Deși încet-încet se pare că întreaga - sau mă rog, aproape întreaga - omenire se mișcă pe poteca spre poarta aceluiași același lagăr de concentrare, la a cărui intrare e inscripționat ”Libertatea Ta este dincolo de sârma ghimpată, bine ai venit în lumea reciclării colective!” (o măreață idee pentru un desen care să ilustreze ideea și, pentru clarificare, ”dincolo” înseamnă după ce treci de poartă în ”curtea interioară” a lagărului), totuși mi-e greu să nu simt aproape dureros de fascinant noblețea universală din jurul meu. Și nu mă refer acum la caracterul și omenia semenilor, cu care practic am infim contact, ci la Mama Natură. De ce e ”Mama Natură” și nu ”Tatăl Natură” nu știu.
 |
Lanțul muntos din fundal e denumit ”Trei Frați” - pe lista de TO DO anul viitor
Ieri am avut de treabă și am ieșit pe la nouă dimineața. M-am eliberat abia la unu jumate și am mai prins câteva ore dintr-o atmosferă de basm. Azi nu a mai fost ca ieri, dar tot a fost belea de frumos. Cum în ultimul timp cam uit - mai mult sau mai puțin intenționat, încă nu mi-e clar, dar a devenit aproape imposibil să mai gestionez cam 100 GB de fotografii în fiecare an .... - să iau mobilul și aparatul foto cu mine, ieri nu am fotografiat nimic. Azi flairul zilei de ieri era un pic evaporat, așa că am surprins doar o mică parte din măreția acestui univers. Nu e nimic exagerat în a concluziona: Viața într-o ilustrată (Life on a post-card) .... este unul din titlurile albumelor mele de fotografii de fapt, început prin 2016 deja. |
Azi am ieșit abia la unșpe jumate. Cu mtb-ul. Am testat pompa electrică de umflat roți. Cam zgomotoasă, dar eficientă la o primă testare. Pe husa mașinii mele mai era încă desenul de aseară. Înghețat, dar zâmbitor.
Nu ninsese, așa cum ne tot așteptăm de vreo două săptămâni, dar totul era acoperit de cristale albe. Chiciura cristalină este un efect al naturii de o spectaculozitate majestuoasă. Este perfecțiunea în cea mai bine conturată geometrie. Este felul în care îngheață ceața și cum noi ne aflăm așa bine cuibăriți în valea asta dintre munți, ceața este un partener fidel pe-aici și produce efecte vizuale incredibile.
Să atinzi această dantelărie naturală este ca o blasfemie. Mi-a stat inima-n loc privind și ascultând atâta frumusețe încremenită.
Câmpurile au o culoare ruginie, dar culorile toamnei au trecut deja. Ne scăldăm acum în funcție de puterea soarelui și de energia cerului între cenușiu, negru și resturi de verde și ruginiu. Imperiul alb al crestelor transformă acest ținut într-un elixir și permanent ai impresia că te miști într-o ilustrată născocită și trasă prin photo-shop. Și totuși realitatea bate orice fantasie, căci orice fantasie e practic furată din imaginile cu care jonglăm din momentul în care deschidem ochii. Nimic nu e din neant. Nimic nu se naște din nimic - mi-aduc aminte că am învățat la literatură universală despre acest adevăr antic și nu mai sunt sigură dacă conceptul era atribuit lui Democrit sau altcuiva .... unde sunt vremurile când ne jucam cu citate în latină ... Ex nihilo nihil fit ..... după atâția ani - patruzeci - e prima oară când îmi aduc aminte de orele de latină și de literatură universală antică .... Cogito ergo sum .... oare? Dum spiro spero și tot felul de altele .... pe bune, nu e creierul cel mai mare mister ”în viață”?!
Multă lume defila pe alei și pe străzi. Deși sezonul turistic de iarnă e blocat anul acesta și totul rămâne închis prin lege - nostim, nu? Am creat un guvern, un sistem care pe banii noștri ne impune cum să trăim, ne spune ce avem voie și ce nu avem voie .... cât de nebună e rasa umană .... pentru prostie nu există grade de comparație, uitasem! -, constat totuși o creștere numerică pe străzi. Zell am See și Kaprun sunt două comunități care se implică una pe alta și prin această coexistență regiunea, aflată în inima unui imens Parc Național foarte bine gestionat - 80% în proprietate privată! -, este cunoscută în întreaga lume și atrage an de an sute de mii de turiști de pe toate continentele - mai ales din lumea arabă în ultimii 10 ani, din păcate -. Kaprun oferă ghețarul Kizsteinhorn cu cei peste 3.500 m și extinsele posibilități de aventură indiferent de anotimp și Zell am See completează tabloul de basm prin lacul său cu calitate potabilă și prin munții ce îl înconjoară - toți urcă până la minim 2.000 m și sunt împăduriți până sus. Asta este imaginea visurilor mele. Exact așa ceva visam și exact după așa ceva tânjeam când eram în București: libertatea de a mă desfășura în natură, fără mașini, fără clădiri, drumuri întinse fără câini sau pisici vagaboande, flămânde, chinuite, însetate, turbate etc. Ce s-a întâmplat între vis, vizualizare și manifestare ..... este un drum la fel de lung și aparent fără final ca în poza asta, dar cu șerpuiri, urcușuri și mai ales coborâșuri.
Sesiunile mele de antrenament au căpătat, din 2016 încoace, noi dimensiuni și în ultimii doi ani au suferit noi și noi modificări, au căpătat noi conotații. A fost odată ..... un spirit competițional de amorul artei. Eram pe pragul de a deveni realmente competițională, dar m-a salvat Viața prăbușindu-mă și arătându-mi de fapt esența ei. Competiția, așa cum este cultivată actualmente, este doar o variantă de otravă cu care suntem îmbălsămați din fragedă pruncie.
Soarele strălucea, nu era frig, pedalam pe aleile din rezervație și apoi pe străzi prin Bruck spre Kaprun și auzeam ca o melodie cum se spărgeau mici sunete cristaline. Era ca o orchestră dirijată de Univers și mi-a luat câteva secunde să îmi dau seama cine cânta. Sau ce cânta ..... sub căldura zimțată a razelor soarelui de pe ramurile copacilor se desprindeau bobocei de gheață și pocneau la atingerea cu asfaltul. Când trecem pe sub un pâlc de copaci simțeam bobârnace candide și le ascultam fascinată șoaptele, era ca un spectacol pe marea scenă a Naturii.
M-am așezat pe o bancă sub un copac, am dat capul pe spate și am lăsat bobocii din gheață să-mi alunece pe limbă .... mi-era sete și Universul îmi dădea de băut .... de neuitat!
