De serviciu .... în folosul comunității :-)

Hai să ne relaxăm, că am obosit de împachetat, sortat, organizat, etichetat etc. .... 

Ies prin spatele blocului să mă duc la Kaufland, 10 minute de mers, să iau bandă adezivă.

Jale mare pe străzi, căci mai e destulă zăpadă înghețată și totul este transformat în șleauri, că mașini doar prin aer nu circulă deocamdată, în rest nu există cm2 fără să fie atins de anvelope în deplasare. Deprimant și inuman orașul ăsta, frate. Mizerie cât cuprinde, lene .... ninge și oamenii așteaptă soarele să se curețe străzile. Câtă răbdare au .... o fi și asta o virtute ..... 500 m de mașini parcate în spatele blocurilor, frumos aliniate în alveolele aferente, dar să fiu a dracului dacă s-a obosit vreunul dintre posesori să curețe zăpada, că acum s-a dus grosul și ar fi fost loc să fie aruncată de colo-colo. Mare catastrofă nația asta .....

Și văd o bătrânică mergând ca pe ouă crude și încetinesc, să văd ce face. Se oprește, se uită în stânga și dreapta și mă vede. Și mă roagă să o ajută să treacă peste un mormoloc de zăpadă. Îi întind brațul și pornim cătinel ”la plimbare” și mă ofer să o duc vreo 300 de m până la o zonă mai sigură. Și povestim de iernile ”de altă dată” și mă întreabă: ”Da câți ani, domnișoară?” Hi-hi ..... ”Mă apropii și eu de 50 ....” 

”Auoleu .... n-aș fi zis .... eu am 86. E bine, dar uite, mi-e frică. Că dacă cad, e greu ....”

   A mulțumit cu temenele, neobișnuită cu astfel de gesturi, clar!

      O las pe ea la colț de stradă curățată și văd o altă femeie gâfâind lângă o plasă grea, plină cu alimente. ”Unde-i Kaufland, fata mea?” Și îi arăt. ”Păi din direcția aia vin!” Și îi explic că nu se vede de unde stăm noi, că trebuie să meargă 100 de m până la zebră și de acolo îl vede. Și mă ofer să o ajută să care sacoșa. Mamă .... și ce grea era!!!! cred că avea 12 kg .... m-a rupt de tendoane! Și începe și ea cu povestiri despre cum nu se mai ajută oamenii între ei. Că are două fete, A și B. Și îi zice ieri lui A: ”Dacă tot te duci la X la țară, ia-i și soră-tii un sac cu cartofi.” Și vine A seara cu mașina, intră în casă și îi zice soră-sii B: ”Vezi că sacul de cartofi e în mașină!”

   Deci .... să-mi bag piciorul!!!! Ea nu a luat sacul de cartofi din mașină să-l aducă în casă, că nu era al ei, era al soră-sii și dacă soră-sa îl vrea, n-are decât să și-l care singură de la mașină ...... Băăăăă, ești prost?!!!!

Și o duc până în magazin, îi arăt unde să lase sacoșa grea, să-și ia talonul cu nr. de identificare, îi explic pe unde iese apoi și să nu uite să-și recupereze sacoșa. ȘI ea că nu, că cum să mă răsplătească? ”Să fiți sănătoasă și să aveți grijă! O să vă fie și mai greu când ieșiți de aici, că o să aveți două plase grele.” Deci am mai șocat pe cineva.

   Intru prin magazin, caut banda adezivă, o găsesc, ies din nou pe străzi, fac poze la mizeria lăsată de oameni și mă duc spre casă.

      La trecerea de pietoni ”mă aștepta” un bătrânel, îi era teamă să se angajeze  în traversare. Mă ia de braț, intrăm pe zebră și vine o mașină mică în viteză. Mă opresc îngrozită și strig: ”STAAAAAI!” și nenorocitul de la volan, cu geamul deschis, frânează la câțiva cm și râde ca un sinistru: ”ce, ce-i, care-i treaba?”

Bucureștiul este o țară bananieră și cine nu știe regulile unui stat bananier .... să intre pe Dr. Google, cum zice un amic când răspunde la întrebări :-)

      Ajung la bloc, descui prin spate ușa greoaie și văd un vecin pe care nici măca nu-l cunosc că se chinuiește să iasă din mașină cu niște bagaje. Las ușa și mă duc să-l ajut, îi iau o valiză, descui ușa și îl ”încarc” în lift. Eu nu folosesc liftul vreodată, așa că ne despărțim :-)
Și inevitabil mi-aduc aminte mustăcind de vecinul meu de palier, cu pretenții de domn și intelectual, care nu de puțin ori a lăsat ușa grea de fier a blocului să se încuie în urma lui, în timp ce eu veneam din spate cu bicicleta și rămâneam să mă chinuiesc să descui din nou ușa, să o deschid, să intru cu grijă .... ce îl costa să întârzie 3 secunde, să-mi țină ușa să intru și eu ca o lady? Îl costa dramul ăla de educație și omenie pe care nu îl are și de unde nu e, nu poți cere.

OK, gata? Gata! :-)

Back to Bucharest: la Direcția Pașapoarte din Pipera

   Azi am avut o reală revelație și trebuie să scriu despre asta!

   Tot amân de o săptămână să merg la Direcția Pașapoarte din Pipera pentru a solicita prelungirea pașaportului meu expirat de două luni. Este o formalitate care, teoretic, se poate rezolva comod și prin Consulatul Român din Viena, dar practic, procedura poate fi un coșmar costisitor acolo, funcționarii care duc o viață de lux acolo, tratându-și conaționalii cu maximum de sictir, refuz și superficialitate. Cum puii mei ajung unii să ducă așa o viață ..... mare mister!! Și de ce statul român tolerează așa ceva .... mai bine nu întreb. Funcționarii care reprezintă interesele nației într-o altă stare ar trebui să aibă vocație pentru a merita să fie detașați, mai ales în astfel de locații de lux ale Europei!!! Am zis!

   Deci, mi-am luat actele și picioarele la spinare, am luat metroul și m-am îndreptat spre sediul din Pipera. De când am fost acolo, în urmă cu cinci ani, zona s-a transformat enorm. Atunci era un șantier de coșmar, acum are altă față, doar indolența autorităților legată de curățirea de zăpadă a trotuarelor mai strică imaginea generală. Dar, desigur, iar e chestiune de percepție, obișnuință, pretenții și gust, nu?!

Revelația zilei a fost să dau peste o tânără funcționară debordant de amabilă și pregătită! O tânără funcționară, pe numele ei Roxana Berechet ofițer specialist de gradul I (merci, Bucharestian!), plăcută, plină de viață, implicată și cu temele făcute. La camera/ghișeul nr. 7, undeva pe dreapta în secțiunea de pașapoarte.

I-am explicat situația mea, i-am spus că sunt în totală ceață, că nu am găsit informații pe internet, că nu am reușit să iau legătura telefonică cu Circa 21 de Poliție, de care aparțin - foarte enervant să suni jumate de oră, să formezi de mai multe zeci de ori numărul, să ceri interiorul și nimeni să nu-ți răspundă!! Prefer sistemul austriac, unde ești pus la rând și un robot îți comunică: ”Sunteți al 6-lea în coada de așteptare, sunteți al 2-lea în coada de așteptare” etc..

Și i-am cerut practic sfatul, consultanță, ce să fac ca să rezolv onorabil și legal formalitățile.

Și tânăra doamnă m-a rezolvat în 20 de minute, deși nu era treaba ei, practic!!! Asta a fost culmea! Ea trebuia doar să-mi dea informațiile, restul trebuia să rezolv la colega, la camera 8. Dar colega era ocupată, așa că dn. Berechet m-a invitat la ea în birou și mi-a făcut actele de la A la Z, explicându-mi alternativele.

Foarte tare ..... la plecare am rugat-o să-mi spună numele, e de reținut. Face cinste aparatului funcționăresc român și o felicit pe această cale, un buchet de flori tot merită, nu?
”Mulțumesc mult pentru tot, ați fost extrem de amabilă și .... relaxantă!” :-)

Și aici un alt episod din seria ”Români, așa da!”
O pastilă dulce-amăruie despre ..... România azi, succint

”N-aveți încredere în noi?” - radierea auto în România

Deși o reglementare europeană prevede că mașina personală, dacă ajunge ca bun personal în altă țară și trebuie înregistrată acolo, va fi radiată de oficiul de înregistrare din țara respectivă, care va lua legătura cu autoritățile de unde a fost ”importată” mașina, totuși eu nu am reușit în Austria să conving pe nimeni că asta ar fi procedura. 
După îndelungi căutări și trimiteri de texte din legislația europeană, austriecii au spus că ei nu se ocupă de așa ceva, că nu e treaba lor. În general, când aud de România, atmosfera se schimbă. Nu e vorba de ranchiună personală, ci probabil de faptul că există mari ”divergențe lingvistice”, ca să încerc să fiu diplomată :-)
Acolo sistemul este interconectat, înregistrarea mașinii se face exclusiv printr-o societate de asigurări. Ca urmare, nici o mașină nu poate scăpa fără RCA, pentru că nu este înregistrată practic. Numerele de circulație le primești de la societatea de asigurări, nu trebuie să umbli pe niciunde. Ei trimit datele mai departe la poliție și totul este OK. Polița de asigurare o primești prin poștă, la un moment dat, după 2 sau 4 săptămâni, depinde cum prinzi perioada anului. De asemenea, fără autorizarea tehnică, cum că mașina nu are probleme tehnice/mecanice, nu poți înregistra obiectul. De la service-ul care-ți face verificarea tehnică primești o țidulă și un abțibild pe care ești obligat să-l lipești pe parbriz, sus, pe dreapta. Verificarea se efectuează la fiecare 12 luni și costă în jur de 50 euro.

Cu asigurarea e mai complicat și mai costisitor, dar asta e altă poveste. Ai nevoie de zece (10!!!) ani fără daune pentru a intra pe treapta cea mai avantajoasă de tarif. Până atunci, asigurarea de asigurări îți ia banii preventiv, ceea ce mie mi se pare o mare porcărie, să fiu sinceră. Diferența de la treapta 0 (cea mai ieftină) la treapta 9 (ce mai scumpă) este – în cazul mașinii mele cu 80 CP – de vreo 25 euro/lună, deci 300 euro/an!! Reușind să obțin adeverințe de la societățile de asigurări din România unde mașina a avut RCA, mă aflu momentan în treapta 1. Păi da, ca nici măcar nu am mașina de 10 ani, ci doar de 9 ani și 9 luni …. Deci îmi lipsesc 3 luni de zile pentru a fi onorată cu clasa 0, așa că austriecii mă încasează tot anul, plecând de la premiza că pot genera o daună. Evident că nu mi se pare fair play, dar cine a pomenit de o societate umană fair play?!?!  Paradoxul este oarecum că oamenii au muncit pe brânci secole de-a rândul pentru a construi o societate care, dacă nu mă înșel eu, e tot mai mult împotriva creatorilor ei. Nah, să nu cădem în discuții filosofice ….

    Primul ”specialist” pe radieri pe care l-am contactat în România și cu care am discutat la telefon a avut următoarea abordare:

”Așa, și?! Dacă ați înregistrat mașina în Austria, ce mai vreți să faceți în România. E treaba lor să o radieze!!”

     Apoi am dat de o firmă de pe Bd. Dimitrie Cantemir.

Am citit pe site încă din decembrie și i-am contactat, explicându-le situația și solicitându-le lista cu documentele de care am nevoie, precum și tariful. Tariful apărea și pe site, dar e bine să întrebi. E bine să te asiguri mereu, cu riscul că pari cretin și debil mintal. 150 RON.

Totul a fost aranjat, ba chiar am și programat când mă duc la ei la sediu, eu fiind încă în Austria, așa că marți am reconfirmat adresa sediului și am pornit să călătoresc cu metroul. În prealabil i-am anunțat telefonic că nu ajung la ora 14 și probabil după ora 14. OK, no problem, noi suntem flexibili (!!!) Stai să vezi mai departe :-)

   Ajung la adresă, sun la interfon …. Nu răspunde nimeni.

   Dau telefon, persoana de legătură nu știa. După câteva minute mă sună și-mi spune că vine imediat cineva, s-a dus doar să cumpere pâine (!!!!)

   Aha ….. sincer vorbind, nu prea eram sigură că am nimerit, că nicăieri nu apărea vreo indicație că acolo ar exista vreo firmă de radieri/înmatriculări.

Dar rămân optimistă, că doar nu am uitat cum e cu ”trăiesc în România și asta-mi ocupă tot timpul”.

După vreo cinci minute apare … o tanti. Nu, nu avea basma. Nu că aș avea ceva împotriva tanti-ilor cu basma …… așteptările mele sunt majoritar eronate când e vorba de …. anumite chestii, ca să nu mai zic ”de România”.

   Stăteam pe scările blocului, ca un amărăștean, se deschide ușa de la lift, la etajul 5, tanti descuie ușa și îmi zice să mai aștept un pic să încuie cățelul ….. că are reacții neprevăzute și e mai bine să evităm contactul face-to-face. OK …… primul meu gând a fost că ”aoleu, și eu miros a pisică” ….. dar mi-am dat seama că din decembrie nu mai am cum să miros a pisică …… pisoiul meu și o parte din sufletul meu … au murit. Și asta se numește proces ireversibil, oricât de greu e de acceptat.

   Intru, mă descalț …… ”NU VĂ DESCĂLȚAȚI, vă rog!!!” – puii mei, intram într-un apartament privat, nu într-un sediu de firmă, nu m-am putut abține! Cizmele erau déjà pe lângă picioare când am primit indicația să nu le dau jos.

    Camera X arăta ca un birou de lucru, recunosc.

    Îmi ia tanti actele, printre care și originale ale mașinii și ….. gata!

Nu am timp să rămân perplexă, dar îndrăznesc cu o întrebare:

”Păi și nu încheiem nici un proces-verbal de predare-primire? Totuși, vă las aici niște documente originale.”

Se uită tanti la mine, calmă, neafectată:

”N-aveți încredere în noi?!”

Să mai povestesc???

   Nu că n-aș avea, Doamne ferește (-mă!), dar …… și scoate tanti un contract. Un contract de vreo 3 pagini, tipărit pe 3 foi. Nu, verso-ul primei foi nu e bun sau imprimanta nu are această opțiune. De ce să ne zgârcim la hârtie, în fond, că …. Fond lemnos are țara! Chiar și austriecii iau din el, că de la ei nu prea au voie. Și România dă, că e doică cu pieptul mare și alăptează pe toată lumea, nu?? Doar că banii ajung într-un minim de buzunare particulare, nicidecum în găleata care ar putea deservi interesele publice ale țării.

Și văd că la tarif lasă loc liber (?!?!?!)

Și mi-aduc aminte să ”atac” subiectul, deci Cât costă?

Și șarada continuă, tanti răspunde elevat și abstract precum Sfânta Treime:

Depinde câte drumuri sunt de făcut.

Atunci mi se aprinde lampa de control și văd roșu, roșu, roșu!!! Afișez un zâmbet larg a la Julia Roberts și intru-n joc:

Adică cum câte drumuri sunt de făcut? Nu sunt aceleași drumuri de făcut pentru orice mașină? Că înțeleg că asta e activitatea firmei, nu?

Tanti zice:

S-ar putea să coste 250 de lei, depinde.

    La momentul ăsta eram deja pe alertă.

Dar continui cu zâmbetul Giocondei: ”Dacă mi-aduc bine aminte, pe site scria 150 de lei…..”

  Tanti rămâne calmă, un plic clocotitoare, dar disimulează bine. Nu vreau să mă dau dășteaptă, dar mesajul era ceva de genul: ”Nah, că cu asta nu merge, a citit pe site, fir-aș a dracului!!”
   O văd că se scoală de pe scaun și dă un telefon să întrebe cât costă un serviciu de radiere auto. OK ....... poate că tanti era în vizită prin sediu, nu știu.

    Citesc contractul mai departe. Se pomenea ceva de o Anexa 1 și nu se pomenea nimic de actele predate. Deci ……. dacă nu exista un proces-verbal de predare-primire …. Contractul ăla era nul pentru mine, sincer. Că nu  mă interesa!

    Să-mi bag picioarele, dar practica asta cu semnat contracte în care se menționează anexe inexistente e străveche în țara asta și am așa o alergie la nebunii d-astea ….. inclusiv contractul de muncă ți se dă fără anexe, pe bune!!! Bă frate, nu schimbă nimeni nimic la nivelul ăsta, să nu ne mai simțim dracului înșelați, prostiți, duși de nas, furați la o adică?????  Și io care mă gândeam că poate e bine în România, doar mi se pare mie și că să-mi iau lumea-n cap e o idée cât se poate de nefastă, mai ales că aveam căldurică și confort aici, la momentul plecării ……

   Îi spun că nu pot semna un contract cu anexă dacă nu am și anexa.

   Dacă vreți anexa, vă tipăresc și anexa.

   Aha, deci tanti îmi face un serviciu …… iar eu mă simt ca un idiot, nu?! Așa e sistemul din școală, când ești mic și ți-e rușine să întrebi ceva, că râd ceilalți de tine! Exact așa este societatea asta. Nu întrebi, nu ceri, nu pretinzi ….. decât așa, discret, pe-ntuneric, că ți-e rușine de reacțiile celorlalți care sunt de părere că ”lasă mă, că merge și-așa!”

   Bingoooo, anexa înșira actele pe care clientul le predă, culmea!!!!!! Deci nu-s proastă degeaba ….. Am citit, am completat, am modificat unde era cazul, am semnat, am predat documentele și am plecat.

CONCLUZIE:

După o săptămână aveam certificatul de radiere. Domnul Roșu, care s-a ocupat de dosarul meu, a fost prompt, amabil și flexibil.

Doamna Dinu, cu care am ținut legătura de la început, a fost OK.

Singura nepotrivire a fost acolo la sediu, cu tanti respectivă care pare să fie mama sau soacra. Nu am nimic cu micile afaceri de familie, dar nu mi-a plăcut abordarea și încercarea de a scoate mai mulți bani de la mine. Asta nu mi-a plăcut deloc.

Așa că:

S.C. S. E. SRL a lucrat, până la urmă, curat și eficient. Doar să fiți atenți ce cereți, ce semnați, ce plătiți, ce stabiliți de la bun început. Asta dacă vă pasă și dacă vreți să educați puțin prestatorii de servicii, că prea suntem la cheremul lor pe banii și timpul nostru și asta mă seacă la suflet de fiecare dată, oriunde în lume!

Gândește-te un pic: nu e STATUL, că toți zic că ”Statul fură”, ci e societate privată frate!! Și mă tratează de parcă aș fi prost .... din start!

Nu am dat denumirea societății și numele întregi ale persoanelor, cine e interesat mă contactează personal.
ALTE SPUMOASE CONTEMPORANE :-)

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: la Direcția de Pașapoarte - o reală revelație!!! Așa da!
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: Poșta Română și alte nebunii picante
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-) 

Scrisoare de dragoste .... când bărbații mai știau să scrie și femeile să citească

sublim......

Pe George ”îl revăd” uneori pe stradă .... cel puțin așa mi se pare. Căci el a plecat și eu am rămas încă mulți ani pe lângă toate locurile pe unde ne învârteam amândoi și ne perpeleam într-un joc nebun și sublim care a durat ceva ani .....
Se spune că prima poveste nu se uită, George.

și totuși .... există iubire :-)

Kurzfristig in Bukarest ....

Ich wusste, es wird nicht einfach.

Ich ahnte, es wird emotionel wieder so eine Sache, die mich überfordert. Mal ehrlich gesagt, seit über einem Jahr habe ich nicht die richtige Zeitlänge erfasst um mich aus dem Abgrund wieder zu erleben. Es ist immer noch als ich auf einen ungeraden Pfad stolpere. Ich falle um, ich komme hoch, ich schlafe kurz ein, wache ich auf, fühle mich gut, dann falle ich wieder um, komme wieder hoch … aber man wird ja müde und langsamer, man macht inzwischen Fehler, übersieht wichtige Kleinigkeiten, regt sich oft unnötig aus ….. das Gefühl eines Burn Outs steht auf den Schultern und verfolgt mich wie einen Schatten die in meinen Ohren flüstert.

Am schmerzhaften scheint zu sein, hier alleine zurück kommen zu müssen. Vor fast zwei Jahren verließ ich die Wohnung in Tränen, mit gemischten Gefühlen, mit einem vollen Auto und eine Katze. Wir waren zusammen seit 14 Jahren. Wir sind zusammen verreist. Wir haben zusammen gelitten und als ich krank war, war mein Kater still und traurig. Er hat gelitten bei mir. Viel zu viel alleine. Ich wusste das immer, aber ich fand nie eine machbare Lösung für ihn. Daher will ich nun nie eine Katze zu mir nehmen. Die Katzen müssen Freigänger sein, nicht gesperrt in einer Wohnung, so oft und so lange alleine.

Als ich im Flugzeug vor einigen Tagen war und  in Bukarest landete kam mir plötzlich vor den Augen das Bild meiner Katze, das Bild meiner leeren Wohnung. Ich brach in Tränen aus.

Ich bin seit einer Woche in die Wohnung und viel zu oft habe ich das Gefühl, mein Kater wäre hier. Es ist unglaublich, wie nah er hier bei mir ist, obwohl er vor 5 Wochen in einer Entfernung von etwa 1.300 Km ruhig sterben musste ..... eine Geschichte worüber ich nicht Mal die Kraft habe zu sprechen, da ich immer das Gefühl und die Überzeugung habe, er hätte nicht sterben müssen. Er starb weil mein Leben ein totales Chaos ohne Licht war, er starb weil ich ihm nichts besseres anzubieten hatte, er starb weil ich mit mir selbst nicht mehr klar kam und so landete er in einer fremde Umgebung, die meiste Zeit ohne mich, alleine und einsam im Zimmer gelassen, mit fremden Geräuschen, fremden Gerüchen .....

Nach 11 Jahren bin ich erst nun in die Lage,  durch den Kontext gezwungen, einige Sachen meiner Mutter zu öffnen. So fand ich ihr Handschrift und viele Erinnerungen.

Wenn ich zurück in die Wohnung komme, nach einigen Stunden durch die gefrorene und chaotische Stadt, gibt es keinen Kater mehr. Überraschenderweise ist das Gefühl der Leere so tief, dass ich jedes Mal in Tränen breche. Für 14 Jahren hörte ich ihn jedes Mal wenn ich an die Wohnungstür war und dann, als ich die Wohnung betrat, er war da, kam laufend und laut zu mir und wartete eine lange Streicheleinheit und eine Geschichte. Wir sprachen viel miteinander und wir kannten jede Tonalität unseren Stimmen und jedes Sinn des Blickes. Er erkannte die Stimmung und benahm sich dementsprechend. Er konnte betteln, er konnte traurig sein, er konnte fröhlich sein. Er fehlt mir unsagbar viel ..... nachts kämpften wir um einem Platz im Bett und manchmal lies ich ihn gewinnen und das fand ich lustig. Morgens wartete er so lange, bis ich aufstand. Er litt immer wenn ich fort ging und das wusste ich. Und ich ging immer wieder fort.

Ich fand heute Abend einigen Musik CDs mit deutschen Musik. Ein Familienfreund aus Belgien, den meine Mutter vergöttet hat, schickte ihr immer Geburtstagskarten und kleine Geschenke und sie war immer überglücklich. So fand ich heute Abend einige ihrer Notizen. Mit ihrer perfekten kaligrafischen Handschrift schrieb sie auf dem Umschlag: „Heute, am 10.04.2000 von S. erhalten. Er hat mich so glücklich gemacht! Maria“

A lot of pain in this house ....

Eine Menge Schmerz in diesem Haus .... und ich dazu total verwirrt und gesperrt in den eigenen Erinnerungen und Schmerzen.

Ich wusste, es wird nicht einfach sein.

Ich hatte keine Angst, aber ich wusste genau, ich werde wieder verwirrt sein und verloren und am Boden zerstört.

Wir haben Null Ahnung wie tief unsere Emotionen landen können. Null Ahnung!

Ich habe keine Ahnung, ob ich mich von all diesen Sachen total trennen sollte oder ob ich ein Stück davon doch mitnehmen sollte. Ich schwebe in absolute Unsicherheit, ich habe keine Ahnung, nur einen Wunsch, mich in meinem eigenen Zuhause erleben zu dürfen und mich wieder über meine Sachen zu freuen. Die meisten sind Sachen aus meiner Kindheit und aus meinen Deutschland-Jahren.

Jetzt kommt der Moment in meinem Leben, wo ich ein Stück meiner Deutschland-Jahren zurücklassen muss. 90% meines Geschirrs und Küchengeräten hatte ich in Deutschland erworben. Ich weiß die Geschichte jedes Topfes, jedes Deckels und jedes Bestecks. Die alten Töpfe sind alt und innen nicht mehr so schön ..... die Trennung ist seltsam. Ich hasse Trennungsgefühl. Ich hasse das, es überfordert mich total. Es gibt Dinge die ich einfach nicht los lassen kann und das, genau das hasse ich.

Ich war heute in der Küche, es war ruhig und plötzlich musste ich den Kopf nach rechts umdrehen, zur Tür. Das Gefühl, dass der Kater hinein kommt war so lebendig ..... ich kriegen Gänsehaut wenn ich nur daran denke.

Anscheinend sind diese, die Jahren in meinem Leben wo ich schmerzhaft erleben muss, wie sehr ich doch von manchen Sachen hänge. Ich habe geschafft, so vielen Jahren, von Menschen nicht abhängig zu werden. Es war nicht leicht, es war verdammt kompliziert. Das hat mich wahrscheinlich innerlich erschöpft, so dass ich nun lächerlicherweise von Sachen, die bedeutungslos sein sollten oder könnten....hänge. Das dürfte nicht passieren, ich schwor mir vor 11 Jahren, das wird mir nicht geschehen ..... nicht mir, bitte!!

Ich fand im Haus die ganze Korrespondenz aus den Diktatur-Jahren ..... meine Jugend steckt da, ein Bild des damaligen Lebens. Dann die ganze Korrespondenz die ich mit Leuten aus aller Welt aus Deutschland geführt habe ..... ich träume seit so lange Zeit aus diese Unterlagen ein Buch zu schöpfen ...... ein einzigartiges Buch ............

Ich bin hier und finde immer noch nicht dieses Gefühl von mir selbst..... ich suche mich immer noch .....

21.Jänner 2016, Bukarest, um 23:36

Back to Bucharest: la taxe și impozite sectorul 6

Mi-era groază să mă gândesc la haosul și cozile de la circa financiară. Așa că am decis .... să nu mă gândesc :-)

Și nici să nu mă scol cu noaptea-n cap, să fiu la 8:30 acolo pentru a achita impozitele și a depune cererea pentru certificatul fiscal.

Ger, dar soare azi.

Am ajuns lejereanu pe la ora 10:30. Am coborât din autobuz și nu am văzut lume afară, cum știam din alți ani. 

Bă frate, parcă azi e program de la 8:30 la 16:30, doar nu o fi închis?!

Nu soro, nu era. Dar nu era coadă. Ce șoc!!

Am intrat .... era lume, dar nu omor. Faptul că nu era coadă afară din clădire era un lux fantastic! Chaos era, că fără chaos nu se poate prin instituțiile românești, e un fel de melodie acompaniatoare. Ca și corupția, în general vorbind. Câți nu au încercat să mă convingă că fără șpagă nu se poate în țara asta .... ehe .... și eu nu am putut convinge pe nimeni că se poate.

Paznicul, un tip spălat, vesel, extrem, dar extrem de amabil și cu maniere și ceva inteligență peste medie, aș îndrăzni să apreciez, mi-a explicat într-8n minut care e mersul lucrurilor. Să-mi cadă basca, pe cuvânt!!! M-a văzut că vreau să depun cererea, a venit și mi-a zis, de la sine putere: ”Vedeți că trebuie să aveți totul achitat la casă, apoi luați bon de ordine și acolo pe dreapta mergeți la biroul acela să vă luați certificatul fiscal.”

Deci .... jos pălăria, m-a șocat plăcut personajul. Un om cam la 40 de ani aș spune, descurcăreț :-)

Cam în jumate de oră am rezolvat tot, mi-am primit pe loc certificatul fiscal - tocmai mă pregăteam să întreb când să vin să-l ridic și funcționara mi-a adus la cunoștință că-l capăt pe loc - deci alt șoc!

Pe urmă, când mi-l dă, mă întreabă dacă nu cumva ne cunoaștem .... zic: ”Doar dacă faceți sport să ne fi întâlnit pe undeva, altfel nu cred.”

Și în mai puțin de două minute mi-a spus că ”Ah, nu, sunt o leneșă, nici după autobuz nu alerg. Dar bărbatu meu s-a apucat de vreun an de alergare, că s-a îmbolnăvit de diabet și acum e mai bine, a slăbit. Mă bucur, dar eu niciodată .... taică-miu mi-a scos scutire medicală, așa că nici la școală nu am făcut sport ....”

Am plecat încurajând-o să se apuce neapărat, că e păcat, e tânără, sub 35 de ani!! Nimeni nu scapă de gura mea, dacă tot discutăm de sănătate, sport și lene sau nu știu ce cure de slăbit :-) Nici aici, nici în Austria.

M-am uitat după simpaticul paznic și i-am dat mâna, cu furtunoase mulțumiri pentru amabilitate și implicare!!! S-a speriat, că a simțit în podul palmei o bancnotă și vroia să mi-o dea retur ..... i-am tras un zâmbet cât planeta Pământ: ”Prea ați fost amabil, a fost o surpriză frumoasă. Sănătate!”

Și dusă am fost. Și cu siguranță nu voi uita această experiență.

Cum ziceam și aici: nu te plătesc să-ți faci datoria - că pentru asta ești deja plătit, iar ca funcționar ești plătit și din banii mei! -, dar te răsplătesc dacă ești om cu mine, așa, de la sine :-) Și asta face diferența. Ba chiar una enormă!

ALTE SPUMOASE CONTEMPORANE :-)

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: la Direcția Pașapoarte Pipera
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Buchaest: Poșta Română și alte picanterii
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-) 

Back to Bucharest: la cofetărie

   Acum io nu spun că în Austria totul e perfect. Că nu e. Nici măcar nu știm ce înseamnă perfect.

   Dar aici ”sare-n ochi” și doare ..... e prea multă ”suprafață”, prea multă ”poleială”, prea mult photoshop, prea mult sclipici .... și dedesubt e gol sau e stricat, putred.

   Am petrecut zilele astea mai mult prin Militari, fâțâindu-mă între Valea Cascadelor și Lujerului, cu chestii administrative. 

Am zis: ”hai să dau și boutiq-rilor de cartier, de la parterul blocului de sector, o șansă, că și acolo sunt oameni. Nu înseamnă că magazinul din centru e mai elevat, mai corect sau că vânzătorul de acolo e mai școlit și mai implicat. Și aici sunt oameni, cu siguranță profesioniști, corecți, implicați. 

   Deci de la premiza asta am plecat când, mergând obosită - dar victorioasă de la Circa Financiară, Secția Impozite și Taxe - vezi material aici, să vezi ce frumos scriu :-) - am intrat într-o cofetărie. Foarte mică, fără mese, o vitrină pe stânga și una în față.

Platouri cu fursecuri, prăjiturele și prăjituri. Niște savarine absolul babane, cu imens de multă .... frișcă. Foret Noire și alte chestii care păreau delicioase.

Desigur, gusturile NU se discută!

   Intru, salut, întreb ce fel de frișcă folosește pentru prăjituri.

Am o slăbiciune pentru prăjiturile cu frișcă animală. Ca pe vremea copilăriei. Frișca aia spumoasă, vaporoasă, ușoară .... ce delir gustativ ..... ei bine, chestia asta există încă peste tot în cofetăriile austriece și se știe că cel puțin Viena e cunoscută datorită cafenelelor sale unde prăjiturile de casă, proaspete, nu lipsesc. Intru rar, poate de 5 ori pe an, dar de fiecare dată îmi iau o ceașcă mare de cacao fierbinte și imediat două tipuri de prăjituri/tort, din care una e musai cu frișșșșșcăăăăăă .... hmmmmmmm

Așa, deci revenind la cofetăria de pe Bd. Iuliu Maniu:

   Că deși vânzătoarea mi-a spus că frișca e mixtă și eu tot m-am riscat cu o savarină și un Foret Noire pe care nu le pot mânca defel, căci nu-mi plac, iar frișca asta mixtă mi se pare de neînghițit, nici măcar cerul bucal nu o tolerează, ce să mai ajungă până-n esofag - de asta nu mă leg, căci gusturile nu se discută, corect? Da!

Dar de altceva mă leg:

   Vânzătoarea era singură în cofetărie, nu am văzut altă mișcare. După cum mi-a răspuns: ”Eu folosesc frișcă amestecată.” am dedus oarecum că e cofetăria ei sau că măcar ea produce dulciurile, deci de aici am plecat de la premiza că e nu doar un cofetar talentat, dar și un negustor talentat și implicit interesat în vânzare.

   În primul rând vorbea (prin căști) la telefonul mobil (am vrut să scriu doar la ”telefon”, că ”telefonul mobil” e deja pleonasm în România, nu?!).

   În al doilea rând, nu a întrerupt conversația. Adică da, eGZact, vorbea în același timp și cu mine, clientul, și cu prietena sau prietenul sau cine era la celălalt capăt al conversației.

   Desigur că fiind mai preocupată de conversație decât de client, eu m-am ales cu ignore.

   Acum io nu zic, că nu aveam nevoie de cine știe ce consultanță profundă ca să mă pot decide dacă cumpăr ceva sau ce anume și cât cumpăr ...... dar parcă mi-ar fi plăcut să mă simt client.

    ”Aș dori niște fursecuri fragede .....” - spun asta în timp ce mă uitam la un model de fursecuri, dar de unde să știu dacă sunt fragede?

   Nici un răspuns. 

Repet: eram singurul client din cofetărie și afară nu era război, să zici că nu mă auzea sau ar fi avut alte priorități argumentate.

   Mă uit două-trei minute, trec de la o vitrină la alta .... aveam răbdare, mă gândeam că poate se îndură să-și părăsească conversația telefonică și să se ocupe de mine, dacă tot încă nu ieșisem din magazin.

   Lucrul ăsta nu s-a întâmplat. 

   Mi-ați putea spune dacă aceste fursecuri sunt fragede?

   Doriți din acelea?

Tot e bine, nu mi-a sugerat să caut pe goagăl!!

    Eram prea obosită și prea tolerantă la momentul respectiv, actele îmi ieșiseră mai rapid decât credeam, aveam timp .... am cumpărat până la urmă o savarină, un Foret Noire (execrabile, în pofida aspectului bombastic!) și 100 g de fursecuri. Care sunt destul de fragede, dar fade.

   Ei bine: nu vei vedea în Austria astfel de comportamente. Și acolo ai parte de scene bizare, dar nu vei vedea așa ceva sub nici o formă, jur! Nu vreau să fiu părtinitoare, am măcănit mereu legat de aceste aspecte, acum însă parcă am alte lentile, nu mai sunt aburite ..... căci dacă stai mult pe-aici, prin București, capeți lentile aburite și te asigur că ne se dezaburesc decât după câteva luni și ani de trăit în alt fel de societate. Sigur, și în Tanzania există o societate, doar că e alt continent, altă culoare, altă uniune, nu europeană etc. etc. - ca urmare nu fac comparații atât de tăioase.

   E trist. Sentimentul de neputință e profund în fața acestor ”detalii” care fac de fapt întregul și alcătuiesc conținutul a ceea ce reprezintă nația, poporul, țara, imaginea acestora. Viena este și el un conglomerat de rase și mentalități, aproape că alergi să auzi vorbindu-se germană pe străzi .... dar nu te izbesc chestiile astea. Acolo mai există un buchet de valori și principii care se aplică și bădărăniile sunt estompate, nu au rol de conducere. Nu am văzut paznic cu deștu-n nas sau cu mâna-ntre picioare, nu am văzut jandarm într-o rână șezând printr-un colț în metrou .... oamenii au coloană vertebrală dreaptă, vânzătorii sunt pregătiți și au conduită, dacă dai peste unul în prima zi lui de muncă sau peste vreun practicant, îți zice din prima și te roagă să aștepți un coleg mai cu experiență dacă cumva el nu te poate ajuta, dar de regulă se implică, se străduiește .... bine, și clienții au altă conduită de regulă. Dar cercul e rotund!! Toți suntem clienți și vânzători la un moment dat.

În 2014 a murit un bărbat într-un lift de la metrou și a fost descoperit după câteva ore, făcuse infarct, dar zăcuse câteva ore în lift. Agitație enormă a fost, s-a pornit anchetă în baza camerelor de luat vederi. Ideea era: cum e posibil ca unui om să i se facă rău și absolut nimeni din miile de trecători să nu intervină, să nu sesizeze? 

Personalul angajat care era alocat pe zona respectivă pentru curățenie și pază se pare că și-a pierdut locul de muncă și apoi poliția a continuat investigațiile, încercând să identifice cetățenii care trecuseră prin zonă într-un anume interval de timp cât se presupunea că decedatul a zăcut acolo, ignorat. Nu știu cum e în România, dar în Austria nu ai voie prin lege să nu intervii în cazuri de urgență care au legătură cu viața unui om, mai ales dacă integritatea ta personală nu ar fi în pericol.

OK, procedura e discutabilă, dar eu mă refer la ideea în sine, abordarea în sine.

ALTE SPUMOASE CONTEMPORANE :-)

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Buchaest: Poșta Română și alte picanterii
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-) 

Back to Bucharest: la Orange

   Caut o soluție de internet fără restricții de nici un fel. Nu abonament, nu MB sau GB. Pur și simplu să mă pot conecta fără probleme la internet, de pe laptop, de-acasă.

   Primii pe care i-am întrebat au fost cei de la Vodafone. Ei oferă doar un contract pe minim 12 luni. 

   Cei de la Digi - aveam stick Digi de la o prietenă, doar că stick-ul lor nu e compatibil cu El Captain de pe Mac (!!) - nu oferă nici ei ceva să mi se potrivească.

   Intru la Orange la Piața Unirii, stau la rând 15 minute, ajung, spun domniței ce caut ... se uită la mine și îmi zice că ea e nouă, nu știe, să merg la colega. Mă uit în spate .... iar să stau la coadă? Domnița dă neputincioasă din umeri ....

   Așa că părăsesc locația.

   A doua zi ajung prin Crângași și intru tot la un Orange. Îi spun tipului ce caut și îmi arată un device la vreo 70 euro. Povestește el ce a învățat pe de rost și când îl întreb dacă device-ul e compatibil cu Mac .... se blochează. El nu garantează că se potrivește. Rămân surprinsă că nu știe și că nici nu se sinchisește să afle. Aflată deja într-o fază de intoleranță la lene și lipsă de interes din partea furnizorilor/vânzătorilor din ultimele 3 zile, părăsesc și eu tonul de ”client mieros” și când specialistul în vânzări îmi tot explică că el nu e IT-ist, să mă duc la Emag, că acolo găsesc răspunsuri d-astea .... mă uit bulversată la atitudinea lui și îi spun: ”Nici măcar nu vă afectează faptul că pierdeți un client și că dv nu știți practic ce anume vindeți! Aveți aici la birou acces nelimitat la internet ... eu nu am, că d-aia am intrat aici, să găsesc o soluție. Mă lăsați pe mine să intru puțin pe internet și să aflu răspunsul?!”

   Deja mi-era clar că nu voi cumpăra de la domnia sa, așa cum era clar că omul ar fi putut evita o situație de genul acesta printr-o cu totul altă abordare, mai pro-client, în loc să repete de mai multe ori niște detalii tehnice pe care le memorase, dar fără să înțeleagă foarte mult din ele.

   Și am plecat ..... oarecum amuzată. M-am dus la ”Vecinul Emag”, unde abordarea e total diferită. De acolo am și cumpărat un device asemănător de la TP-Link, după care am intrat la Vodafone, aflat la câțiva metri de Orange, pentru a cumpăra o cartelă prepay de 10 GB. Așa că am rezolvat și cu internetul așa cum îmi imaginam eu că se poate rezolva, dar foarte anevoios, m-a costat mai multe deplasări și două zile per total plus 75 euro.

Semnatul de alarmă pentru astfel de vânzători:

   Domnul de la Orange are un job. Plătit. Într-un magazinaș din București. S-ar putea să nu-l mai aibă în curând. Nu din cauza mea, ci din cauza lui oarecum. 

   El s-a postat într-o situație în care nu și-a asumat responsabilitatea pentru produsul pe care îl vindea, refuzând aprioric și varianta de a se interesa pe loc, să nu piardă clientul (nu că i-ar păsa!);

   Mi-a spus clar: ”Eu nu vreau să vă vând un produs care să nu vi se potrivească, căci nu-l mai pot primi înapoi.”

   Aha ..... și de aici ne îndreptăm spre comerțul on-line ..... este unul dintre secretele comerțului on-line. Dreptul de returnare. Bașca fără costuri, de cele mai multe ori. Și marja generoasă de timp în care poți returna produsul este un alt atu.

   Ca să nu mai spun că în mediul on-line segmentul de specialiști pe produsele comercializate se îmbunătățește uimitor (Amazon, Wiggle, Zalando etc.).

   Și așa mor magazinele din viața reală.

   Și așa dispar locurile de muncă.

   Și așa se îngroașă rândurile unei noi categorii sociale, a celor care stau lipiți de scaun pe la diverse companii on-line gigant, răspunzând întrebărilor și rezolvând retururi și reclamații. 

   Și se îngroașă și rândul șomerilor proveniți din rândul vânzătorilor și a celor care și-au făcut un business în viața reală.

   Tendința e clară, indiferent că ne place sau nu. Sunt un client on-line fidel de ceva ani, recunosc .... dar nostalgia pentru a ieși la cumpărături și a vorbi personal cu un consultant priceput mai există, mai ales pe anumite produse. 

   On-line-ul te fură și-ți golește contul ..... ăsta e un dezavantaj. În rest, sincer vorbind, momentan se poate vorbi doar despre avantaje pentru ambele părți. 

Clientul comandă cu un click și așteaptă livrarea la ușă. Ce vrei mai mult de-atât? După ani de cumpărături on-line ajungi la un nivel la care știi exact ce comanzi și ajungi să nu mai ai nici măcar retururi, căci tot ce cumperi ți se potrivește. Ceea ce e de bine pentru comerciant.

Da .....

Back to Bucharest: la bloc :-)

Păi .... să încep cu o fotografie, nu? Că cică o poză bună transmite mai mult decât o carte-ntreagă:

Afișul stă pe ușa de la ghenă - un cuvințel ciudat, ghenă, dar cred că așa-i zice .... acolo unde se duc toți locatarii de pe palier să arunce gunoiul pe tobogan :-) Mă-nnebunesc după comentariul scris cu piCSul !!!

În rest, toate bune și frumoase ..... etajul unde stau eu e frumos, renovat, îngrijit, m-așteapt să-mi ceară bani vecinul, că el e zugrav și cu siguranță e lucrarea lui. Restul scării tot el a renovat-o, în urmă cu peste zece ani .... și acum arată de zici că au trecut secole de războaie și revolte.

Am fost cât se poate de discretă, dar invizibilă nu sunt. Vecinul de deasupra - care prin 96 îmi făcea curte, în stilul lui, apoi în 99, când am renovat și am demolat un perete, a încercat să intre cu forța în apartament, împreună cu vecinul zugrav, care era beat ..... vroiau ei să vadă ce demolez, că dacă se prăbușește blocul?! Deci a fost o seară de groază pentru mine, o secundă de forță m-a despărțit să nu mă trezesc cu cei doi vlăjgani peste mine în casă, noroc că aveam ușă metalică puternică! - monta un neon la parter și s-a bucurat rău de tot să mă vadă, ba chiar ”am bătut” palma, ca doi camarazi din tranșee..... cică am întinerit, i-am zis că arată bine, nah, să fiu și io o doamnă ..... dar arată binișor pentru cei probabil 60 de ani ai lui, vesel, neaoș, cu burtică .... deh, cum e românul gospodar.

Cum Asociația de Proprietari nu catadicsește de mii de ani să-și facă cont bancar, evident că iar revii la rudimentarismul ăla de te îmbraci bine, ieși afară în ger sau în caniculă, cum e anotimpul, mergi la scara cu pricina prin nămeți sau printre maidanezi, depinde cum prinzi momentul .... nu suni la interfon, că scara aia a blocului e codașă la capitolul gospodărire și nu are chestii d-astea complicate, cu intervon, yală .... d-aia se și sparge așa des casieria de la etajul 6 - deși acolo nu se lasă bani, e doar o masă, două scaune și ceva becuri de rezervă, dar probabil că nu sparge unul și același, prea ar fi culmea idioțeniei .... - iei liftul - bine, îl iei dacă nu ți-e frică, că la cum tremură șase etaje, io mai bine o iau pe scările fără lumină și fără ferestre, dar uite-așa mai face omul sport! - și la ora 19 te gândești că ești primul. Programul e doar marțea între 19 și 20. Nu e nici dracu, iei loc pe treapta din ciment, prin întuneric și aștepți oleacă, că nu-i grabă. Pe la 19:20 apare omul care-ți încasează, vă complimentați, plătești datoriile și ești foarte plăcut surprins să vezi că îți dă adeverința solicitată PE LOC, bașca că-l sună și pe președinte, așa că ai PE LOC semnăturile necesare. Foarte tare! Nu ești fericit, că nu e motiv de fericire, dar ești plăcut surprins și la plecare îi lași, din simpatie, un mic cadou adus cu tine de pe unde ai venit după doi ani. Că io așa fac: NU MITUIESC să mi se facă un serviciu, ci RĂSPLĂTESC amabilitatea. Așa fac de când mă știu, nu dau înainte, ci după aia. 

Deci ”la bloc” fu bine deocamdată, parcările din spate NU te mai interesează, te uiți melancolic la ele și-ți aduci aminte de episoade debile petrecute acolo .... închizi fereastra și treci mai departe.

Pisoiul nu este și asta mă seacă de durere, mai ales că am regăsit obiecte care țineau de existența lui și a noastră împreună.

Tot timpul am impresia că e prin casă.

Noaptea în pat mă mișc ușor, că de obicei ne ”ciorovăiam” pe care fură mai mult din spațiu.

Dimineața nu-l mai aud, nu-l mai văd și mă apucă plânsul .....

Și e crunt de fiecare dată când vin acasă după ore petrecute în oraș, vâr cheia în broască și ..... e liniște. Nu mai aud nici un mieunat ..... intru în casă și nu-mi mai vine în întâmpinare și asta mă seacă și mă seacă și nu realizez că eu sunt aici și el nu mai este și mă apucă plânsul. Sunt de trei zile aici și tot mă apucă plânsul. 
Ce să fac? 
Să nu mai ies afară sau să nu mă mai întorc în apartament?!

ALTE SPUMOASE CONTEMPORANE :-)

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Buchaest: Poșta Română și alte picanterii
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-) 

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș

Ianuarie 2016

Sunt obosită, nu prea am internet, că deh ..... nimeni nu a vrut banii mei pentru o soluție viabilă de internet ... așa că scriu cu liniuță de la capăt și punct și virgulă:

   - faptul că românii, atunci când intră într-o încăpere, NU salută. Eram la notar azi și au tot intrat. NIMENI NU SALUTĂ!!!! Intră, se duce la recepție și acolo o salută pe angajata respectivă. Dar pe cei aflați deja în încăpere .... nu.

   - orașul e ticsit de gunoaie, zici că ești aproape în Asia!!

   - orașul e otrăvit și de zgomote, de reclame, de culori și sunete și nu are armonie. Este un dezastru arhitectural și o mare ghenă de mizerie din toate punctele de vedere. Am parcurs zona Unirii, Crângași, Militari, pe jos de la Tineretului la Unirii.

   - e iarnă, a nins, trotuarele sunt zone care îți periclitează integritatea corporală, autoritățile nu curăță trotuarele, ba dimpotrivă, utilajele de dezăpezire împing tonele de zăpezi și bucăți de gheață pe trotuare și peste mașinile parcate pe peste tot.

   - orașul e sugrumat de mașini și infrastructura nu permite!!!!

   - Oamenii aruncă mizerii pe jos, uneori ai impresia că își iau din casă hainele care au resturi prin buzunare și ies special afară, pe străzi, să-și golească buzunarele de hârtii, chiștocuri și mai știu eu ce ambalaje.

   - oamenii nu știu să se adapteze condițiilor de moment. Într-un oraș semi-inundat, când nu găsești un loc pe unde să traversezi o stradă fără să intri în mizerabile băltoace până la gleznă ..... oare care e cea mai potrivită încălțăminte? Eu zic că cizma de cauciuc e cea mai potrivită.

Dar cică ”gusturile nu se discută”.

   - pițipoance frate .... peste tot. Se potrivesc în peisaj, dar sunt atât de ... inestetice, pe cuvânt!!

   - angajat în echipa de pază din Lidl Militari: stă rezemat a lene de un stoc de produse și se scobește în nas ..... oribil. Și oamenii ăștia au servici, sunt plătiți .... 
   - paznic la Metrorex moțăie pe scaun într-un colț. Incredibil. Să am milă de el sau de țara asta, unde mulți dorm în post?!

   - foarte puțini cetățeni la dezăpezire. OK, e zi de lucru, cu siguranță au dezăpezit ieri și o vor face diseară. Dar faptul că magazinele, care sunt majoritar plasate la parterele clădirilor, NU dezăpezesc și nu sparg gheața din fața lor .... wow!

   - la semafoare, mașinile trec pe galben de parcă ar fi verde. Când e roșu, unii pendulează în față și înapoi, cu nerăbdare, ca niște ai nărăvași. Dispare verde, se pune galben și ei pleacă în trombă. Nu am văzut așa ceva nici în Viena, nici în alte orașe austriece. Dacă e verde și se pune galben, se trece de parcă nu ar urma roșu. Ba chiar se și accelerează.

   - scările rulante de la metrou nu i-a învățat nimic pe cetățeni, anume că staționarea se face pe dreapta și stânga se lasă pentru liberă circulație. Evit comparațiile, dar să-i vezi în Austria cum se aliniază pe dreapta, zici că-s setați :-)

   - peste tot auzi muzică din căștile altora.

   - majoritatea oamenilor sunt scufundați în tot felul de device-uri de ultimă generație și nu mai au ori și urechi pentru ce se întâmplă în jurul lor. Roboți.

Orașul este agresiv prin reclame. Comerțul este agresiv prin ultimele trenduri. Tot ce este comercial are prioritate față de educație. Nu există educație. Se introduc produse și concepte noi, fără ca oamenii să fie pregătiți, avertizați, educați. ”Știe țăranu ce-i șofranul! Vezi să nu!” - cam așa se întâmplă lucurile. Mi se pare înspăimântător.
Bucureștiul a rămas, în ochii mei, un oraș charmant, cu un flair ascuns, dar în general, din păcate dezumanizant și degenerat și oricât aș vrea să-l compar cu vreo altă capitală ..... mă gândesc că e ceva mai ”răsărit” decât Quito sau Kathmandu.

ALTE SPUMOASE CONTEMPORANE :-)

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-)