Există persoane care au talentul, abilitatea nativă de a ”scoate” dintr-o situație de căcat un lucru bun. Ceva de genul - cum zicea mama mea și mama ei :-) -: ”Să faci din rahat, bici! Ăsta e spiritul nemțesc de fapt și așa s-au ridicat ei din cenușă.” - da, sigur ....
Ei bine, talentul ăsta la mine se manifestă destul de parțial. Nu prea mi-aduc aminte să se fi manifestat în situații cu adevărat relevante, care să fi contat ... dar poate m-a lăsat memoria. Ba mint cu nerușinare!!! Nu mai știu să mă exprim. Ba da, s-a manifestat în situații în care pe un taler era viața și pe un taler era moartea, dar în situații care să fi ținut de bani, carieră sau familie nu s-a manifestat, din păcate. Acolo ies mereu pe minus. Dar măcar nu se moare din asta.
Ei bine, în seara asta cred că am tras un loz bun, la finalul unei zile nașpa, a nu știu câta zi nașpa din ultimele două luni de zile.
După ce am trecut, la propriu, de primele seri de frică, venind pe bicicletă pe Donauinsel prin beznă, 10 km, m-am obișnuit acum într-atât de tare încât am devenit dependentă și aproape că nici nu mai folosesc lanterna. Am găsit un traseu pe unde nu mă mai intersectez cu alți bicicliști - insula are o lățime de aprox. 250 de m și e străbătută de multe drumuri paralele, deci loc destul - și nici cu alți nebunatici care să se piardă pe insula aceea semi-sălbatică în bezna timpurie a iernii, deci e OK să mă deplasez neiluminată, că nu are cine să se-mpiedice de mine.
Dimineață la 7 pedalam de zor spre job și admiram răsăritul deasupra fluviului. După ziua de ieri, când nu prea am fost echipată de ploaie, azi eram cu cizme din cauciuc, lungi până la genunchi, haină căptușită și impermeabilă, mănuși de iarnă - nah, cam avem între 2 și 4°C și supra-pantaloni impermeabili. Și un rucsăcel, în care îmi căram ceva țoale de schimb și un recipient cu supă (prânzul meu la purtător :-))
Umflasem roțile chiar înainte de plecare și pedalam. Plecasem cam cu 10 minute prea târziu de acasă - adică 06:50 - și știam că voi întârzia.
Mai aveam cam 6 km până la birou ..... când aud un sâsâit ..... puf, pană pe spate. Ptiu drace! Ventilul dus dracului, deci nu probleme cu camera sau cu anvelopa. A cedat ventilul, să-mi bag nervii-n cizme!!
Era ultima nebunie care-mi trebuia, să mai și întârzii atât de mult la job!
Ce să faci într-o situație de genul ăsta? Nu prea ai de ales, decât să mergi înainte. Tot înainte, asta e!
Mai mers, mai alergat .... am întârziat 45 de minute.
Vine seara, hai acasă. Cum?! Bicicletă nu, card sau bani ioc la mine, deci adios tren, metrou, autobuz. Nu-mi rămâneau decât propriile picioare.
Așa că ..... cu perspectiva celor 13 km în fața mea, m-am echipat sumar, cât de sumar am putut (fără canadiană, fără suprapantaloni) la cele 3°C de afară, mi-am tras ”minunatele” cizme din cauciuc și am pornit prin beznă.
Alergare de 13 km, pe asfalt, prin întuneric, în cizme de cauciuc cu talpă subțire.
Superb!
După o zi nebună și destul de urâtă, te cobori deodată în beznă, singur. Nu știi dacă să oftezi sau dacă să te bucuri pentru ceea ce te așteaptă. Mă gândeam: Mă voi relaxa. Am nevoie de asta. Am nevoie să respir. Să gândesc. Să mă gândesc. Să inspir. Să decid. Să încerc să mă regăsesc. Alerg, merg, combin, nu contează. Contează să mă liniștesc și asta e o bună ocazie. 13 km nu e un drum scurt, face bine la creier.
Se creionează în fața ta - sau mai bine zis, în fața imaginației tale, pentru că, din fericire, dacă cunoști traseul foarte bine, o aventură de genul acesta nu te mai sperie - un drum lung. Un drum lung de 10 km, cu ceva ondulații. După 10 km, urci și cotești dreapta să traversezi podul peste Dunăre. Ai ajuns la capătul nordic, ești în Niederösterreich - Austria Inferioară sau Austria de Jos, dacă ar fi să traducem - și de aici fie intri în Langenzersdorf, fie continui drumul de-a lungul Dunării - vestitul Donau Radweg care traversează mai multe țări -. După ce cotesc spre pod, mai am aprox. 3 km de alergat până acasă, prin localitate.
E o senzație deosebită, mai ales când ești un pic copleșit de non-bucurii. Există o zonă de vreo 300-400 de m, pe la km 8, care-mi produce încă un fel de emoții și pe care încerc să o traversez întotdeauna cât se poate de rapid. E într-o curbă, vizibilitate mai redusă, cu ceva crâng și plajă de nisip .... pe întuneric nu prea iubesc bucata aia de traseu.
În timp ce alergam - ah, și fără ceas, fără cronometru, fără telefon .... fără nimic!! spun asta pentru că în ultimul timp am devenit prea dependentă de măsurători - simțeam beneficiile alergării în VFF. Simțeam clar cum se întinde tendonul din spate, de la călcâi și cum se conturează mușchii gambei. Probabil voi avea ceva dureri musculare, dar nimic grav.
În rest .... a fost chiar bine.
Pe la km 9 am văzut vreo 3 luminițe stridente alergând de colo-colo, erau trei căței scoși la plimbare. Ca întotdeauna, deși nu eram pe bicicletă, ci doar alergam, stăpânii și-au chemat câinii și aceștia au ascultat. Au toți aici o comandă de care nu m-am prins, dar care funcționează fantastic: omul comandă, e ca un murmur și un șuierat, cățelul vine la el, omul ține așa o mână deasupra ca și cum ar avea o bucățică de zahăr pe care se pregătește să i-o dea cățelului pentru că e atât de ascultător, iar cățelul nu mai este atent la biciclist sau la alergător, ci la mâna aceea ..... să fie al naibii, dar aproape toți fac așa!!
Oamenii m-au salutat, am salutat .... și mi-am văzut liniștită de alergare.
Acestea sunt micile detalii după care tânjeam .... politețea. Acel ”dumneavoastră” ucis demult în România.
Am ajuns cu bine acasă, mi-am luat aparatul foto și am coborât să fac câteva poze, ca să pot documenta această mică aventură. Alergarea un pic altfel: 13 km în cizme de cauciuc :-)
Hai că le-am cam încercat pe toate: desculță, în VFF, în șosete (Germania, februarie 1994, la 5 dimineața, 12 km peste câmpuri, prin zăpadă), în bocanci, în sandale, acum în cizme.
