Triathlon International: common rules

These are big news for us, triathletes and referees (TOs)! It is much easier to participate and to apply penalties without mistakes when you have a common rules set for the same sport art.

Last week I finalized my TO-course and refreshment (we do this every year in February) and I already had in mind this issue about .... ”OK, let's see where are the differences between local Austrian events, international events in Austria or in other countries and IM-Events!!" - because until now we always have had some small, but quite important differences which troubled many of us!

My first TO-Event will be in April, here in Austria, so still some time to read all rules.

Now enjoy the news from Ironman Officials - which I personally really greet.

Pay attention to the red passages I marked here.

The major issues in triathlon races which lead to DSQ: DRAFTING & LITTERING! Yes, littering!!!

Source

We talk with IRONMAN head referee Jimmy Riccitello about changes to this year's global competition rules. 

IRONMAN:  

What are the most notable changes in the IRONMAN Competition Rules from last year?

Jimmy Riccitello: 

We increased the age-group draft zone from 10 meters to 12 meters for all IRONMAN 70.3 and IRONMAN events, including their respective world championships. 

The professional draft zone will remain at its current 12-meter distance. 

The draft zone distance will continue to be measured from the front wheel of the leading athlete to the front wheel of the following athlete; roughly equal to six bike lengths of clear space between athletes. The time allowed to pass another athlete will increase from 20 seconds to 25 seconds.

Our goal with this rule change is to continue to address our athletes’ desire to have fairer races with respect to drafting. Lengthening the draft zone will make the bike leg more of an individual effort, and make it easier for our referees to spot athletes who fail to make good choices with regard to following the drafting rules.   

We have also modified the "three strikes and you’re out" rule. Only blue card rule violations (drafting and intentional littering) will count towards an athlete's three strikes and lead to a disqualification. 

Yellow card rule violations (all other penalties) do not count towards an athlete’s three strikes. 

Our intention here is to give heavier penalties for 

a) rule violations that result in an unfair advantage, or 

b) tarnish our local venues. 

That said, the IRONMAN Competition Rules still allow an athlete to be disqualified for repeated rule violations should someone receive excessive yellow card violations.

Snorkels will be prohibited in our events this year in order to align with the international standard that has been in place for many years—primarily with safety in mind.

Finally, the swimwear rule has been changed. During non-wetsuit swims, swimwear sleeves, or race kits worn under sleeveless swimwear, may now extend from shoulders to elbows. 

There are other small changes—tweaks to the verbiage, mainly—but these are the big ones.

Do the changes in the IRONMAN Competition Rules coincide with the changes the International Triathlon Union (ITU) made for their 2016 Competition Rules for middle and long distance triathlon?

Yes. All of our changes have been made in concert with the ITU in an effort to align our rules with theirs. I am proud of the progress we have made towards the ultimate goal of having one global rule book for long-distance triathlon, and am grateful to the ITU for its willingness to work together in this pursuit.

Do you think the changes made by both parties will have a positive impact on the sport globally? 

Definitely. As a result of our collaboration, it's easier for athletes to race in countries other than their own with respect to knowledge and enforcement of the rules, regardless of the language barrier.  

Of course, some small differences will still exist from country to country. But each year, as we continue to work together, those differences become fewer.

When will the 2016 IRONMAN Competitions Rules start being enforced at our events globally? 

The updated 2016 IRONMAN Competition Rules for IRONMAN and IRONMAN 70.3 events will take effect March 1, 2016 in Europe, Africa and the Americas. 

The Competition Rules will roll out in Asia-Pacific between March and July. Athletes competing in Asia-Pacific events between March 1 and July 1 should familiarize themselves with the event Athlete Information Guide to get information on rule enforcement.

Do these rules apply to both IRONMAN & IRONMAN 70.3 races? As well as both world championships? 

Yes. As I mentioned earlier, there may be small differences from venue to venue depending on the event’s sanctioning body. Athletes should always familiarize themselves with the individual event's Athlete Information Guide prior to competing.

Is there a difference in the rules for age group athletes than professional athletes?

Yes. Not significantly, but they differ—primarily because the relatively small professional field allows for more stringent rules and a higher degree of scrutiny. 

Do you think there will be any issues with enforcing the rule changes on a global basis? 

The longer draft zone will take some getting used to—for both athletes and referees. 

But considering the other things that we are doing to minimize drafting—such as implementing rolling starts, strategically ordering the wave starts, and increasing the amount of time between wave starts—we are moving in the right direction. 

It will take time to get everyone on the same page, but the important point is that the page is the same from race to race. 

IRONMAN is pushing hard to educate all of its partners about the new changes. We will get up to speed on a global basis quickly, and I am certain that the ITU will do the same. I am hopeful for a smooth transition.
Also interesting to be read about Women for Tri

Ironman Coaching: introducere în teoria periodizării*

*Teoria periodizării se referă la planul de antrenament pentru un eveniment de anduranță de tipul triatlonului pe distanța de ironman

  

 Macrocicluri, mesocicluri, microcicluri, linear, non-linear, încărcătură, volum, obiective, priorități, metode, intensitate, consistență, specificitate ..... și lista poate continua și poate speria orice novice care se apucă de unul singur să studieze întreaga filosofie a planului de antrenament pentru un Ironman!

   Nu am acordat niciodată atenție acestor termeni, nu m-am încurcat în nimic ce mi se părea prea complicat și mai ales prea tehnic, am participat ”la plesneală”, mi-am luat castanele de rigoare și am învățat pe parcurs cum e cu motivul anumitor accidentări, cum e cu moderația, cum e cu filtrarea informației, cum e cu progresul, cu limitele, cu entuziasmul, cu dorința, cu oboseala, durerea și mai ales .... cum e cu repartizarea segmentelor de efort și a resurselor mentale și corporale!!

    Cei de la Ironman au un program de coaching pentru viitorii antrenori de Ironman unde înveți să deschizi ochii și să pricepi, dar mai ales să centralizezi și să ordonezi aparenta infinitate de informație care circulă pe peste tot legată de mult-discutatul și între timp de tot mai mulți mult-râvnitul plan de antrenament.

   Dintre toate capitolele enorme ale cursului - per total să se tot adune o mie de pagini A4 și ore-n șir de material audio - cel mai dificil mi s-a părut cel al planului de antrenament cu toți termenii tehnici, logica și complexitatea lui. 

   Introducerea în acest segment cu destule variabile și principii mai mult sau mai puțin relative este însă o lecție interesantă și dacă scriu despre ea îmi va fi și mie mult mai ușor să o rumeg. 

    Orice triatlonist care aspiră să termine cu succes - chiar și ăla care are o singură prioritate: să ajungă dincolo de linia de sosire în timpul alocat, întreg și capabil să respire și să se deplaseze - un Ironman (3,8 km înot, 180 km ciclism și 42 km alergare într-un timp alocat de 17 ore) are nevoie de un plan de antrenament foarte bine și exact structurat. Acest plan de antrenament (PA) încorporează o serie de principii și priorități ale procesului de antrenament.

   Foarte mulți antrenori recurg  la un plan bazat pe teoria periodizării.

   Teoria periodizării se referă la un ciclu progresiv al mai multor componente ale programului de antrenament pe parcursul unei anumite perioade de timp.

   Există mai multe modele de periodizare, respectiv de program de antrenament. Cele mai cunoscute sunt:

1. Modelul liniar de periodizare

2. Modelul non-liniar de periodizare

  Modelul non-liniar de periodizare - sau periodizarea ondulatorie - se referă la un program de antrenament care suferă frecvent modificări pe parcursul derulării sale. Este un tip de program care permite mai mult timp de recuperare alocat unor anumite grupe de mușchi, articulații și sisteme ale organismului.

Modelul liniar de periodizare, denumit și cel ”clasic” este un program ale cărui faze/segment cresc progresiv în intensitate (efort) și scad progresiv în volum (durată).

Pe scurt și în termeni cât mai simpli:

   Planul anual de antrenament este practic ”harta” după care sportivul se ghidează pe parcursul anului. Este un proces constituit din:

- segmente sau faze

- cicluri.

   De denumiri tehnice nu scăpăm, așa că jonglăm acum cu:

- macrociclu

- mesociclu

- microciclu

   MACROCICLUL este perioada totală de antrenament care începe practic cu prima zi de antrenament și durează până la ziua evenimentului, respectiv cursa de Ironman.

Durata și numărul macrociclurilor în cadrul unui plan anual de antrenament variază în funcție de:

- experiența sportivului

- numărul competițiilor-cheie (din sezonul pentru care se începe pregătirea).

Un plan linear de antrenament pentru un novice arată cam ”în halul” următor: 

Un macrociclu este alcătuit din cicluri mai scurte sau perioade de antrenament numite de regulă MESOCICLURI.

Mesociclurile se concentrează pe un obiectic specific din cadrul obiectivului general al planului de antrenament.

   În cadrul mesociclurilor se află perioadele de 7 zile, denumite microcicluri.

Microciclurile sunt structurate în funcție de prioritățile antrenamentului (anduranță, forță, viteză sau o combinație de elemente).

   MICROCICLUL este cel mai important instrument funcțional de antrenament din cadrul întregului proces, deoarece determină calitatea procesului de antrenament.

   O relație benefică între sportiv și antrenor se dezvoltă pe parcursul mai multor ani, de regulă 3-4 ani. În acest interval de timp cei doi se cunosc mai bine și antrenorul poate aprecia cu exactitate progresele înregistrate de sportiv.

Este o mențiune importantă pentru că mulți sportivi își imaginează că rezultatele apar din primul sezon. 

   Coachingul este o activitate extrem de complexă și am ocazia să văd cum este să locuiești în aceeași casă/familie cu potențialul tău sportiv. Îi simți ritmul de viață, îi urmărești obiceiurile, nutriția și apreciezi motivația și obstacolele. Aceste observații te ajută enorm să concepi un plan de antrenament care să i se potrivească, altfel riști să îl sperii, să îl faci să se simtă hărțuit și în scurt timp va renunța, șansele de a reveni la idee fiind destul de reduse.

Desigur că în situația mea actuală discut de un context ideal, de regulă nu este posibil ca antrenorul să locuiască în aceeași casă cu sportivul său sau invers.

Pentru mine, este o ocazie excepțională de a câștiga experiență și recunosc să mi se pare foarte interesant. Și parțial distractiv, chiar dacă Manu nu se pregătește pentru triatlon, obiectivele ei fiind total altele, dar având tangență cu sportul :-) 

Cel mai important lucru însă, care nu este precizat nicăieri, din păcate:

Coachingul este nu doar o profesie, ci o VOCAȚIE.

Profesiile vocaționale au, sau ar trebui să aibă, pentru că și l-au pierdut, din păcate, un statut aparte. E vorba de pasiune, de implicare 100%, de mult suflet și mult studiu.

Antrenorul poate fi el un tehnician pur și simplu, dar asta nu-l face coach.

Coach-ul se ocupă și de mental, și de spirit, și de suflet. 

De adaptare, de încurajare, de înțelegere.

Și ..... va urma, cu siguranță!

P.S.

Cursul de coaching este ținut de:

Mark Allen

Matt Dixon

Paula Newby-Fraser

Troy Jacobson

Lance Watson

Dave Scott

și toți mi se par de excepție. Fiecare explică propria filosofie și toți împreună se întâlnesc la nivel de principii și tehnică.

 

Coaching Tipps für Triathlets_01

 Einmal pro Woche wäre gut, zw. 500 und 1.000 m, mindestens 15 Minuten auf den Zehen gehen. 

Für Anfänger, probiert euch die Variante "rolling",perfekt für eine "rollende" Lauftechnik.

Ironman Races: There IS no Last Place!

This ”Iron-mom” write a delicious material which I have to post on my own blog too - please refer to this blog of this lady: http://www.sparkpeople.com/mypage_public_journal_individual.asp?blog_id=5480716

One Step At A Time....

I've had quite the journey over the last few years from the couch to finishing my first Ironman. Along the way I've learned alot about myself and about endurance training in general (as well as a whole lot of unpleasant things about saddle sores, chafing, various ways in which the body can give out on you...none of which I'll share here...:))

I was never athletic growing up - not at all. Never joined teams, never ran for pleasure, not much of a biker - nothing. It took me almost fourty years to discover that there is a bad-ass, stubborn, strong, relentless, tough athlete inside of me. She's not skinny. She's not fast. But she can accomplish things that would take your breath away.

Five years ago I struggled to finish a 5K and if at that time someone had told me that I could run a marathon, let alone run a marathon after swimming 4KM and biking 180KM, I probably would have died laughing. It was small steps (and a few audacious leaps) that let me to Ironman. Doing a terrible 5K where I had to walk huge sections of it turned into wanting a do-over and running a slightly better 5K, that led to a 10K and the next year a half-marathon. Fast-forward to three years ago and some friends and I went down to Lake Placid to volunteer at the Ironman. As I stood about 200 metres from the finish line watching the last few dozen athletes drag themselves to their moment of glory before the midnight cut-off I realized that some of them looked like me. They weren't freaks of nature with 8% body fat (most of those people had finished hours before). I had a lump in my throat and goosebumps on my arms. The first seed was planted - I could never do a full Ironman - but maybe a half?

So, I signed up for a sprint triathlon and an olympic distance triathlon that Summer as well as a half-Ironman the following summer. In training for those events I discovered that I was a decent swimmer and a very strong cyclist. The running still sucked, but at least it wasn't the only thing I was doing. When I completed that half-Ironman last year I was completely exhausted, but somewhere in my brain I knew that if I trained hard enough I could do a full one.

It all came together one step at a time. Achieving one goal led to the next. One long training session led to another. Distances built. Speeds increased (sometimes). And suddenly the unimaginable became attainable.

My darkest moments on the Ironman course were when I would let me mind get ahead of me and think..."I've already been at this for 6 hours and I'm not even half done!!!! I still have 2 hours on the bike and then I need to run a freaking Marathon!" When those thoughts came I would settle in and follow the advice that a friend who has done multiple Ironmans gave to me. Just get to the next aid station. Don't think beyond that.

In weight loss I think there is a lesson there. Don't think about the 50lbs that you have to lose - just get to the end of the meal, to the end of the day, to the end of the week. Bit by bit you will get there.

One of the things that I love most about Ironman is how everyone who finishes is celebrated. In fact, the very last finishers are the rockstars of the event. For the last hour before the midnight deadline, many of those who finished earlier in the day come back, wearing their medals and their compressions socks, to help cheer in the last few athletes. Rock music blares as the announcer whips the crowd into a frenzy watching and waiting for the final finisher, willing them to get in on time. In many races, the first place finishers return to place medals around the necks of the last finishers. It is an event that truly celebrates perseverance.

This got me to thinking about a few things that I've learned over the past few years about coming in "last". One that I love was passed along to me by a friend who is a competitive cross-country ski racer. He said that when his ski team finished last in an event they would say that they "outlasted the competition". What a great way to look at it. For those of us who are slower athletes - why is it that we beat ourselves up about not being the fastest athletes in events? Why not celebrate the fact that long after the faster athletes are having a coffee and an ice bath we are still out there, slugging away and Never. Giving. Up.

My husband, who is one of those natural runners who can run a marathon in under 4 hours, ran alongside me for my first marathon last fall. I went in to the marathon with shin splints and came out of it with a stress fracture. Finishing meant being out there for almost six hours (5:45 to be exact) and by the end of the run the most painful thing on my body was my face (from grimacing so hard for so long). Afterwards, my husband said that he had new respect for "slow" runners because he'd never had a more painful marathon - the longer you are out there, the more of a pounding your body takes and the longer you have to manage your discomfort (or pain). Marathon running does not need to be as ugly as my first experience (my Ironman marathon went much, much better), but it did remind me that athletes who "run long" test themselves in a way that athletes who "run fast" never have to. We're not speedy, but man, are we ever tough!

Finally, one of my favourite sayings (I think I saw this one on Facebook) is: "Dead Last beats Did Not Finish beats Did Not Start" to the end of that I'd add "beats Did Not Register". 
I see so many people who don't sign up for events because they are afraid that that they won't do well. To that I say: "who cares? Register anyways!" 
Whether its your first 5K, graduating to a 10K, taking on a half-marathon or even taking on the full 26.2 miles, go ahead and take the plunge. Knowing that you have a goal race, you'll be forced to google a training plan. If you don't have time to do everything on the plan, don't panic, you can adapt. Trust me, there will be lots of people like me right next to you: with kids and jobs and lives to juggle, who haven't done every mile of the perfect training plan. If you get to the start line you're already winning! Because you've beat everyone at home on the couch. Start moving, one foot in front of the other and guess what, I bet that you'll pass at least one person along the way. And if you don't, well, you'll just keep moving towards the finish line. That's right, you will finish. And you can't finish last because you've already beat everyone who didn't sign up. And everyone who signed up but didn't show up. And everyone who quit along the way. YOU ARE A FINISHER of an ironman distance, 226 km in only 15 or 16 or 17 hours!!!

So, is there a weight-loss lesson in all of this? I think there is. For everyone out there beating yourselves up because the weight isn't coming off at lightning speed (damn you Biggest Loser, why can't we all lose 10lbs in a week in the real world?) or because you started a plan and had some hiccups and detours along the way it doesn't matter how long it takes you to get to the finish line. You are strong because you keep trying. You have learned more about perseverance than those lucky folks who don't struggle to lose weight. Just keep putting one foot in front of the other - you will get there and you will know so much more about yourself when you do.

 One of the really cool parts of the Ironman for me was having Mike Reilly doing the announcing. Reilly has been the "Voice of Ironnman" for the past 25 years, announcing the World Championships in Kona every year as well as over one hundred other Ironman races. As one article on Reilly said to some athletes, hearing Reilly say those four, iconic words is just about as important as making it to the finish line. When his voice booms "YOU ARE AN IRONMAN!" over that microphone, lifelong dreams are realized.

I know that as I did my training, imagining that moment was incredibly motivating and emotional for me. And when it actually happened, it was magical - I never imagined that I would cross to the sounds of I come from a Land Down Under by Men At Work (maybe I'll need to add that one to my running mix) but having Reilly say those words and then quickly mention that I'm a mother of four was a moment that I'll probably replay in my mind for the rest of my life.

So, having Reilly make an appearance at the Athlete's Banquet a couple of days before the race was a huge treat. I looked forward to hearing words of wisdom from this man who had been at the finish line to see tens of thousands of athletes complete their journeys. I'm sure that over the past quarter-decade he has seen it all. When he spoke, this is the advice that Reilly gave. 
During the race a lot of things will happen that you can't control. But there is one thing that you can control. Your attitude. That's it. Seriously? Have a good attitude? I was left feeling a little let down that his advice was so basic. Where was the magic secret to finishing the Ironman?

As it turns out, that WAS the magic secret. In the weeks leading up to the race I have to admit that I was somewhere between scared and terrified depending on the day. Sure I had done a lot of training, but was it enough? I could go through a long list of things that I could have, maybe should have done better. More running. Longer bike rides. More hills. Spinning over the winter. More swimming. More, more, more.

But on race day, the reality was that I had to work with whatever level of fitness and proficiency that I had built. Instead of focusing on all the things I could have done better, I chose to focus on what I had done well. Training on the actual bike course. Increasing my comfort level swimming in open water. Improving my running technique. And most importantly, coming in to the race un-injured and feeling physically well. And I thought about everything that I had learned from endurance races over the past few years. How to eat during the race. How to pace myself. How to come up with a race plan and then adapt it to changing conditions.

During the race itself I tried to keep the positive attitude going. I smiled whenever I could. I thanked every volunteer and cheering spectator I saw (and learned that the more energy you give out, the more you get back). When the going got rough I concentrated on what was not hurting (my feet are killing me, but wow, my knees are really holding up well!) And I tried to think about how far I had come instead of how far I still had to go. The absolute best feeling of the day was half-way through the marathon when I knew that I had only 21KM left to go and 5 hours left before the midnight cut-off. I knew that as long as I kept putting one foot in front of the other I would be an IRONMAN! From that point onward it felt like a bit of a party the sun had gone down, the volunteers were still pumped up and all that was left was to get to the finish line and hear Reilly say those words.

So what is the weight-loss lesson here? There are many, many things in life you can't control. But you can control your attitude. You can choose to focus on what you are doing right (I'm drinking more water, I'm eating way more vegetables) instead of on what you could have done better (damn you Pumpkin Spice Lattes!). You can focus on what is feeling good instead of what is hurting. You can celebrate how far you've come instead of dreading how far you still have to go. You can give positive energy to others and others will send it right back at you. None of us are perfect; we can all be doing things better or doing more, more, more .... so let's stop beating up on ourselves and try to enjoy this journey. It sounds simple, but it's true: attitude is everything!

”What do I need for complete an ironman?” :-)

QUESTION:

As an orthodox tightarse, what are the chances of me training for and completing an Ironman? Got a decent road bike, always invest in good running shoes and have a good wetsuit but how much of the other stuff do I really need?

REPLIES I liked :-)

None! Get out and enjoy training with what you have.

Very little! I'm about as mean as they come when it comes to spending money (my wife gave me permission to by a new bike and I refused!!), and I've managed to get round a few times.
Plus, you'll get a massive sense of satisfaction when you beat a few people with all the gear Train smart, race smarter, and you'll do fine.

Nutrition is definitely crucial - you'll need to practice with a brand before race day. But you don't need to be chomping expensive energy bars and chugging gels every time you train.

The only thing you need to get through it is A good training program and a iron will...

You'll DNF unless you buy Di2, an aero helmet & a garmin 920!!!

Just entry fee will be enough to break you!!!!!

Triatlonuri peste hotare: abordări, rezultate, comparații. PODESDORF

A sosit momentul să intru puțin în analiza unor concursuri la care am participat în 2014 în afara granițelor României, în Austria. Am avut privilegiul de a mă implica și în calitate de oficial tehnic ITU și de a trăi și ca sportiv o serie de triatlonuri care se organizează de mult timp în Austria. Federația de Triatlon de aici are o vechime de 25 de ani și părerea împărtășită cu mult haz de unii dintre veterani - cu care am petrecut trei zile de activitate intensă, vezi aici materialul în formă scurtă - este că ”haosul e la ordinea zilei. Niciodată nu știi ce te așteaptă exact, pentru că niciun eveniment nu este la fel cu altul sau cu ediția anterioară. Ca urmare, situații ”de căcat” pot apare întodeauna, indiferent de vechimea pe care o are instituția sau echipa de oficiali.” (Cine vrea, pricepe mesajul meu :-), că d-aia și scriu materialul în limba română). 
Pe de altă parte, aici nu există genul acela de clică, gașcă de interese ... adică nu vei vedea oficiali din conducerea federației fiind și în conducerea sau fiind proprietari de cluburi sportive de triatlon, deci având interese directe în campionate, de pildă. Nu poți avea coloană vertebrală dreaptă dacă te afli într-un conflict de interese. Ori ești președinte de club/antrenor și faci tot posibilul ca echipa ta/sportivii tăi să fie cea/cei mai bună/buni, ori lași funcția asta la o parte și ești oficial în fruntea comisiei de arbitraj sau în conducerea federației naționale. Ambele: Nu!

PODESDORF Triatlon:

A fost un week-end complex. Într-o zonă plată, care aparent chiar nu are nimic de oferit. Un sătuc austriac și-atât. Descoperi miracolul zonei doar dacă pui fundu la bătaie, pe șa, ca să zic așa. Doar astfel poți intra în rezervație, în pusta austro-ungară.
Dar despre zonă am scris deja un pic.
Șansele de a te caza departe sau prea departe de startul și finish-ul evenimentului sunt destul de mici. Prin departe înțeleg mai mult de 1 km și prin ”prea departe” înțeleg mai mult de 2 km. Totul în zonă se concentrează oarecum în centru: hoteluri, pensiuni, restaurante. Un loc cu aprox. 2.000 de locuitori ... cât de vast poate fi? Comunismul i-ar fi înghesuit probabil în 2-3 blocuri mai înalte. 

 Este un loc cu flair specific litoralului, dar nimic comparabil cu România. Este acea combinație de rustic, ancestral, natural și modern. E curat. Ordonat. Liniștit. Relaxant.

Locul merită deplasarea, ca să spun așa. E un microunivers generos ca spațiu și cu siguranță te scoate mental din orice griji.
Personal nu am avut o cursă prea bună, eram deja obosită, cu un week-end înainte alergasem alte două triatlonuri (olimpicul și IM 70.3 din Zell am See).

Dar am savurat cele patru zile cât am stat în Podesdorf și chiar și cursa în sine, pe lungime de ironman și chiar un pic mai lungă (4,2 km înot, 180 bike și 42 alergare).
De citit aici, post-event :-)
Validarea înscrierii era organizată în cortul imens de ceremonii, unde practic s-au ținut toate etapele evenimentului de sâmbătă și duminică: ”pasta party” de vineri, ședința tehnică, preluarea kiturilor, festivitatea de premiere.

Când m-am dus eu să-mi preiau kitul, era încă puțină vânzoleală.

Eram un pic aiurită prin fascinația generală care mă încarcă de regulă când descopăr un loc care mi se agață de suflet, așa că m-am dus să-mi iau sacul și habar nu mai aveam dacă mă înscrisesem cu chip-ul meu sau nu. Există aici un chip unic de la Pentek pe care, dacă îl achiziționezi o dată, îl folosești mereu la orice cursă unde Pentek realizează partea tehnică de timing. Norocul meu a fost că luasem totuși chip-ul de-acasă, așa, într-o doară!

Mi s-a părut ciudat că cei care predau sacii și aveau listele cu participanți nu erau totuși informați cine are deja chip-ul și cine nu. Adică dacă tot ai o listă cu 500 de nume, de ce nu ai o coloană adițională cu nr. de chip al fiecăruia?! Pentru că acest nr. se dă la înscriere, deci practic coloana respectivă ar trebui generată automat. Oricum, am trimis propunerea organizatorilor, că nu strică, nu? :)

După înscriere, mi-am băgat nasul și prin cortul de produse. Bani să ai ..... poți veni gol pușcă, că găsești aici, înainte de start, tot ce ai nevoie pentru concurs!

 Ochelari pentru toate trei disciplinele sportive, biciclete, pantofi, căști, șosete, costume și țoale de înot, alergare, bike, nutriție, ceasuri, amulets și alte chestii care cică îți dau nu știu ce energii .... nebunie!

Singurul stand de unde am luat ceva, după ce am declarat că frate, chiar nu prea știu ce aș avea nevoie, că prea sunt multe chestii, a fost acesta de la Natural Power. Foarte profi băieții, mi-au explicat tot și pentru 37 de euro am luat un pachet paușal care o să mă țină cel puțin un sezon!

Durerea mea era că vroiam ceva fără arome. De regulă, după multe ore de efort, organismul nu mai suportă dulce. Și am găsit ceva fără gust, ura!
Zona de tranziție a fost foarte spațioasă, era mult spațiu de desfășurare.

Și modelul acesta de rastele din lemn are un avantaj: se poate circula liber de colo-colo. L-am văzut destul de des pe-aici, și la Litschau.

Aici urma să fie ieșirea din apă, conectată prin culoar direct cu zona de tranzit. Vineri pe la prânz toată zona era aspirată cu o mașinărie - să nu fie chestii care pot răni oamenii la picioare.

Eu nu mi-am lăsat echipamentul peste noapte aici, nu știu de ce. Eram cazată cam la 600 m distanță, de ce mi-aș fi lăsat echipamentul afară, mai ales că se anunța ploaie?

La ședința tehnică, imensul cort s-a umplut de lume.

A fost scurtă, la obiect, explicită. Și da, liniște în sală, frate (!!!) Mai vorbeau unii, dar nici pe departe balamucul care există la ședințele tehnice de la majoritatea evenimentelor din România - nu am să uit nebunia de la Moeciu sau Zărnești sau Fără Asfalt, unde participanții veneau la ședința tehnică ca la ”clubul de povestit”, nu ”de ascultat și luat aminte”.

Am luat în centru o porție de spaghete - foarte bune, de altfel -

 și la hotel am primit micul dejun in advance :-) pentru dimineața cursei:

Și a doua zi la 6 eram la check-in.

Din păcate, zona de tranzit nu este iluminată, deci o frontală e musai la purtător!
Încă nu eram dumirită unde este startul, pentru că îmi era greu să-mi imaginez că va fi chiar de la far!! Și exact acolo a fost.

Apa tulbure, maronie, nu prea rece. Era o atmosferă un pic ciudățică. Nu am intrat cu plăcere în apa aceea, dar ce a urmat a fost aproape ca o revelație. Și START!!

După start, la câteva secunde, am pornit și eu, printre ultimii. Vroiam să mă obișnuiesc cu neobișnuitul. Aveam de înotat 2 ture și pe parcursul acestora au existat ceva nelămuriri pe care nu am reușit să le deslușesc. Anume, de ce unii care purtau căști roșii - deși proba lungă, la care eram și eu înscrisă -, după prima tură o luau la stânga, spre ieșire, când de fapt ar mai fi avut de înotat o tură? Să fi fost abandonuri? Habar nu am, dar destul de neînțeles, că văzându-i pe ei nu mai ești sigur că tu faci ceea ce trebuie.
Oricum, pentru mine a fost cea mai bună probă de înot ever! 1h41' pentru 4,2 km!

În tranziție am rămas ultima, că m-am mișcat super slow. Îmi dădeam seama că eram obosită, orice aș fi făcut, orice aș fi înghițit. Dar, intrasem în joc, deci hai până la finish, fie ce-o fi!

Pe bike nu a fost prea amuzant. Șase ture, ceva ploaie, ceva vânt, la final ceva soare, oprit la toaletă, m-am oprit o dată să văd dacă pot ajuta un concurent care făcuse pană.
Apoi, la un moment dat - de fapt de două ori! - mi-am dat seama că dacă nu mă ciupesc, voi adormi pedalând. Atât de obosită eram!!!! Și 180 de km este o distanță considerabilă .... acum, când scriu 180 km tot am impresia că e o greșeală, că nu se poate să pedalezi 180 de km într-un singur concurs, bașca probă intermediară .... nu pe bune! E un zero în plus acolo cumva?!

Mi-am dat seama că situația mea era cam ”groasă” și m-am luptat teribil cu starea aceea de somn. Să abandonezi pentru că te lovește somnul mi se pare hilar, dar și somnul ăla este un simptom care trage alarma. Organismul își cere dreptul la odihnă și somnul este cel mai bun factor recuperant!
După o cursă de bicicletă târâtă, a urmat un maraton de mers.

Nu am mers niciodată atât de mult într-un maraton, nici măcar într-o cursă montană. Dar nah, aveam timp .... Aveam mai mult de șase ore la dispoziție, limita fiind 15 ore. Da, cinșpe ore pentru o cursă fără diferență de nivel, atenție! Chiar și eu recunosc că pentru un amator antrenat la nivel mediu cursa asta poate fi absolvită în 13 - 13,5 ore!!
Erau de alergat patru ture, dacă-mi amintesc bine. Întunericul m-a prins când mai aveam aproximativ două ture, undeva pe la 18 km cred.
Nu aveam frontală la mine și cea mai mare parte a turei era prin rezervație, fără iluminare, clar!

 Deci alergi pe aici, dar pe întuneric beznă. Știi cum e?! De-a dreptul paranormal, pe bune! Excitant. Pe penultima tură tot mai întâlneam atleți.

Apoi, după ce am intrat pe ultima mea tură, mai întâlneam atleți care ieșeau din ultima lor tură și urma să rămân singură de tot, vreo 8 sau 10 km.
Atunci a intrat pe rol ciclistul care pedalează în spatele ultimului sportiv. Din păcate, nu era dotat cu lumină pe bicicletă, mi-a spus că a uitat să o ia. Ne-am întreținut de vorbă destul de bine și-mi povestea că în urmă cu vreo doi ani poate, ultimul concurent depășise cu vreo jumate de oră limita celor 15 ore, dar fusese lăsat să termine și toți au așteptat după el. Omul vroia neapărat să termine distanța. A fost aclamat, așteptat și de public, felicitat și culmea, i s-a dat medalia de finisher și tricoul!!
Ideea este că evenimentele de acest gen sunt orientate către anumite valori, nu către clasamente seci. Sunt orientate către om, către motivare, recunoașterea eforturilor fiecăruia. Cei care termină ultimii suferă cel mai mult, de regulă, în fond ei sunt mult mai multe ore pe traseu și expuși multor dureri și emoții de tot felul.
Îmi povestea tipul că acel concurent a fost în extaz că a terminat cursa, nu conta că în cinșpe sau șaișpe ore. Era ideea să fie lăsat să termine ce îndrăznise să înceapă. Nu era olimpiadă, nu era campionat național sau mondial. Era Triatlon Austria, triatlonul unde oamenii pot încerca distanța de ironman fără să fie supuși unor reguli ”sângeroase” de descalificare. 
Mi-a plăcut povestea.
Ce mi-a mai plăcut la acest triatlon a fost atitudinea celor de la punctele de alimentare. Exista un punct de alimentare plasat la intrarea în rezervație, mai izolat. Cum pățisem la Litschau și în Zell am See la olimpic, când dispăruse un punct de hidratare cu mult înainte de terminarea oficială a cursei, mă gândeam că și aici mă paște același destin și nu aveam de unde să iau fluide. Pe ultima tură, când am trecut de băieți, i-am întrebat dacă stau până la final, că mai aveam de alergat vreo 3 km dus și retur ... deci mai dura min. jumate de oră până să vin și eu. ”Evident că stăm aici!! Cursa se termină oficial la ora zece, dar noi rămânem până termină de alergat ultimul concurent, chiar dacă e după ora zece.” M-a uns pe suflet răspunsul, deși știam că voi termina pe la nouă jumate toată cursa.

Finish-ul meu a început cu un sprint surprinzător pe ultimii 200 de m, de unde începea ghirlanda de oameni care aplaudau. Wow! Deci chiar impresionant. E chiar foarte greu să nu te simți motivat și să nu sprintezi din cauza entuziasmului, când îi vezi cum strigă, aplaudă, întind mâinile ... am rămas fără cuvinte, a fost un alt finish pe cinste și mult peste așteptările mele. Moderatorul a fost de milioane, îți auzi numele cam cu 100 de m înainte să ajungi la final. Au dat mâna cu mine moderatorul, directorul cursei și arbitrul principal și toți trei m-au întrebat cum mă simt și m-au felicitat. 

O tânără voluntară a venit cu o tavă imensă, cu țiplă deasupra: sandwiches și prăjiturele, doze de bere, energizant, apă la discreție.
 Era zece când m-am dus în tranzit să-mi recuperez echipamentul. Mi-am cerut scuze ”pentru întârziere” și doamna de acolo mi-a replicat: ”Stai liniștită, că nu e târziu!”
A doua zi la premiere am fost luată prin surprindere cu podium la categorie de vârstă, dar în fond fuseserăm doar trei dame peste 45 care concuraseră la tura lungă și primele două erau atlete de performanță. Locul 3 la premierea de Campionat Național pe distanță lungă a revenit unei triatloniste din categoria 30+.

Cel puțin locul I ..... uitându-mă la fotografiile ei din concurs mă gândeam: ”Băi, sigur e femeie?!” - Rudolf Michaela, cu 9h14' pe distanță de Ironman!

Dau nota 9+ pentru organizare, dar un 3 pentru comunicare post-event ..... 

DVD-ul comandat și deloc ieftin a venit după vreo lună, fără să fie comunicate motivele, la fotografii iar am avut discuții și probleme, tricoul de finisher a sosit după vreo lună și ceva și nu s-a potrivit cu ce mi se spusese la finish .... deci pe partea asta, foarte slab!

Dar da, este un eveniment la care sper să mai ajung în calitate de participant și să văd sus pe tabela de finish un maxim de 13 ore 30 minute :-)

A doua zi am făcut pe fotograful la olimpic:

Primul eveniment original de Ironman: greu de descris

Nu a fost neapărat un vis să ajung să trec alergând printr-o poartă de original Ironman. A fost o dorință mai degrabă, o curiozitate, România oferind mult prea puțin pe acest segment de anduranță și în condiții mult prea chinuite. Nu am găsit niciodată până acum vreo afinitate către produsele ”americănești”.
Nu a fost un vis să pot spune că în timpul liber ”fac” triatlon. Nu am știut niciodată să explic altora de ce tot timpul meu liber și mai toți banii, practic cam toate resursele mele s-au revărsat spre acest hobby: triatlon și alergare montană. Cu siguranță că toți avem păsărica noastră, stolul nostru și mi-e greu să-mi imaginez că există oameni fără aceste ”zburătoare pe creier”. Nu-mi dau seama cum decurge viața lor. Sunt oamenii care doar există, dar nu trăiesc.

Eu am un stol întreg, știu. Pentru că sportul nu este singurul meu hobby, este doar o fază prin care trec și care va apune la un moment dat, făcând loc și celorlalte pasiuni ale mele care mi-au fost cultivate prin educația timpurie și care există încă (pictura, desenul, lectura, scrisul, lucrul manual, călătoria, gastronomia). 

Anul trecut eram 80% sigură că voi înceta să mai merg la competiții dure. Din N și X motive.

Tot ce s-a întâmplat în ultimul timp a venit exact ca un val sau ca un voal, depinde cum vrei să o iei. Ca un val, ca un tăvălug de neoprit sau ca un voal suav care te ia și te duce cu viteză redusă de colo-colo.

M-am înscris la IM 70.3 Zell am See în septembrie 2013 dintr-o combinație de motive foarte pragmatice care nu aveau nici o legătură cu vreo emoție deosebită (în afară de aceea a revenirii în Alpii Austrieci) sau cu vreun vis sportiv.

a) era cel mai ieftin eveniment de Ironman, pe care mi l-aș fi putut permite vreodată;

b) era relativ ”aproape” de casă;

c) aveam nevoie clar de o ieșire din țară și mi se părea logic și util să combin un concediu cu o călătorie emoțională și un eveniment sportiv.

M-am înscris, achitând imediat după ce mi-am asigurat și cazarea. Habar nu aveam în 2013 că startul evenimentului avea să fie chiar la poarta hostelului unde mă cazasem. Era singura locație pe care financiar speram să mi-o pot permite și aveam la dispoziție opt luni de zile să economisesc cei 215 euro pentru o cazare decentă și alți probabil vreo 300 de euro pentru transportul București-Zell am See și retur.

 Între timp, viața mea a luat un alt drum, astfel încât am ajuns și mai aproape de Zell am See. Nu mă mai despărțeau 1.500 de km, ci doar 420. Asta schimba mult în datele problemei și faptul că nu reușeam, în România fiind, să găsesc o soluție fiabilă pentru transport se pare că nu a fost chiar o întâmplare.

Când m-am dus prima oară în Zell am See pentru tura de recunoaștere a traseului de bicicletă, în iulie, era cald, soare și mă bucuram să pot avea parte de un antrenament util pentru Eisenman Litschau.

În materialul respectiv descriu traseul, deci nu mă repet, link-ul este accesibil printr-un click.

Cert este că am prins frică de traseu și mi-am dat seama că nu-l pot face. Atunci nu l-am făcut integral, ca urmare nici la concurs nu-l voi putea face, cu atât mai mult cu cât știam că timpul limită era de doar aprox. 4 ore.

Pentru cei care se minunează cum de nu poți străbate 90 de km în patru ore: studiați profilul traseului și veți înțelege teama mea, veți înțelege că fără un antrenament specific pentru astfel de urcări, șansele să parcurgi distanța în timpul limită impus sunt destul de mititele. Din fotografie nu rezultă, dar urcarea are cam 10 km, cu ultimi 2 km destul de solicitanți.

Și nu era urcarea care îmi dădea sentimentul de teamă, nicidecum!! Că la urcare nu prea ai riscuri (dacă știi să manevrezi ușor SPD-urile, în caz că este nevoie să te oprești în rampă!!).

Coborârea de 7 km îmi dădea fiori ....

Dar să nu mă lungesc, pentru că raportul de cursă va urma abia.

Pentru a fi nebunia și mai mare, dintr-un spasm de entuziasm m-am înscris și la Tri the Lake, triatlonul pe distanță olimpică care avea să se desfășoare cu o zi înainte de Ironman, pe aproximativ aceeași infrastructură a evenimentului de duminică!!

Dar raportul de cursă al Tri the Lake va urma și el. Ce pot spune este că a fost o cursă:

GREA!

Lungă!

Friguroasă!

Ploioasă și aproape de nedescris de FRUMOASĂ!

Traseul de bicicletă m-a purtat pe dealuri și câmpii, printre sătucuri uitate de timp, totul era ud, maroniu, verdele ierbii abia de se putea recunoaște prin perdeaua ploii reci și dense .... Tri the Lake din 30 august a fost un extaz pentru mine, a fost o probă imensă de voință!

Trezitul la ora 5 și intratul în apa lacului de munte la ora 7 a fost proba de foc! Apoi faptul că înotul a fost mai lung cu aprox. 400 de m .... 1.888 în loc de 1.500 m.

Cu o zi înainte ”ieșisem la plimbare prin lac” și avusesem un ritm mai bun, pentru 2 km, ce-i drept fără valurile create de alții :-)

Apoi, tura de bike a fost următoarea probă de foc!

Din cauza vremii: max. 12°C și ploaie continuă, curbe, urcări, coborâri, vizibilitate redusă, vânt pe alocuri. Adventure pure! Am tras o beție de cinste prin pustietățile pătrunse de ceață și lacrimi dulci din cer. Hidratarea venea de sus și era de ajuns.

Alergarea a decurs foarte slab, dar nu mă strofocam, doar a doua zi aveam de gând să iau startul la Ironman, nu?!?!

Cum-necum, după 3 ore jumate am ajuns la finish și, udă până sub piele, am alergat de la linia de finish pe treptele Sălii de Congrese a Mercedes Benz unde se ținea ședința tehnică obligatorie pentru Ironman-ul de a doua zi! Cu siguranță că destui nu au priceput ce căutam acolo, udă leoarcă, cu nr. de concurs pe mine, parțial tremurând ....

Anunțasem organizatorul că voi întârzia, așa că am mai prins jumătate de oră din ședința tehnică ținută cu mult umor în limba engleză. Cea în germană se încheiase de jumate de oră, când eu alergam încă pe traseu.

De la ședința tehnică am mai alergat 2,5 km până la hostel, m-am schimbat și am plecat la premiere. Mi-am luat medalia, am revenit la hostel și apoi m-am dus să predau echipamentul în tranziție pentru Ironman-ul de a doua zi.

Deja sună totul destul de paranormal.

M-am întâlnit cu arbitrii cu care lucrasem în week-endul anterior în Weyer și chiar am avut emoții, la check-in, că nu voi avea voie cu Mr. Mouse pe ghidonul bicicletei. Mi se părea că Ironman este totuși un concurs mult prea select și serios pentru a permite jucării, dar m-am înșelat :-)

Mr. Mouse avea voie în cursă!!

 

Raportul de cursă va fi mai clar. Nu vreau să intru în detalii, pentru că a fost o cursă draconică pe care aș încerca să o detaliez, pe care nu toți au  terminat-o și pe care unii au terminat-o fie în ambulanță, fie în spital, existând căzături urâte și grave pe coborârea aceea de care eu mă temeam.

De la Ironbike-ul din 2011, eu personal nu am mai concurat niciodată la un alt concurs de anduranță pe o ploaie de asemenea ”dimensiuni”!

Acel 1,5 km spre vârful maxim al urcării, km 32-34, l-am parcurs mergând la deal, pe lângă bicicletă, uitându-mă în urma mea la ceilalți care veneau cu aceeași grație, prin perdeaua de stropi reci.

Apoi, pe coborâre, mă uitam la câțiva care plecaseră fără mănuși și înghețaseră în așa hal, încât trăseseră pe dreapta și încercau să-și readucă la viață degetele paralizate de frig.

La înot (2,120 km) depășisem vreo 10-15, la bicicletă nu cred că am depășit mai mult de 10-12 inși, iar la alergare maxim 4.

 Pe coborârea aceea, care mă ducea cu gândul fie la Transfăgărășan, fie la DN1 Predeal-Brașov pe ploaie, unde normal chiar și eu aș fi putut rula relaxat cu 45-50 km/h, strângeam din frâne și mai mult de 26 km/h nu am dat drumul, dar în același timp îngheța sângele în mine dându-mi seama că dacă chiar ar trebui să opresc, nu aveam nici cea mai mică șansă. Eram practic blocată în SPD-uri, pe o șosea udă pe care curgeau pârâiașe de apă, din fericire aveam mănușile de iarnă în dotare, mă dureau degetele de la frânat și bicicleta nu se oprea. Sună probabil exagerat, dar pentru mine a fost extrem, cu frica-n gât și stomacul în câlcâie!

Este inutil să mai spun cât de slab am dansat la alergare, dar nu-mi mai păsa. Eram fericită că reușisem să termin bicicleta în cele patru ore permise, știind că mulți în urma mea aveau să fie opriți pe la km 29, înainte de ultima urcare. Timpul limită total al concursului era de 8,5 ore.
Am fost aproape de un ”mic” colaps psihic la km. 86-87, mă gândeam că dacă și traseul de ciclism se prelungește, eu leșin. Am intrat pe plat, pe linie dreaptă și deodată am zărit grupul de poliție, voluntari, arbitri și am recunoscut punctul de ieșire din rezervație, pe unde urma să intru în Zell. Mai aveam de pedalat 2 km. Când am ajuns în dreptul oficialilor care indicau conștiincioși direcția, am zâmbit larg și am spus: ”Endlich, Heim!!” = ”În sfârșit, acasă!”

La alergare am mai avut emoții că nu termin, am mai intrat în vorbă cu o englezoaică, cu un alt tip care a făcut toată alergarea de 21,5 km în SPD-uri (!!!!) și care m-a încurajat, cu un alt tip care era relaxat, printre ultimii, fiind convins că nu există ”such a thing as a time limit!”. Deci a fost parțial socializare. 

Cu aproximativ 1,5 km înainte de finish am început să bocesc. Mă apropiam de final și plângeam de .... plăcere, nu știu de ce! De incredibilitatea de a termina această cursă!! Aproape că nu știam ce să cred și nu știam cărui miracol datoram acest lucru, când eu venisem în Zell am See sigură că una dintre cele două competiții pe care mi le asumasem avea să fie debutul meu în abandon voluntar. 

Înainte de a intra pe culoarul de finish, am mers la pas vreo 30 de m, să-mi revin și să-mi pun zâmbetul de față! Și a meritat. 

Ca și la ieșirea din apă, și aici mi-am auzit numele și țara și aplauze din toate părțile. Terminam cursa în 7:55:54 h.

La ședința tehnică, americanul fusese foarte haios:

”Ei și, atenție, guys! Veți fi strigați pe nume. Da-da, vorbesc serios! De unde dracu știe lumea cum vă cheamă?! Nu vă speriați, nu vă impacientați. Nu uitați că purtați un nr. de start pe care scrie mare, imens, numele dv. și țara de unde sunteți!!” - și toată sala a râs în hohote. Tipul chiar avea vorbele la el și a fost o plăcere să-l ascult ....

P.S.

Înainte de start, de la ora 8 la 10, am urinat de 6 ori, eram disperată că trebuia să îmi dau jos costumul de tri și să merg la baie.

În proba de înot am urinat de două ori. OK, no problem, sunt în apă!

Pe cei 90 de km de bike am urinat de două ori pe mine și mirosul nu-mi iese din SPD-uri, dacă are cineva niște idei ....

Pe alergare am mai urinat, pe mine, de încă două ori!! 

Dau aceste detalii neapetisante poate tocmai pentru faptul că ... frate, cursa a fost foarte tare! Nu știam și nu pricepeam cu pot unii să facă pe ei la concurs, dar acum știu și pot să dau și sfaturi :-) Pe caniculă nu cred că aș recomanda totuși ....

95 de sportivi nu au ajuns la finish (DNF)

60 nu au luat startul (DNS)

67 au renunțat după proba de înot sau în timpul acesteia

121 au renunțat după proba de ciclism sau nu au terminat-o 

Din 26 de participante la categoria de vârstă 45-49, șase nu au terminat cursa (în timp util sau abandon). 

Despre organizare și atmosferă, pe scurt:

Încă nu găsesc un contur lingvistic care să îmbrace o eventuală descriere a evenimentului, așa cum l-am perceput eu, din afară. 
Locația este paradisul din vis!

Având și puțin acces în interior, am văzut și aflat detalii care mă interesau și din punct de vedere tehnic.

Faptul că tocmai Zell am See, care cu siguranță nu oferă soluțiile perfecte pentru un eveniment de amploarea unui campionat mondial (30 august 2015), fiind prima intrare în Europa, este în sine cel puțin ”enigmatic”. Duminică s-a desfășurat în Zell am See abia a treia ediție a acestei competiții. A treia!! Nu e incredibil că la a treia ediție deja se știe că aici se va ține un Campionat Mondial?!

Zell am See nu ar fi devenit locul de desfășurare al acestui Campionat în 2015 dacă nu ar fi putut oferi o rută de ciclism dintr-o singură buclă și cu un anumit grad de dificultate. Ar trebui să mă simt chiar mândră că am putut face acest traseu, până la urmă!

Cu siguranță că ediția din 2014 a fost un exercițiu major de forță pentru o repetiție generală, organizatorii mai având nevoie de mici retușuri, din punctul meu de vedere.

Distanța de la finish la start/zona de tranziție este de aproximativ 2 - 2,5 km. După finish, sportivul trebuie să ajungă cumva la zona de tranziție, în timp util, pentru a-și recupera, în baza cipului de cronometrare, echipamentul (bicicleta și cei doi saci cu echipamentul de înot și bicicletă). Doar sportivul are acces la echipamentul său. Din motive lesne de înțeles, transferul acesta de 2 + 2 km retur la hotel trebuie asigurat cumva de organizator.

Sala unde se ține ședința tehnică s-ar putea să devină neîncăpătoare, deci vor trebui ținute mai multe sesiuni de ședință tehnică, în germană și în engleză.

Petrecerea de final la fel.

Etc. etc.

Organizatoric vorbind, evenimentul mi s-a părut perfect, exact, acurat, flexibil și inflexibil în același timp. O desfășurare absolut impresionantă de forțe și resurse, aproximativ 1.500 de voluntari, vreo zece ambulanțe plasate foarte, foarte bine pe traseul de bicicletă, poliție cu duiumul, arbitrii bine pregătiți, cu experiență, calmi, cu tact. Control permanent al rutelor și al sportivilor! Fotografi foarte buni. Comunicare perfectă! Un concept la care eu nu am găsit cusur, lucrurile erau gândite cu o logică și o cronologie debordante.

Am observat ”locul faptei” începând de vineri și până marți spre ora prânzului. 

Impresionant, covârșitor. De bun gust. Neagresiv. Calitate. 

Da, toate satele prin care s-a desfășurat cursa de ciclism, au fost blocate. Am pedalat pe lângă două cozi imense de mașini oprite, dar nu am auzit nici măcar un motor pornit, nici o înjurătură, nici o agitație, nimic .... se auzea doar vâjâitul roților bicicletelor și turația ploii repezite. Cred că șoferii din mașinile acelea erau uimiți să vadă ceea ce vedeau. La un moment dat, pe o pajiște la una dintre bariere, un elicopter roșu trona și parcă regaliza întregul eveniment din micul sat al Alpilor Austrieci. 

Comunitatea părea că respectă sportivii, respectă faptul că IRONMAN a venit din America, cu emblema lui, cu regulile lui, conlucrând armonios cu nația locală. Am simțit o împletire lină de engleză și austriacă, o compatibilitate odihnitoare între oamenii din furnicarul organizatoric.

Oamenii știau toți ce au de făcut. Cum, când, cât anume. În pofida ploii, care de regulă agită spiritele, atmosfera nu era agitată inutil. Lucrurile erau executate în ritm normal, nimeni nu se temea să se ude, să se murdărească, aproape toți oficialii zâmbeau, toți voluntarii aplaudau și stăteau la posturi și pentru ultimii 100 sau 200 din cei 2.200 de sportivi care pare-se au luat startul. 

Știu cum e viața de voluntar, cum e cea de oficial tehnic. E grea, frate. E foarte grea. E ca steward-ul de avion despre care toată lumea crede că are o viață de vis, printre nori, când de fapt el este doar ”un chelner la altitudine”, fiind la cheremul tuturor și nedispunând de propria lui viață. Oficialul tehnic nu se poate scărpina, nu poate sta jos, nu poate aplauda, nu poate face poze, nu poate sta la taclale. El observă, corectează, penalizează, stă drepți, imparțial, nu are timp să bea, să mănânce, să meargă la toaletă. El știe regulile și are grijă ca acestea să fie aplicate, dar nu demotivează sportivul, nu-l sperie, ci îl ajută în limitele regulamentului, astfel încât să nu-i creeze vreun avantaj față de alt sportiv. Are tact, e flexibil, știe să comunice și înțelege sportivul și cursa în sine.

Voluntarul are parte de ceva mai multă libertate, poate sta jos, poate mânca, bea, se poate duce la toaletă, poate sta la palavre, poate vorbi la telefon, poate face fotografii, poate încuraja, sta de vorbă cu sportivii.

Voluntarul e vizibil. Oficialul tehnic încearcă să rămână invizibil, dar să fie eficient și pe fază.

A existat un episod foarte prost gestionat, la final, despre care însă voi povesti în raportul de cursă. Poate până atunci să primesc și un punct de vedere din partea organizatorilor.
Concluzia mea:

IRONMAN ESTE UN PRODUS DE LUX!

Oferă, pentru banii dați, o călătorie-ntreagă, dacă vrei să o percepi ca atare. Este dureros de scump pentru foarte mulți. Da, IRONMAN ESTE UN PRODUS DE LUX ...

For over 35 years the IRONMAN World Championship has brought the world's best athletes together in competition.

The inaugural "Hawaiian IRON MAN Triathlon" was conceptualized in 1977 as a way to challenge athletes who had seen success at endurance swim, running and biathlon events. Honolulu-based Navy couple Judy and John Collins proposed combining the three toughest endurance races in Hawai’i—the 2.4-mile Waikiki Roughwater Swim, 112 miles of the Around-O’ahu Bike Race and the 26.2-mile Honolulu Marathon—into one event.

On February 18, 1978, 15 people came to Waikiki to take on the IRONMAN challenge. Prior to racing, each received three sheets of paper with a few rules and a course description. The last page read: "Swim 2.4 miles! Bike 112 miles! Run 26.2 miles! Brag for the rest of your life!"

In 1981, the race moved from the tranquil shores of Waikiki to the barren lava fields of Kona on the Big Island of Hawai’i. Along the Kona Coast, black lava rock dominates the panorama, and athletes battle the "ho’omumuku" crosswinds of 45 mph, 95 degree temperatures and a scorching sun.

The IRONMAN World Championship centers on the dedication and courage exhibited by participants who demonstrate the IRONMAN mantra that ANYTHING IS POSSIBLE.® On October 11th, over 2,000 athletes will embark on a 140.6-mile journey that presents the ultimate test of body, mind and spirit to earn the title of IRONMAN.

Originally from: www.ironman.com/