseră relevant mai jos de nivelul nostru, se treziseră probabil la ora 5 și la momentul în care noi abia strângeam cortul (care, culmea, era uscat, spre marea mea bucurie!!), ei treceau cu un ”bună dimineața” pe lângă noi. Dar mie nici că-mi păsa de brașoveni, sincer! Nu aveam nici o îndoială că vom reintra rapid pe traseul pe care îl părăsisem în seara precedentă. Până am ajuns din nou pe creastă, la dunga roșie, Marius a mai fost boscorodit suplimentar pentru faptul că mergea ca mârțoaga, nepăsându-i ca provoacă căderi de pietre. Și pentru faptul că nu o luase pe unde o luaserăm noi, și intrase pe un segment mai greu de trecut. Dar trecuse fără probleme și nici nu cauzase vreo întârziere, doar că V. devenise oarecum dependent din a-i face tot timpul observație. Mr. Tembelică însă s-a dovedit a avea un psihic imun la orice critică și bălăcăreală a noastră, pe lângă faptul că ne ignora cu tembelismul aferent, mai era și cu tupeu din când în când, ceea ce isca, desigur, o cascadă de alte remarci și boicoteli din partea noastră! I-am explicat lui Valii că degeaba se agită, observațiile lui la adresa lui Marius, prin gradul lor de inutilitate și tonalitate neconstructivă nu făceau decât să agite spiritele tuturor în mod absolut inutil. Argumentul cel mai tare al lui M.arius era ”nu eu sunt ultimul!”, ca atare iși putea să permite să fotografieze orice fir de iarbă, orice picior de melc sau gărgăriță și se putea opri unde avea chef și de câte ori avea chef, căci oricum ne ajungea din urmă, fără nici un dubiu. Era cum fuseserăm probabil toți la 29 de ani, fără probleme la încheieturi și fără suflu de oboseală, nu?
După ce am ajuns din nou pe creastă, frumusețea iluminării prin apariția soarelui dintre ceața dimineții ne-a găsit cu pașii pe poteci alpine la peste 2.000 de metri, peisajul era absolut încântător și descopeream acum, spre tacita noastră mustrare - nici unul dintre noi nu a deschis delicatul subiect! -, că dacă am fi continuat aseară încă cel puțin jumate de oră, am fi avut spoturi absolut magnifice unde am fi putut înnopta fără nici o problemă, în loc să ne fie frică că dacă ne întoarcem de pe o parte pe alta, s-ar putea să o pornim frumușel si de neoprit la vale vreo 500 de m!!! peste bolovani și grohotiș.
La refugiul Scara am ajuns după 2 ore și 20 de min. (deci 6,30 ore de la Călțun) unde brașovenii abia se întindeau, se pare că ei au continuat totuși aseară și ajunseseră pe la 11 p.m. Ovidiu și Vali au continuat fără oprire, eu m-am oprit pentru a-mi pune genunchiera pe dreptul, căci nu mai puteam îndura durerea și speram ca aceasta să mă ajute, Marius m-a depășit și în cele probabil 5 minute cât am stat pe loc rămăsesem considerabil în urma tuturor. I-am văzut oprindu-se exact unde începea urcarea spre Vf. Scara (2.306 m) și așteptându-mă încărcați de foarte multă energie negativă. Am fost întâmpinată cu ”Așa nu ajungem nicăieri, dacă te miști așa!”, fază la care le-am reamintit răspicat: ”Dragilor, am fost cu toții de acord in București că vrem să participăm pentru participare, nu pentru a câștiga ceva! Am insistat destul de mult și v-am spus că ritmul meu este foarte lent, care e problema? Și dacă nu terminăm în timp util, nu terminăm și basta, asta e! Nu pot să urc mai repede! Și sub presiunea pe care o exercitați cu siguranță nu voi deveni mai rapidă!! Îmi pare rău că vă încurc și că sunt singura din echipă care acceptă faptul că astea sunt limitele și care chiar se bucură că are ocazia de a participa la chestia asta!” Ce puteau să mai spună?
Ei au rămas pe loc, eu am luat-o înainte și am încercat să nu plâng, să nu mă simt o povară, să nu mă simt mică, urâtă și renegată de toată lumea!
Știam că se apropie al patrulea CP, Lacul Avrig, așa că era important să fim pe fază și să ne facem intrarea împreună. La exact 3 ore de la pornirea de dimineață a apărut în vizor și Lacul Avrig (Vf. Negoiu - L. Avrig = 6 ore), așa că am rămas pe loc să îi aștept vreo 10 minute. Ne dădeam fișa la ștampilat la 09.45. (Călțun-Avrig 7,30 ore) Eram prea dezbinați pentru a mai face o poză de grup, așa că eu mi-am găsit o cale absolut proprie de a ieși din demotivarea pe care o lansaseră băieții la adresa mea și chiar a funcționat: mi-am imaginat că sunt singură, cu toate riscurile (știam că urma să parcurgem un segment de traseu de unde se furaseră lanțurile de curând și unde ar fi fost bine să fim împreună, fiind coborâre pe roci destul de verticală, dar nu mi-a păsat!), și am luat-o la pas voinicește. Când am fost sigură că nu mă mai aude nimeni, am început să îngân la infinit mantra tibetană și ”durerea nu există!”, încercând astfel să ignor genunchiul drept care mă chinuia teribil. În mod inexplicabil pentru mine, Ovidiu a beneficiat de toată înțelegerea și răbdarea din acest punct de vedere, în timp ce în cazul meu acest aspect a fost ignorat aproape în totalitate de băieți, nearătând nici cea mai mică compasiune și toleranță și pentru durerea mea, practic neapreciind efortul și străduința de care am dat dovadă cu lacrimi modeste în colțul ochilor.
De la CP4 (Lacul Avrig) până la CP5 (Șaua Corbului și intrarea în pădure) aveam de parcurs 12 km. Fiind vorba de coborâre - cu atât mai dureroasă pentru Ovidiu și pentru mine, dar totuși mai avantajoasă din punctul meu de vedere, căci mi-am înfrânt durerea și am prins o oarecare viteză de peste 3 km/h! -, am parcurs distanța în 4 ore fără oprire. În momentul în care am zărit cortul arbitrilor m-am oprit și m-am așezat în afiniș, Marius a apărut după 10 minute, ceilalți doi au apărut și ei după alte 10-15 minute, deci am stat cam 25 de minute să îi aștept pe băieți! Am ajuns la CP5 la 13.35 (L. Avrig - Șaua Corbului = ieșirea de pe creastă = 5 ore lejer).
Așa cum se prognozase, vineri urma să plouă în Făgăraș și dacă până la ora 14,30 beneficiasem de o vreme ideală, ceea ce a urmat a fost un potop dezlănțuit care ne-a stors din toate punctele de vedere. Partea bună era faptul că ieșisem de pe creastă, deci pericolul rocilor ude și alunecoase trecuse. Partea proastă nu era nici măcar că aveam să fim udați fără milă, ci faptul că, coborârea prin pădure avea să fie foarte abruptă, implicit foarte dureroasă și, mai presus de toate, mult prea lungă, fir-ar să fie!
Eram pe locul 23 din 33 aici, dacă îmi amintesc bine. 5 echipe abandonaseră, ne-am simțit bine să auzim că nu eram chiar ultimii.
Coborârea a durat două ore pentru 5 km. Marius era departe în față când am ajuns la drumul forestier, de unde se mai anunțau 5 km de mărșăluit, Vali rămăsese cu Ovidiu în urmă, nu aveam pe nimeni în raza vizuală. Oarecum mă așteptasem ca la intrarea pe drumul forestier Marius să ne aștepte, dar nu era nici urmă de el acolo și chestia asta mi s-a părut din cale afară de cretină, la drept vorbind. Am stat cam 10 minute privind în sus și sperând să apară și cei doi, după care, așa epuizată de efort și durere cum eram, mi-am dat seama că la viteza mea era mai bine să merg foarte încet mai departe, urmând, fără nici o îndoială, să fiu ajunsă din urmă în maximum jumătate de oră. Peste vreun kilometru și ceva se făcea un drum în sus spre o mânăstire și acolo era un refugiu de ploaie. Acolo stătea și Mr. Tembelică, la adăpost. Când l-am văzut, am simțit nevoia să merg mai departe și am trecut în nesimțire pe lângă el. Avusesem intenția să îi spun că voi merge foarte încet, dar el tocmai răspundea la telefon și începuse să vorbească când am trecut prin fața lui, așa că mi-am văzut de drum în ritm real de melc cu cochilie (mă gândesc eu că limacșii se miscă mai repede, neavând casa aceea cu ei :-)).
Pe cei 5 km de drum forestier am ajuns aproape de colaps, nu mai puteam de picioare. Băieții m-au ajuns, spre marea mea surprindere, abia după vreo oră jumate și am ajuns la CP 6 (Turnu Roșu) la 17:40, deci dupa 4 ore distanță de CP5. Nu pot descrie gradul de epuizare. Nici măcar nu pot descrie faptul că mie mi se părea că, în comparație cu mine, băieții se mișcau precum niște libelule! Am intrat în sala unde erau depozitați sacii cu echipamentele de biklă și am luat loc pe o masă ce servea ca pat arbitrilor. Cu chiu cu vai am reușit să îmi scot din buzunarul rucsacului tableta de glucoză. Stăteam cu ea în mână și nu reușeam să îmi coordonez următoarea mișcare, noroc că a venit unul dintre arbitrii, a desfăcut-o, mi-a făcut-o bucățele și așa am putut să bag ceva în gură. Băieții iși vedeau liniștiți de ale lor și atunci mi-am dat seama că eram ca și singură din acest punct de vedere. Este un fapt greu de realizat și, și mai greu de acceptat ...... Când am deschis subiectul, la întâlnirea din București, Ovidiu si Vali au declarat că nici măcar nu iși dăduseră seama, iar inteligentul de Marius a spus că el nu considera necesar, fiecare cu ale lui! E clar, din nou, că mă învârt printre oameni care nu fac parte de pe planeta mea ..... Fusesem prin Anzi, prin Alpi, prin Africa cu bărbați din Franța, Belgia, Germania și Austria și nu mi se întâmplase niciodată așa ceva!! Doar când fusesem cu români mă lovisem de acest comportament - și aici mi-aduc aminte de Alex, desigur -.
Atunci, la refugiul Scara, când iși exprimaseră îngrijorarea că din cauza mea pierdem timp, iși exprimaseră dorința de a-mi lua din greutatea rucsacului, dar o făcuseră într-o manieră care mă făcea să mă simt vinovată, deci nu avea nici un rost să cedez, știam ca nu rucsacul era impedimentul. Faptul că nu îmi găsisem bețele de trekking a fost un dezavantaj relevant pentru mine, dar nu aveam cum să il remediez. Nici acum nu știu pe unde sunt în casă. Doar dacă , după Himalaya, nu le-am băgat în geanta cu schiuri, gândindu-mă că nu aș mai avea nevoie de ele până la iarnă!
Am stat o oră la Turnu Roșu. Eu nu eram sigură că voi fi capabilă să mai parcurg cei 20 de km pe bicicletă până în tabăra de bază din Cisnădie, CP 0, dar totul depindea de fapt de Ovidiu, care avea dubii că ar putea face mișcarea de pedalare, genunchii lui fiind grav afectați de cele două ore jumate prin pădure. Urma să ne echipăm pentru a începe traseul de mountain bike și aveam voie să luăm cu noi exclusiv ceea ce aveam nevoie pentru cei 92 de km. Am fi vrut să lăsăm rucsacii la Turnu Roșu și să vină unul dintre noi apoi cu mașina să îi recupereze, dar acest lucru nu era permis. După vreo 40 de minute a ieșit Ovidiu să probeze cum stă cu pedalatul și a venit cu vestea că este OK. Eu nu știam cum stau, dar nu aveam nici un dubiu că odată urcată pe șa mă voi regăsi și, cum-necum voi ajunge în seara aceea la ultima oprire a zilei. Și așa s-a și întâmplat, o nouă confirmare a faptului că mă cunosc foarte bine și știu să imi apreciez exact limitele. Așa cum le spusesem și baieților pe Negoiu, știu să apreciez cam cu două ore înainte punctul meu de colaps. Când spun ca nu mai pot, mai pot maximum două ore de efort.
Aveam de pedalat încă 20 de km pe șosea, ploaia se oprise, renunțasem la tot ce puteam din rucsac și psihic eram gata de start. Marius a spus că el lasă cortul la Turnu Roșu. I-am spus că îl iau eu, pentru că vroiam neapărat să dorm singură în cort în noaptea ce urma. N-a zis nimic și și-a văzut de ale lui. Când eram gata de plecare, înainte să îmi închid rucsacul l-am întrebat ce făcuse cu cortul. Îl pusese liniștit în sacul cu lucruri pe care le lăsam în Turnu Roșu, fără măcar să aibă logicul bunul simț să mă anunțe de chestia asta!!!! Atunci noroc că a intervenit Vali și a spus că nu este nevoie să iau cortul, căci Ovidiu avea de gând să doarmă în mașina lui, fiindu-i mai moale decât în cort. Atunci dormea Vali cu Marius în cortul mare al lui Marius și eu singură.
Înainte să mă urc pe biclă mi-am mai făcut o poză, în starea asta începeam a doua probă a concursului. Bicicletele le găsisem în stare perfectă, rucsacii erau gata și la 18,40 porneam cu o oarecare bună dispoziție. Băieții ziceau că într-o oră ajungem, eu apreciam două ore minimum. Și au fost exact două ore!
Ultimii 3 km erau urcare-coborâre pe șosea. Rucsacul meu să fi avut un max. 8 kg cred. Din păcate, ploaia a reînceput cu vreo 10 km înainte de destinație, cu nouă putere și nou debit, la un moment dat mergeam pe șosea ca printr-un pârâu, lumina lanternei părea ineficientă, am luat-o pe lângă bicicletă, probabil am pierdut jumate de oră din cauza asta, dar imi era indiferent, oricum aveam să ajungem și aveam timp să și mergem să mâncăm ceva cald în oraș. Le-am spus băieților sa nu se depărteze prea mult, căci după ce intram în Cisnădie exista un drum la dreapta care ne ducea direct în tabăra de bază și cei probabil 2 km scurtați deveniseră extrem de relevanți, nu? Tembelică a luat-o în față, s-a pierdut mult de noi. Pe urmă eu am rămas prea mult în spate. Am ajuns la intrarea în Cisnădie, nici urmă de băieți, ploua torențial. M-am dus la școală, nici urmă de băieți. Ce să fac? De intrat sigur nu intraseră fără mine, căci ar fi însemnat descalificare. Am deschis telefonul mobil și l-am sunat pe Marius. Avea telefonul închis și mi-au venit dracii aducându-mi aminte că pe drumul forestier vorbea la telefon și era logic că atunci când echipa nu mai era împreună trebuia să ne menținem această cale de comunicare, unica de fapt! Telefonul lui Ovidiu se pare că nu mai funcționa, noroc că Vali a răspuns. ”Păi cum naiba ai ajuns deja la școală, că noi suntem abia in centru?!?!” În timp ce îi așteptam, o altă echipă și-a făcut apariția și am auzit aplauzele cu care au fost întâmpinați. Băieții au apărut după 10 minute cu incredibila întrebare pe buze: ”Unde e Marius??” uuuupssss, credeam că e o glumă. Dar nu era o glumă!!! Habar nu aveam unde este tembelică și ce a urmat a fost cireașa cireșilor, mai mare decât tortul în sine!!! Ce să facem? Eram flămânzi, uzi, obosiți de nedescris, acum și nervoși. Să fii descalificat dintr-un motiv atât de cretin era mai mult decât eram dispuși să tolerăm. Ne-am mai învârtit, Ovidiu a decis să meargă din nou în centru, poate se oprise omul să ia cina, mai știi?! Băieții tocmai veneau din centru, era practic o imposibilitate să nu-l fi văzut, dar merita încercat. A revenit după vreo 10 minute, singur. Dacă i se întâmplase ceva lu’ Tembelică?! Păi am fi dat de el pe drum, deci varianta era exclusă. A-nceput Vali să-njure, a-nceput Ovidiu să spună ”dacă ăsta a intrat în tabără și ne descalifică, cu mine în mașină nu are ce să mai caute, îi pun bikla, suportul și bagajul în brațe și să se ducă în puii lui cu trenu!!!” ”Nici în cort nu va dormi la noapte”! Eu am zis ”Frate, nu e atât de tembel încât să intre, doar știe că e check point și că trebuie să fim împreună! Dacă a intrat, îl sugrum!!! Între timp, alte două echipe au intrat pe poarta școlii, nu conta din ce categorie, conta faptul că stăteam ca niște caraghioși și nu știam ce să facem. Pur și simplu nu avea unde să fie, singura opțiune valabilă era că omu intrase liniștit în tabăra de bază. Vali a fost primul care a spus: ”Asta e, n-are rost să mai stăm ca proștii aici, intrăm și-om vedea!”, deci am purces să urcăm panta curții școlii, sperând oarecum să nu fim observați de arbitri și să avem o șansă să ne găsim coechipierul dispărut și să trecem cu bine de punctul de control. Prioritatea supremă era să nu fim descalificați dintr-un motiv atât de ridicol și atât de penibil, încât nici să-l povestești nu și-ar fi venit ulterior!!!! Vali s-a dus tip-til la corturi, nu a venit cu nici o noutate. Stăteam la 3 m de masa arbitrilor și nu știam încotro, când din întuneric, dinspre toalete, apare, schimbat de haine și cu mâinile în buzunare ...... ghici? Uita-i-aș numele și figura!!!! Vali mai avea puțin și sărea la beregata lui, eu am rămas fără reacție, m-am dus doar spre arbitri ca să ne înregistreze și fără să am habar cum vom scăpa! Mizam pe un moment de neatenție, dar te pui cu creierul odihnit?! Să nu faci prostia să te pui vreodată, că sigur pierzi!! Arbitra s-a apucat să ne numere: 1, 2, 3 ..... ”și el e al 4-lea, a ajuns cu 5 minute mai devreme ca noi....”. Sceptica, unguroaica a vorbit în ungurește - nepermis de altfel, eram în România!!! - cu un alt arbitru din apropiere. Acesta s-a uitat la Marius și tembelică și-a dat seama că a sfeclit-o ..... NENOROCITUL, nu doar că intrase de unul singur, dar mai și ceruse o felie de pepene de la arbitrii, căci așa erau întâmpinate echipele care soseau de pe traseu!!!!! Și desigur că arbitrul l-a recunoscut și a urmat cea mai cruntă tăcere de care mi-aduc aminte ...... ”Ce-i cu tine, că tu ai venit demult, ai abandonat?” Atunci l-am apostrofat pe Marius direct: ”Când ai venit, nu de 10 minute? Că doar te-am văzut în fața noastra!”. S-a uitat arbitrul la noi toți, la fișa cu ștampile, au mai vorbit ei în ungurește și până la urma arbitra a spus: ”Vă penalizăm cu jumate de oră.” Octav cred ca a țipat pe interior un ”YES, URAAAA”! și a spus: ”OK, penalizați-ne!”. Vali și-a pierdut un pic controlul și s-a apucat să înceapă un scandal la câțiva centrimetri de nasul nefericitului coechipier și chiar în fața arbitrior, și i-am spus doar atât, tăios: ”Vali, NU AICI!!”, și a depus armele. Era 20:40, la 21:10 eram în mașină toți 3, așteptându-l pe tembelică să plecăm spre restaurant. Deci: venise mai devreme, se schimbase, dar când să plecăm tot nu era gata, incredibil!!! Când mi-a spus V. că mergem să mâncăm în oraș, în mai puțin de 10 minute eram la mașina, frate!!! Nu m-am putut abține, fir-ar să fie și, când a venit, finally, i-am spus calm: ”Parcă ești o fată mare, M.! Ce naiba ai făcut până acum??”. A ținut să ne explice ce se întâmplase, cum de intrase el fără noi: ”Să vă spun și vouă, ca să înțelegeți ce s-a întamplat. Pur și simplu nu am știut că aici este punct de control. Mă plouase și eu sunt sensibil, nu puteam să vă mai aștept, eram ud.” Tot eu am replicat: ”M., pe mine pur și simplu mă depășește explicația ta, este aberant. Ce draku cauți frate la concursuri, ce cauți tu pe munte de fapt?! Deasupra noastră n-a plouat, sau cum???! Și cu asta subiectul a fost arhivat și nu îl voi uita pe acest june de 29 de ani cât voi trăi! Mai ales cu fazele care au urmat în ziua următoare, doar nu credeți că s-au terminat bancurile?! :-)
La restaurantul unde fusesem miercuri seara nu am avut acces, era vineri, seară dedicată manelelor, închis pentru turiști sau nu știu exact politica locală, deci rămăsese cealaltă variantă, al doilea restaurant. Am așteptat cam un sfert de oră până să găsim loc la o masă, am comandat ca nesătula 2 ciorbe și o porție de șnitzel vienez cu cartofi țărănești și salată de varză, totul arăta foarte bine și era gustos, dar am putut mânca doar o ciorbă!! Felul doi l-am luat la pachet. Ah, și am băut un Beck limo.
Cred că pe la miezul nopții m-am culcat și eu, după ce am moșmondit o groază prin cort să îmi aranjez cât mai bine rucsacul pentru tura de mountain bike. Și așa de bine am aranjat, că a doua zi m-am trezit că din 2 frontale nu aveam nici una la mine, rămăseseră înșirate prin cort!
V. vroia să ne trezim tot la 5, mie mi s-a părult nerealist și am propus ora 6, urmând să ne străduim să ieșim la 6.30 pe poartă pentru cei 72 de kilometri. Nu am reușit un 6,30, M. a întârziat din nou, nu își găsea aparatul de fotografiat și până la urmă a trebuit să renunțe la el. Deși aveam recomandări să facem tura conform programului, păstrând plutăritul, rapelul și tiroliana la final, ne-a fost teamă că nu vom ajunge la plutărit până în ora 20, maximum permis, așa că am pornit invers, ceea ce nu a fost alegerea potrivita până la urmă. Dar e dificil să știi ce să alegi.
Au fost vreo 50 km permanentă urcare. Domoală, dar ucigătoare prin lungimea și consecvența ei, ne-a terminat în primul rând creierii cred, apoi fundul. O. a fost avantajat prin ritmul meu încet, în sensul că el a mers majoritatea drumului pe lângă biklă, viteza mea neputând să doboare viteza lui ..... Aoleu, sună nașpa, dar așa a fost, mă rușinez și gata! :-) Până la probele de tiroliană și rapel (cam 40 de m fiecare în parte, mai mult probe de curaj, decât de tehnică, fiind asigurați de organizatori) au fost 18 km și acolo am zăbovit cel puțin jumate de oră. Au mai fost 10 km urcare pe forestier până la Lacul Negovanu, unde ne-am echipat de plutărit, am construit pluta (mai mult băieții, eu am făcut pozele) și am vâslit o oră și 20 de minute prin apa rece .... fază de povestit, ca să nu întrerupem hazul:
Făcând O. un calcul al greutăților corporale, s-a decis ca el și M. să stea în față, eu și V. în spate. Dintre noi toți (eram toți la sandale, mai puțin V., care a trebuit să facă proba în bocanci, nefericitul, dar era vina lui!), tembelică refuza să își lase piciorușele udate de apă ..... Și vâslea ca un copil neștiutor și prost de 5 ani, de mai mult ne încurca. Elegant, îi spune O. că e cam greu să și vâslească eficient, și să rămână și cu picioarele uscate. ”Pune-ți naibii picioarele în apă ca să înaintăm și noi, că ne prinde noaptea pe lac!” Replica de aur: ”Nu vreau sa-mi pun picioarele în apă, că sunt sensibil și răcesc!”. Eh, ce reacție credeți că ați avea la așa o bijuterie de coechipier?? Din păcate aveam nevoie ca formula de 4 să rămână intactă, deci ne-am abținut și la faza asta ......
De la plutărit până la CP8 Muncel au mai fost 17 km, tot urcare sadică pe forestier! In Muncel cred că a fost punctul cel mai înalt al traseului de mountain bike, adica vreo 1650 m cred, Cisnădie fiind la 455 m. Deci o urcare de aprox. 1.200 m pe verticala in mai putin de 5 ore (la plutărit am pierdut peste două ore, la rapel și tiroliană cam o oră).
La CP8 am ajuns la ora 18, deci dupa zece ore jumate de traseu. Mai aveam 33 de km până în tabăra de bază, atât!! Și aici am făcut și eu cea mai tâmpită greșeală, pe care atunci când călătoresc singură nu o fac niciodată: nu m-am uitat pe hartă, nu le-am cerut băieților harta, să văd pe ce marcaj trebuie să mergem, m-am bazat pe faptul că ei știau și totul era cristal clar! Dacă vedeam că avem marcaj de dungă roșie, iar noi porneam de triunghi roșu, nu am fi ratat CP7, o să mor cu cerebelul încărcat de prostia asta! Nu-mi pasă că a fost o eroare colectivă până la urmă, mie pe mine mi-e ciudă!
La CP8 O. a vrut să scoată harta, dar unul dintre cei care erau acolo s-a dovedit absolut debordant de amabilitate și ne-a dat atâtea detalii, cât nu avusesem noi parte pe ultimii 120 de km ai cursei de când se dăduse startul competiției!!! Țin minte că l-am întrebat la final, chiar înainte să încalec: ”E marcat drumul până a final?” ”Oh, daaaaa, e marcat tot, o luați frumos pe potecă și n-aveți nici o problemă, drum bun!”. Dar cu ce pinguinii mei e marcat??? Asta nu a spus și nici măcar atunci precauția și vigilența mea nu au clipocit, fiind sigură că băieții sunt stăpâni pe situație.
Nu am făcut pauză decât cât să ne ștampileze fișa și să ascultăm sfaturile și recomandările surprinzătoare ale tipului. Eram senini, nu discutam, dar cu siguranță ne și vedeam terminând și trecând cu veselie peste toate boacănele lui M. Altă fază de povestit: După proba de plutărit, am pornit toți echipați cu bocanci, lăsând sandalele la punctul de control. Doar dragul de Tembelică a pornit în sandale, fiind în total bad timing cu noi și făcându-ne, again, să îl așteptăm 10 minute ca să se schimbe el. V. nu mai avea răbdare și strigă la el, ca de obicei, ”hai M.!”. Replica nu a întârziat: ”Mă încalț, ce pana mea!!!”. Am izbucnit toți 3 într-un râs hilar și ne-am dat din nou seama că de încercam să comunicăm cu el sau cu iarba, am fi avut mai mare rezonanță la firul ierbii!!
Am părăsit CP8 la ora 18 plini de avânt, urma coborâre. Ni se spusese că am putea face 5 ore, eu mă gândisem că poate ajungem pe la miezul nopții, nu vedeam nici o problemă, trebuia doar să fiu foarte precaută, coborârile pe biklă, pe teren accidentat nefiind punctul meu forte, cu atât mai mult cu cât cadrul meu de 17,5 e puțin cam prea înalt pentru o lungime de doar 0,90 m a piciorului. Un 16, cum avusese bikla mea furată, fusese ideal.
Am intrat ca niște zâne direct pe triunghi roșu și ce a urmat a fost ..... The real adventure, cu siguranță cel mai dur segment de mountain bike din viața mea, cărând bikla în spate timp de două ore, traversând un râu și zeci de copaci culcați la pământ într-o pădure absolut și radical răvășită de niște furtuni și vijelii apocaliptice!! Și voi lăsa foarteeee puținele fotografii să vă ajute un pic imaginația:
Pare incredibil acum când privesc fotografiile, dar așa ne-am chinuit până pe la 20,30, făcând haz de necaz și făcând poante de genul: ”voi sunteți siguri că ăsta poate fi traseu de biklă? Ăsta e sabotaj în toată regula!”, ”ha-ha, primii de la de la profesioniști au fost pe-aici și au doborât copacii ca să îi împiedice pe următorii!” și numai tâmpenii d-astea. Mergeam uneori între trunchiurile de brazi cu bikla pe umărul drept, fiindu-mi prea greu să o tot dau jos și să o ridic din nou. De multe ori trebuia să părăsim poteca, sau mă rog, fosta potecă acum blocată de arbori, și să ne strecurăm printre copaci și crengi și cioturi care au avut grijă de picioarele mele, astfel încât acum umblu doar în fuste lungi până la gleznă! La traversarea râului, nici că mi-a mai păsat, am intrat pur și simplu în apă cu bikla lui O., care era la vreo 18 kg - el o luase pe-a mea, să mă ajute! -, mi-era indiferent că mă udam la picioare (dar nu m-am udat, având bocancii impregnați bine), în fond mai aveam maximum 4 ore și gata, aventura se termina și pentru noi și aveam să ne schimbăm, să mâncăm și să ne bucurăm de succesul de a fi printre echipele care nu au abandonat!
O. m-a ajutat foarte mult la trecerile peste copaci, la fel si V. Nu se mai punea problema de ritm aici, ci de ANDURANȚĂ, nerv, perseverență, calm și forță musculară în brațe, ceea ce mie îmi cam lipsește și după vreo oră jumate simțeam că mă lasă puterile pe dreapta, cu greu mă opinteam să mai ridic bicicleta iar și iar și iar și iar ..... Pentru necunoscători, un mtb standard cântărește cam 13-15 kg.
Mergeam pe mutește, vroiam să ieșim din hățișul acela, nu știam exact ce ne aștepta, un lucru era sigur: venea întunericul, nu aveam mâncare la noi și nu eram pregătiți pentru o înnoptare în bălării, iar de mers nu garantam că mai rezistam peste noapte, până dimineață. Venind noaptea, șansa de a te rătăci crește considerabil și asa cum era peisajul din jurul nostru, era o perspectiva inevitabilă.
”Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, Samantha?” :-) Păi să vedem: M. m-a rugat să îi dau lui aparatul foto, rămânând ultimul și având destul răgaz să ne facă fotografii. Nefericit moment când i-am dat aparatul! Și acum îmi vine să îl sugrum, când mă uit la ele și când știu că nu a fotografiat cele mai spectaculoase și relevante imagini care au existat în cele două ore de chin! Am găsit în schimb numeroase poze ale figurii sale, desigur făcute de aproape, conform lungimii brațului său, adică o poză ocupată cu minunata-i figurină, apoi am avut privilegiul să îi admir piciorușele, degetuțele de la piciorușe (cred că poartă un 44 cel puțin!), spițele de la bicicletă și tot felul de ciuperci, ciupercuțe ..... A ratat doar niște banale treceri peste arbori, a ratat un magnific peisaj de junglă, a ratat și o traversare a unei mlaștini când ne echilibram pe niște bușteni îngropați în verdeața deansă și respingătoare băltită în jur etc. etc., mai bine nu discut și încerc să uit tembelismul și cretinismul. Să nu fim atât de rele, din 30 de poze exista mai puțin de 10 care ajută un pic la formarea unei imagini a segmentului de traseu. Deși i-am spus de cel puțin 3 ori să strige și el când face o poză, astfel încât măcar să întorc capul și să mi se vadă și fața în poza respectivă, se pare că ..... mai bine vorbeam cu crengile uscate ale brazilor doborâți. La un moment dat m-a enervat că eu căzusem și el era preocupat să facă o poză absolut cretină. M-am uitat la obiectivul focusat de el și i-am spus că nu are rost să consume timpul și bateriile pe imagini irelevante și că astfel de imagini, daca nu au un personaj ca punct de reper, nu exprimă absolut nimic, pot fi făcute și in Herăstrău! Replica lui debordând de inteligență blondă și cheală: ”ah, deci trebuie să fac doar poze cu tine, nu?”. M-am lăsat păgubașă, creierașul lui se dovedea din nou .... mult prea odihnit!
Pe la 8,15 am reușit să ieșim finally din nebunia aceea. Văzusem un forestier, dar si o apă, un lac, jos, nu foarte departe. Ne-am oprit toți să vedem dacă recunoaștem urme de cauciucuri și V. a găsit, deci am urmat poteca îngustă. Și am dat brusc de forestier, era 8,30. Și am dat și de un marcaj!!!
Vai, ce crunt moment al destinului nostru comun! Era același marcaj întâlnit în urmă cu vreo 5 ore ..... M-am uitat repede pe pozele făcute, nu exista nici un dubiu: mai trecusem pe aici imediat după plutărit, pe la ora 3 p.m. ....... Primul care și-a dat seama a fost O., eu am confirmat ...... Mai bine nu descriem THE FEELING! Am știut că am pierdut cursa. Jonglam cu variante și idei: Păi mergem înapoi! Whaaaaaat? Păi coborâm de două ore jumate peste copaci, o să ne ia pe puțin 5 ore să ajungem la CP8. O. a fost cel mai hotărât: ”eu unul NU MAI URC PE FORESTIER până la CP8, ne-a luat 3 ore, nu! Nu! Nu!” Eu nu am apucat să spun nimic, băieții se uitau pe hartă și căutau o soluție. Dacă o luăm în jos până unde începe Râul Sadului și de acolo urcam la Rosengarten, la CP7, ultimul punct de control prin care trebuie să mai trecem? Nu, nu e permis. Și oricum ne văd arbitrii de la plutărit! Dacă nu ne văd, trecem fără să oprim! Ba mai corect este să ne oprim, prefer să mă descalifice, decât să mă prindă cu minciuna, ce naiba! Am decis că mergem la plutărit și întrebăm ce variante avem. Când am ajuns acolo, în mai puțin de zece minute, rulota cu tot echipamentul și cu toată echipa de arbitrii tocmai dădea colțul, se încheiase timpul acordat probei și oamenii se retrăgeau spre Cisnădie. Ne-am oprit toți 3 ca hipnotizați, în urma rulotei, lăsând-o să dispară după prima ei curbă. Venea și Tembelică din urmă, cu viteză și l-am șâșâit puternic să se oprească locului! Ziceam noi că ăsta e un semn, puteam să încercăm totuși să găsim CP7 fără a ne întoarce la CP8. Dar ne-am dat rapid seama că nu era posibil, drumul până la Râul Sadului era lung de vreo 30 de km, sinuos, ar fi trebuit să așteptăm minimum o oră ca să nu fim văzuți de echipa de la plutărit, apoi, prin beznă, ar fi trebuit să și găsim marcajul către Rosengarten ..... Ne-am dat seama că nu prea era posibil, nu era realizabil, nu era corect. Așa că am pornit în jos pe nesuferitul drum pe care urcasem din Cisnădie timp de 5 ore, am ajuns rulota, le-am descris situația noastră și am întrebat ce puteam face. Conform celor spuse, trebuia să ajungem la CP8 și de acolo să reîncepem coborârea, de data asta pe traseul corect. Dacă nu, eram considerați cu abandon. În momentul acela, eu nu vedeam deloc cum că ar fi abandon, mi-au trebuit câteva zile să înteleg că așa era de fapt!
Aveam de parcurs acum 40 de km, deci mult peste numărul de kilometri ai probei! Ce a urmat, a fost, pentru mine, cea mai mare nebunie, căci frontala era uitată în cort, lanterna de pe biklă nu a rezistat mai mult de două ore, drumul era accidentat, eram dependentă de lumina de la frontalele băieților ...... Pe kilometri întregi am lăsat frâu liber unei viteze la care nici pe lumină nu mă încumetau. Dar băieții tremurau de frig și eu eram prea înceată pentru ei. Am fost norocoasă având pantaloni lungi și mănușile de bike cu degete lungi. Patruzeci de kilometri coborâre nu e deloc o gluma, mai ales prin beznă. După vreo două ore îmi paralizase mâna dreaptă, era cea cu care cărasem bicicleta printre copaci și riscam să pierd controlul asupra ghidonului, așa că am cerut o pauză de minimum 5 minute.
Am oferit pantalonii mei de fâș, M. a vrut să îi ia, dar vaaaaai, erau uzi! Păi de ce?? Păi erau uzi de la proba de plutărit, dar te fereau de frig, blegule! I-a refuzat. Se vede cât de terminați eram ..... Stăteam ca niște molii supărate, mai aveam vreo 20 de km de parcurs, din care 2 km și ceva de urcat pe șosea, înainte de Cisnădie.
Pe acei 2 km și ceva am avut un semi-colaps. M. și O. erau departe în față, V. rămăsese cu mine. M-am dat jos de pe bicicletă și i-am spus că nu mai conta cum ajungeam în tabăra de bază, să se ducă toți și eu ajungeam la un moment dat, singură. Și s-a dus.
Rămăsesem singură total. Eram abătută, dar eram mulțumită. Trecusem toate probele, făcusem chiar mai mulți kilometri în 65 de ore, inclusiv dormit. Făcusem cam 160 de km în loc de cei 142 prevăzuți, marja de eroare nu poate fi mai mare de 3-5 km. Era prima participare, eu personal mă simțeam mândră că reușisem toată cursa.
Am mers liniștită la marginea carosabilului, prin beznă, cam 10 minute cred. Mă încălzisem. Apoi mi-am dat jos wind stopperul și m-am încumetat să urc din nou în șa. Spre marea și plăcuta mea surpriză, la nici un sfert de oră distanță băieții mă așteptau cu calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, astfel încât am ajuns toți patru, la 23.30, în centrul urbei. Acolo am fost spontan întâmpinați de un grup mare, erau competitorii de la profi. A urmat dezbaterea traseului, tipa din echipa care a urcat pe locul I ne-a felicitat și am dus-o așa în ceată până aproape de școală. O. a fost cel care s-a oprit și a cumpărat bere, nu mai aveam chef de nici un restaurant, probabil nici nu mai era de găsit vreunul deschis la ora aceea.
Am ajuns în tabăra de bază, ne-am prezentat la masa arbitrilor, am fotografiat fișa de participare cu toate ștampilele, căci ei păstrau originalul (!) și ne-am organizat pe o masă de ping-pong liberă, să ne bârfim berea cumpărată de Octav. Am cotrobăit prin mașină la mine, aveam o pungă de chipsuri, 2 sardele cu legume, lumânare, felinar, șervețele, veselă completă, jeleuri ..... Deci ofeream o masă pe cinste. V. cred că a făcut duș, O. nu se atingea de apa rece, eu eram terminată și chiar nu îmi păsa că mă culc murdară, știu doar că trebuia să iau măsuri, căci după proba de plutărit mi-am dat seama că nu îmi luasem slip de schimb și nu puteam continu cu cel cu care stătusem pe lac, a.î. pusesem pantalonul de bicicletă direct pe pielea goală.
Am stat la discuții până pe la 2 dimineața, spre marea mea surpriză nici unul din băieți nu știa să folosească desfăcătorul din briceag pentru a deschide conservele, până la urmă l-am lăsat pe M.să le deschidă cu cuțitul, deși nu îmi convenea. Dintre toți, cred că el a beneficiat cel mai din plin de mâncare, noi ceilalți fiind mai absenți la acest capitol.
Frustrarea era infinită, eram triști, nu ne venea să credem. Să fii atât, atât de aproape, să fii pe traseu 17 ore și totuși să ratezi la mustață ......
Cred că cel mai lovit a fost O., care nu ar fi făcut trasee montane nici plătit. Singurul factor care îl motivase fusese ideea de competiție. M. venise tot cu gândul să termine în timp util, V. părea să fie mai atașat de natură și munte și acest stil de viață, la mine motivația fusese complexă, dar cel mai greu cântărea sa nu mor până nu particip la un real adventure ..... Și o făcusem, eram frustrată, eram tristă, eram un pic furioasă, dar eram mulțumită, mi-era bine, mi-era rău de bine! Nu avusesem accidente, nu se îmbolnăvise nimeni, nu avusesem nici o pană și nici un alt impediment tehnic, totul decursese perfect, mai puțin atenția noastră, deci ne meritam pedeapsa cu vârf și îndesat!
P r o s i t !
* * *
M-am trezit a doua zi înainte de ora 7, am făcut un duș rece, dar în liniște și pe-ndelete, apoi am făcut tot felul de fotografii la intreaga tabără de bază care era încă stăpânită de domnia somnului matinal, cel mai dulce segment al activității noastre nocturne.
Am analizat clasamentele, ne-am căpătat cu oarecari discuții tricourile de participanți, ne-am spălat biclele, ne-am pregătit mașinile, ne-am luat în primire bonurile de masă și am așteptat cuminți festivitatea de premiere și masa de la ora 15.
Așteptarea cu masa nu s-a meritat, a fost o ciorbă de legume, mai mult fasole păstăi, albă, o bere și o bucată de carne fiartă cu legume. Era mai mult atmosfera și sentimentul de apartenență.
Am făcut o ultima fotografie de grup, fără Tembelică care colinda prin tabără cu fel de fel de probleme și aranjamente personale.
Festivitatea de premiere a fost frumoasă, pierdusem fiecare câte o medalie și o diplomă de participare a echipei. Era un gust amărui, dar se drege ..... Cu bere Beck lemo!
M-am despărțit de băieți și am pornit-o spre București, prin Rm. Vâlcea, Pitești, a fost o cursă un pic nebunească, cu mulți nebuni pe traseu, dar în 4 ore parcam în fața blocului și am făcut 4 drumuri până să îmi car tot calabalâcul în casă, urmând să mă ocup de el în zilele următoare.
P.S. Cu băieții m-am reîntâlnit joi seară pe ”La Motoare”, avusesem ideea ca V. și O. să vină cu soțiile. Îl chemasem și pe Gaby Solomon de la Getica. M. urma să întârzie vreo două ore, așa că am tulit-o! Tembelismul lui continua, refuza să ne pună fotografiile făcute de el pe transfer.ro și mi-era teamă că mă iau de el, deci am preferat să plec și să nu mai aud de el vreodată!
Pentru plutarit - slip de skimb, prosop, sapca
Trekking - Regenschutz, Gamaschen, langarmiger T-Shirt, Sonnenkopfschutz, biwuac, T-Shirt de dormit, Stirnlampe, Batterien, Kompass
Bike - manusi degete lungi, frontala, baterii, Gamaschen, Regen- u. Windschutz, Helm
10 septembrie 2009
Azi e ziua mea, șpe milioane de ani. Supărată de ultimele suprize venite pe neașteptate, puțin cam îngrijorată, încerc sa îmi aduc aminte de ultimele 8 luni și, evident, îmi dau seama că percepția vis-a-vis de Carpathian Adventure a suferit unele modificări. În sensul că, deși recunosc feelingul de ”concurs dur”, totuși acum nu mi se mai pare că a fost prea dur, nici prea greu, nici prea lung. Simt doar că aș repeta oricând experiența, poate chiar pentru 5 zile și număr dublu de kilometri la fiecare probă. Sau hai să zicem 120 la trekking, 150 max. la mountain bike, plutăritul l-aș scurta de la 5, la 3 km, tiroliana aș face-o dublă, pentru măcar 200 m și aș băga măcar 1 cățărare de gradul IV și două rapeluri. Eventual 100 m înot :-)
