Dieses Blog durchsuchen

Samstag, 30. Juni 2012

Alergare Cozia: de lucru pentru picioare, nu glumă! Un pic diabolic :-)


Nici nu știu cu ce să încep mai întâi. Deși a trebuit să mă trezesc la 4 dimineața azi, în ziua concursului (mulțumită unei persoane care, după ce mi-a confirmat că are loc în mașină, ba chiar două, ulterior mi-a spus că .... nu se mai poate să merg cu ei. Fără motiv, fără nimic. Nici măcar nu merită să analizez astfel de anomalii comportamentale.), ca să plec cu alți alergători la 5,30 spre Mânăstirea Cozia, totuși vreau să încep raportul de cursă, căci mă pișcă degetele să spun ceva de bine:
Am fost, nu sunt și nu voi redeveni niciodată patrioată. Este un subiect tabu pentru mine. Nu discut aici motivele. Cert este că la mine în casă nu există nimic care să amintească de tradițiile românești, de ceramica sau alte simboluri din România. Sunt filo-cu totul altceva.
Cu toate acestea, mergând prin lume și comparând cu ce se întâmplă în România, nu a fost greu să nu constat că românii nu-și prețuiesc și nu-și promovează simbolurile proprii.
Ca urmare, abordarea lui Tudor Butu, organizator MaratonCozia 2012, mi se pare nu doar inedită, dar și absolut lăudabilă, obiectiv vorbind. Spun obiectiv pentru că am fost pe podium și parcă m-am bucurat de acest premiu simplu mai mult decât orice altceva.
Ocupanții podiumurilor nu au primit pungi cu produse de la sponsori, nu au primit medalii, bani sau mai știu eu ce obiecte care nu au nici o legătură cu țara asta.
Cei care au terminat cursa în timpul limită au primit, pe post de medalie, o farfurioară mică din ceramică de Horezu, legată pe un șnur tricolor. Ocupanții locurilor 1-3 de la toate cele 8 categorii au primit nimic mai mult decât o farfurie mare, made în Horezu. Simplu, tradițional, decent, patriotic dacă vreți neapărat. Așa cum am văzut și la Polar Night Half Marathon din nordul Norvegiei.
Subliniez acest aspect pentru că mie una mi s-a cam acrit să aud comentarii și măcăneli legate de ”da ce premii se oferă exact??” sau că ”premii de doi bani”. Aș avea multe altele de zis, aș avea chiar propuneri, dar mai bine mă opresc aici.
Sunt foarte obosită, trebuie să-mi oblojesc rănile și juliturile căpătate și să dorm, desigur. Mâine, continui cu raportul de cursă.
********************************************************************
 
-->
De ce Cozia Run?
Pe site-ul evenimentului, se dau o serie de detalii http://coziamountainrun.ro/, dar acum, post-event, pot spune că șansele de a realiza în ce constă exact ajutorul oferit copiilor din Slobozia se poate percepe doar fiind la fața locului. Din ce am înțeles, copiilor li s-a oferit un week-end întreg, fiind transportați din Slobozia, cazați în căsuțele Mânăstirii Turnu, hrăniți, au avut parte de mici cadouri, inclusiv un frumos tricou roșu marca evenimentului, inclusiv șansa de a participa la o întrecere frumoasă, în aer liber, în natură și într-o atmosferă specifică.
Deși cam aproape după Half Ironman România, la care am participat în 16 iunie, am decis să mă înscriu la Cozia nu neapărat din dorința de a mai face o alergare montană, ci pentru că îl știam pe Tudor și mi se părea interesant să fac o mică contribuție. Am stat mult să mă gândesc dacă particip ca alergător sau voluntar, dar frustrarea de a sta pe marginea unei acțiuni la care aș fi putut fi parte activă, pe traseu, era prea mare, așa că în cele din urmă am decis să fiu alergător și să încerc cum e 30 de km. Nu am studiat traseul, din lipsă de finanțe nici nu m-am dus la recunoașterea traseului. Inițial îmi luasem zi de concediu vineri, să ajung dimineață la Turnu și să văd ce se poate face. Dar au intervenit niște cheltuieli total neașteptate, așa că nema bani de benzină/cazare și a trebuit să caut alte alternative. Cea cu dus-alergat-întors în aceeași zi nu este o variantă pe care o recomand, mi se pare foarte obositoare. Pe traseu, undeva pe la km 12, simțeam că voi aluneca direct în somn, din alergat .... mi-a fost greu, nu e deloc ușor să te trezești la 4 a.m., să faci față drumului de 2 ore, în viteză pe serpentine (aveam stomacul în esofag deja), apoi să alergi în caniculă. Sper să nu mai fiu nevoită mai repet așa o experiență.
Înainte de start
Am pornit pe A1 din București, cu Florin Simion, Costel Zidaru, Mihai Voicu și Mr. Mouse, desigur, la 5:40. În două ore se oprea motorul la destinație, deci ne puteam înscrie conform regulilor anunțate de organizatori (adică până cel târziu în ora 8 a.m.).
Mihai se înscrisese cu o zi înainte doar, după ce mă contactase în urma unui anunț de-al meu, mai vechi, cum că aș căuta partener de echipă pentru http://www.marathon7500.ro/ și îi sugerasem să facă alergarea din Cozia, ca antrenament și ca o bună ocazie să ne cunoaștem. Acum, după această testare, știm că nu putem alerga împreună în Bucegi. El a avut ceva probleme cu niște crampe, nu știu exact ce a fost, dar cert este că a terminat în timpul limită de 8 ore, în timp ce eu tot verificam cu organizatorul dacă nu există noutăți despre cei rămași pe traseu.
M-am întâlnit cu Sebastian, am mai povestit, am făcut o scurtă încălzire împreună și am așteptat startul. Era deja cald, spațiul se umpluse, atmosfera era calmă, noi eram per total destul de puțini participanți – nu cred să fi fost mai mult de 140-150 - și astfel de evenimente au un flair mai aparte. Locația era frumoasă, căsuțele acelea din lemn, charmante, spațiul verde, florile .... nice, o oază de liniște pentru un timp alocat sinelui. Am regretat mult că planul meu inițial de a veni vineri dimineață aici și a sta până duminică nu a funcționat.
Startul nu a fost agresiv, parcă se cunoștea din prima că lipseau alergătorii profesioniști, cei care o pornesc ca din pușcă și impun cursei un ritm diabolic. Concurenții au fost rugați să se plaseze în spatele unui marcaj și acolo ne-am împărțit în două coloane: cei care făceau traseul Stânișoara, de 21 km și cei cu traseul Cozia, de 30 km. Pe o listă se trecea fiecare în parte, manual, fiind lăsat astfel prin acest filtru să meargă spre linia de start. În spatele meu era Mihai, cu nr. 69 și mi-a zis: ”O să alerg în spatele tău.” Oh, nu! ”Nuuu, tu fă-ți cursa ta, normală, mă aștepți la finish, nu are rost să stai după mine.” Și așa a rămas stabilit.
Nu m-am uitat la ceas, dar nu am uitat să apăs start pe Garmin. Erau deja 28-29 de grade Celsius, refuzam să mă gândesc la ce urma. Totuși, Cozia este un munte împădurit și cu siguranță aveam să ne simțit protejați de umbră mai mult de 80% din traseul lung.
Echipament
Organizatorul impusese un recipient de min. 500 ml lichid la purtător și ceva de ploaie. Așa că aveam la mine centura Salomon cu două bidonașede 200 ml și o jachetă impermeabilă, minimalistă, de vreo sută de grame. Și pe Mr. Mouse, desigur, el cântărea cel mai greu probabil :-) Cele două recipiente nu prea sunt eficiente, nu se închid foarte bine și cam pierd lichidul din cauza mișcării, dar totuși m-au ajutat. Fiind o zi îngreunată de caniculă, au fost câteva momente pe traseu când mi-aș fi dorit un recipient mai mare la mine, dar până la urmă m-am descurcat, punctele de hidratare fiind destul de bine amplasate.
Am alergat în pantofii cu profil agresiv, de la Salomon și cu șosete subțiri, cu degețele, ca să evit transpirația dintre degete și generara de bășici. Eu zic că a fost o alegere foarte bună, deși profilul agresiv nu era neapărat necesar (doar în caz de ploaie, desigur).
Pantalon scurt de compresie, maieu de alergare, șapcă și compresie pe gambe. Ce am uitat total să iau și am regretat, au fost gaiterele. Așa că șosetele albe sunt acum negre și pe traseu m-am cam oprit să scot pietricele și pământ, nu știu cum de le-am omis din bagaj!
Am văzut pe traseu alergători cu camelbag. Mihai a plecat în cursă cu un rucsac cam mare, în care avea o sticlă de 1,5 l apă și o pelerină de ploaie mai mare. Rucsacul cred că aveam peste 3 litri, când am pus mâna pe el, la finish ..... Mihai nu recunoaște, dar cu siguranță s-a cam chinuit pe traseu cu așa un bagaj. Pe așa un traseu, să fim serioși, nu alergi cu 3 sau 5 kg în spate. Dar, fiecare se cunoaște mai bine, eu am zis mersi că nu mi-am luat nici bețele, nici camelbag-ul cel mic (încă nu mă pot obișnui să alerg cu el.).
Traseul
.... a ..... fost ..... DUR! Frumos, dar foarte solicitant.
Conform măsurătorilor prin GPS, pe o distanță de 26 km am avut o urcare în altitudine de 2.019 m, cumulat vorbind. Am pornit de la 296 m și am urcat la 1.602 m, dar pe parcurs au tot fost urcușuri și coborâșuri.
Traseul anunțat a fost astfel descris:
km 0  START  – Baraj Turnu  (300 m altitudine) --> drum forestier
km 2  – Manastirea Turnu (320 m) --> poteca, marcaj banda rosie
km 4  – La Troita (673 m) --> poteca, marcaj banda albastra
km 9  – Pausa (300 m) --> drum forestier Punct de hidratare
km 12 – Izvor 1 – Punct de hidratare
km 15 – Manastirea Stanisoara (780 m) --> poteca, marcaj banda albastra Punct de alimentare
km 20 – Cabana Cozia ( 1.573 m)  --> poteca, marcaj banda rosie Punct de alimentare
km 22 – Stana Turneanu (1.180 m)  --> poteca, marcaj banda rosie
km 24 – Izvor 2 – Punct de hidratare
km 26 – La Troita (673 m) --> poteca, marcaj banda rosie 
km 28 -  Manastirea Turnu (320 m) --> poteca, marcaj punct albastru Punct de hidratare
km 29 – Saua din spatele Turnului lui Teofil (470 m) --> poteca, marcaj punct albastru; banda galbena
km 30 SOSIRE  – Baraj Turnu (300 m)
Urcarea de la Mânăstirea Stânișoara spre Cabana Cozia a fost cruntă prin gradul de înclinație și prin lungime. Aici a fost testul de foc pentru mușchii picioarelor. Și, cu siguranță că la înăsprirea condițiilor de concurs, canicula a avut un rol covârșitor. Dacă în loc de 36 de grade am fi avut 25 pe traseu, aș fi putut spune că a fost bine, iar dacă aș fi avut 20 aș fi spus că a fost ideal. Dar cu 36 .... a fost cam de coșmar.

Mi-a plăcut și segmentul ”cu lanțuri”, pasiunea mea. Lanțurile erau de fapt un cablu, pe care eu am preferat să nu-l folosesc. Chestiile astea ruginite sunt periculoase cu mâinile goale. Oricum stâncăraia de acolo este foarte accesibilă și am trecut ușor de ea, doar că nu-mi venea să o las în urmă. Eu am chestia asta, când dau de părți de traseu care mă atrag foarte mult, încetinesc pasul pentru a întârzia îndepărtarea de ele.
Când am ieșit din ”cazanul cu smoală” al urcării și am avut în fața ochilor un fragment aproape plat de drum forestier ușor în coborâre, mi s-a părut absolut ireal și abia aici, după primii pași, am realizat că nu mai mergeam normal. Aveam sentimentul că uitasem să merg pe plat. Imediat am dat de Cabana Cozia unde, în plin soare, era un punct generos de alimentare și am staționat câteva minute. 
Oana Badea mi-a luat cele două sticluțe mici și mi le-a reumplut cu apă, o altă doamnă m-a întrebat dacă cumva sunt la 40+ și când am spus că da, a zis că am ajuns prima aici și că în față mai erau doar două fete, dar mai tinere.
Am luat măr, portocală, glucoză, un pahar cu apă și două căni de ceai din cimbrișor (mi s-a părut neîndulcit și am strâmbat din nas, dar era musai să beau!! și ceva călduț era foarte binevenit la bord :-))
Am pornit mai departe, la doar 50 de m se intra din nou pe potecă. A urmat o grupare stâncoasă cu ceva nisip/pietriș, am urcat pe moț, am trecut și la coborâre am căzut, lungindu-mă pe partea dreaptă în toată lungimea mea. Julituri la cot, palmă și de la genunchi în jos pe gambă, dar cel mai neplăcut era că simțeam cum ligamentul lateral de la genunchi fusese cam atins și mă durea. Pe ultimii 10 km ai cursei m-am cam chinuit și am și șchiopătat o vreme, erau urmările căzăturii de mai devreme. Dar frate, nu m-am oprit, nu știu ce mă mâna. Probabil dorința de a termina, cu siguranță.
Coborârea a fost pe măsura urcării: lungă, abruptă, dificilă, extrem de solicitantă. A fost, cred eu, prima oară când cu adevărat am simțit că pierd controlul asupra picioarelor. Eu care de regulă mă bazez pe o forță deosebită în picioare, acum simțeam cum cedez. Când am ajuns la punctul de hidratare de la Mânăstirea Turnu, am exclamat: ”Vaaaai, ce bine că existați!!!!” și am băut două pahare cu apă. De aici mai urma ”cireașa de pe tort”, adică o urcare de 150 m în altitudine pe o distanță de 600 m, după care mai erau mai puțin de 2 km până la finish.
Acum comentez de-acasă, stau la umbră în colivia asta de beton, dar totuși stau la umbră, cu picioarele la odihnă, am mâncat, am dormit mult, am băut bere rece ..... deci totul mi se pare puțin altfel și vorbesc parcă din amintiri. 
Mi-amintesc că OK, ultimii 10 km au fost dificili, dar ultimii 2 km jumate au fost grei, simțeam că merg strâmb deja, fără glumă! Am mai avut de parcurs undeva sub 1 km pe asfalt, până să trec pe sub poarta de finish. Acolo, la ieșirea de pe traseul de pădure, când intri pe șosea, lipsea clar un marcaj și mă uitam deznădăjtuită spre direcția cea bună. Nah, ce fac acum? Dreapta sau stânga? Eram într-o curbă, deci nu aveam vizibilitate pe distanță lungă. Singurul meu noroc a fost că am mai văzut probabil piciorul de la alergătorul din fața mea, un băiat, altfel, sincer, nu pot să spun în ce direcție aș fi luat-o și nu știu cum s-au descurcat ceilalți, dar clar aici a lipsit îndrumarea. Păcat, chiar înainte de finish să o iei în direcție greșită, după o astfel de cursă, poate fi dureros.
La finish se mai alerga o tură, prin fața căsuțelor și știu că am văzut multe tricouri roșii la un loc, care aplaudau, dar nu am mai avut puterea să reacționez la aplauzele lor. Erau copiii din Slobozia :-)).
Marcajul traseului a fost bun. Să fi fost 2-3 puncte unde a lipsit banda roșie de la Salomon, dar eu personal nu am întâmpinat probleme majore de orientare.
Punctele de hidratare și alimentare bine postate și foarteeeee importante, un mare BRAVO pentru asta!
După finish
Medalia de finish primită imediat după poarta cea mare, roșie, este o farfurie în miniatură, ceramică din Horezu. Scrie pe ea denumirea evenmentului și anul. Mi s-a părut inedită și chiar potrivită pentru finish.
Imediat în dreapta am văzut PEPENE ROȘUuuuuuuu, wow!!! Eram terminată. Sincer, nu vroiam nimic. Doar o pereche de picioare de schimb și chiar am cerut de vreo trei ori, dar nimeni nu avea disponibile :-)) Sebastian își luase în serios rolul de ”bucătar șef” și îi ședea bine. 
Florin și Costel, care alergaseră tura scurtă, erau acolo, m-au întâmpinat, Mihai însă nu era, l-am căutat din priviri peste tot. M-am schimbat imediat, m-am tras la sandale, pantaloni de vară și maieu curat, m-am spălat cu apă rece de la robinetul din curte, am curățat rănile și picioare și gata, eram gata de o felie de pepene și ceva lichide. La cortul de alimentare erau mere, portocale, grep, biscuiți, apă, sponser și pepene roșu. Și mama lui Tudor, cu care m-am întreținut un timp, căci tare mi-a plăcut de ea.
După care pur și simplu m-am întins pe iarbă. După vreo oră și ceva, văzând că Mihai tot nu apare, am început să întreb la cei care înregistrau sosirile. Ce știți de nr. 69? E pe traseu, ar trebui să ajungă în termenul de 8 ore, nu a fost înregistrat ca abandon.
Mihai a ajuns și el puțin înainte de ora 5, terminat. I-am luat rapid rucsacul din spate și nu-mi venea să cred că se cărase cu chestia aia după el pe un traseu de 30 de km. A povestit că a avut crampe încă de la începutul cursei și că a dus-o așa tot timpul. Era terminat și se vedea. Sper să nu se gândească să se înscrie la 7500. Nu spun că nu ar face față, dar nu cred că este pregătit pentru așa ceva. Nu acum, în orice caz.
Traseul sectiunii  Hobby de la Marathon Bucegi 7500:
Lungime: 45 km
Diferenta pozitiva de nivel: 3200 m
Limita de timp: 26 de ore.
Salvamont Pestera – Valea Obarsiei - Omu P1
Omu – Valea Cerbului - Gura Diham P2
Gura Diham – Poiana Izvoarelor - La Prepeleac P3
La Prepeleac - Bucsoiu - Cab. Omu P4
Cab. Omu – Doamnele - Poiana Gutanu P5
Saua Strunga – Salvamont Pestera SOSIRE
La ora 17 era încheierea oficială a cursei și începerea festivității de premiere. Între timp, de la ora patru, s-au desfășurat alergările pentru copii, pe trei categorii de vârstă: 3-5 ani, 6-12 probabil și adolescenții. Pentru primele două categorii, în fața prichindeilor a alergat Sebastian și a fost tare haios, bravo Sebi!!! La adolescenți, a intrat Tudor pe felie. 
Picii au avut de făcut o singură tură de grădină interioară a campingului și au fost cei mai haioși. Copilașii mai mari două ture și adolescenții cred că 4 ture. Foarte frumos și mereu sufăr că nu-mi pot convinge prietenii să înceapă să iasă și ei cu copilașii lor la asemenea evenimente. Mi se pare incredibil că nu o fac, este singura lume sănătoasă care ne-am mai rămas: sportul, natura și tot ce implică aceste evenimente, căci și socializarea este aparte.
Premierea a început pe la cinci și douăzeci, a fost simplă, dar toată lumea a fost ”băgată în seamă”. Mi-a plăcut că nu s-au înghesuit produse în pungile celor de pe podiumuri, ci s-a organizat o tombolă mare și s-au împărțit astfel multe chestii, chiar dacă nu a primit fiecare ce și-ar fi dorit poate. Șepci Salomon, albe, de alergare, niște centuri Salomon (cred că au fost doar 5 disponibile), câteva tricouri, niște flacoane cu untură de pește de la Lysi.
Per total, a fost fein!
Clasament:
Participanți la Traseul Cozia:  68 mixt
Fete: 17, dintre care doar două la 40+ (Didina Manole și eu).
M-am clasat pe locul 35 din 71 la open mixt, locul 4/17 la open fete și locul 1 la categoria de gen și vârstă. Deși am fost doar două participante, Tudor a păstrat totuși categoria și la premiere. Din ce citisem eu în regulament, în cazul în care nu am fi fost minim 5 per categorie, premierea se comasa cu categoria dinainte. 
Dar el a comasat categoriile de vârstă la doar două intervale: 18-39 și 40+ (locul 1 la fete open a terminat cursa în 4h30!). Acum, fiecare organizator face cum crede el mai bine în concursul lui. Băieții fiind mai mulți, cred că e puțin nemulțumitor să te lupți, la 30+ ani cu tineri de 20, dacă nu chiar frustrant. Dar nu întotdeauna contează foarte mult locul în clasament și aici am avut impresia că toată lumea a fost pur și simplu absorbită de atmosfera pașnică și realmente relaxată. Nu a mirosit a adrenalină :-))
Sunt foarte mulțumită de cursă. Nu sunt fericită cu timpul, sună mult cinci ore jumate pentru 26 - 27 de km, dar traseul chiar a fost aproape diabolic. Ca urmare trebuie să fiu mulțumită :-)
Am căzut o singură dată, am evitat alte două căzături care ar fi avut urmări foarte urâte. Am suferit puțin de sete, am suferit mai mult de căldură. Dar .... nu știu cum au trecut cinci ore jumate pe traseu, deci clar nu m-am plictisit, a fost incitant și am avut și muzică la purtător, pentru prima oară. La care am renunțat însă în a doua parte a cursei.
Fein, sper să mai ajung și anul viitor.  
Bravo, Tudor și echipa!

Donnerstag, 28. Juni 2012

Relaxing Travel List. Today: Zanzibar

Zanzibar – insula mirodeniilor & Stone Town – un Patrimoniu Mondial UNESCO

Situat pe lângă coasta Tanzaniei, Arhipeleagul Zanzibar – componentă a Tanzaniei, chiar dacă adesea este considerat ca fiind un stat separat - este un buchet de peste 50 de insule, majoritatea dintre ele cu o istorie străveche și un amalgam cultural complex. Cea mai cunoscută dintre ele este cea care și dă numele arhipeleagului: Zanzibar (”Unguja”).

Insulele mai mari ale arhipeleagului sunt foarte fertile și dispun de resurse agricole diverse. Pe suprafața lor se întind numeroase ferme de mici dimensiuni, iar aerul, prin aromele puternice ale diferitelor mirodenii, conferă un spirit foarte exotic. Plajele de nisip sunt magnifice, multe sunt acoperite cu o pulbere albă nisipoasă și umbra palmierilor oferă o relaxare supremă, în timp ce recifele îmbie la scufundări și snorkeling.
STONE TOWN
este inima orașului Zanzibar, un adevărat labirint de alei înguste încărcate cu palate, moschei și mici magazine. Este o invitație în sine de a veni până aici și de a sta una sau două nopți într-unul din hotelurile mignone sau casele comercianților, singura ta grijă fiind să adulmeci atmosfera până în străfundurile eului propriu.
Stone Town sau Mji Mkongwe, în limba swahili însemnând "orașul vechi", reprezintă partea antică a orașului Zanzibar (sau Unguja Mjini) - capitala insulei Unguja, informal cunoscută sub numele de Zanzibar, parte a arhipeleagului tanzanian. Se află situat pe coasta vestică a insulei Unguja, principala insulă a arhipeleagului. Fostă capitală a Sultanatului Zanzibar și un centru comercial înfloritor, obiectul principal al comerțului fiind mirodeniile, orașul a crescut în importanță ca punct forte al Zanzibarului în timpul perioadei coloniale. La momentul în care Tanganiyka și Zanzibar s-au reunit în Republica Unită a Tanzaniei, Zanzibar și-a menținut statutul semi-autonom, păstrând Stone Town ca locație a guvernului local.
Raportat la Africa de Est, Stone Town deține o importanță istorică și artistică deosebită. Arhitectura sa, majoritară din secolul al XIX-lea, oglindește diversele influențe provenind din cultura Swahili, o împletitură remarcabilă de elemente maure, arabe, persane, indiane și europene, astfel că orașul a fost inclus, din anul 2000, în Patrimoniul Mondial UNESCO de Site-uri.
Datorită patrimoniului său, Stone Town este și un important punct de atracție al Tanzaniei și o mare parte a economiei sale este dependentă de activitățile derulate de industria turismului.
COASTA DE EST A ZANZIBAR-lui
se remarcă prin liniatura țărmurilor de nisip fin și alb, oferind cea mai pură relaxare. Aici se află situate cele mai bune resorturi turistice, fiecare debordând de un specific aparte. Te poți bucura aici de un sejur sau poți călători în larg către Insula Mnemba, pentru o evadare originală pe o insulă privată.
ZANZIBAR – PARTEA DE NORD
La aproximativ două sau trei ore de condus dinspre Stone Town, Nungwi a constituit pentru timp îndelungat un real magnet pentru cei care își căutau bucățica lor de paradis. Aici e universul scufundătorilor și al amatorilor de plajă, care se bucură în aceeași măsură și de o atmosferă plină de viață specifică unui spațiu non-urban care nu își găsește termen de comparație cu ce cunoaștem noi în Europa.
PENINSULA MICHAMVI
este în extrema sud-estică a Zanzibar-lui și nu se deosebește de ”Coasta de Est”, adică lodges, un hotel mai mare și oarecum trăznit, plaje interminabile, palmieri și albul fin al nisipului.
ZANZIBAR – PARTEA DE SUD-VEST
La sud de Stone Town, Peninsula Fumba este cea mai relaxată și prietenoasă parte a insulei, extrem de liniștită și cu un număr redus de vizitatori.
INSULA PEMBA
este parte componentă a arhipeleagului și se află la o distanță de jumătate de oră de zbor pe direcția nord-est de Zanzibar. 
Este o insulă mai puțin dezvoltată, dispune de o lodge și este locuită de o populație care a rămas mai ancorată în tradiții decât în alte locuri ale arealului.
INSULA MAFIA,
deși nu aparține de Arhipeleagul Zanzibar, se învecinează cu Insula Pemba și este, cu siguranță, un loc care merită explorat. 
Aici găsești o serie de mici lodges charmante și poți savura din plin activitățile de scufundare și snorkeling, chiar dacă locurile nu oferă strălucirea altora.
 Gata pentru împlinirea unui vis?

Mittwoch, 27. Juni 2012

Adventure Travel List. Today: SAFARI in Tanzania


Există mai multe feluri de ”a preumbla” un teritoriu. Pentru Tanzania - și nu numai - modalitatea cea mai fascinantă este, pe lângă un trekking prin ținuturile înalte ale țării, ce culminează cu urcarea pe ”acoperișul Africii”, Muntele Kilimanjaro, cu siguranță, un safari.
In limba swahili, “safari” înseamna calatorie. Pe parcursul timpului, termenul a căpătat valoarea unui sinonim pentru ”calatorie de aventura prin stepa africana, pentru a observa animalele”.   
Safari înseamnă multă atenție, multă concentrare, o nouă stare de oboseala – sau pur și simplu o altă formă a oboselii. Aici te oboseste diversitatea culorilor, multitudinea animalelor, grija sa nu le deranjezi, caldura, mișcarea din jurul tău, chiar și liniștea din jurul tău. Aici devii practic dependent de un mijloc de locomotie, cel mai adesea un jeep. Pe timpul cat esti in tururile de observare a animalelor nu ai voie sa cobori din el. Ghidul are o alta pregatire si abordare față de ghidul care te însoteste in zona inalta a Africii, bucatarul are si el o alta pregatire, practic te afli in alta tara, pe alte taramuri, in alta regiune, in alt anotimp. In zona tinuturilor inalte, daca ai suflet de calator si de adorator al muntelui, cu tot ce implica ei, vei simti tot timpul “suflarea muntelui in ceafa”, desi noi mergeam spre el si nu ne-a permis decat intr-o singura dimineata, cand tocmai se intampla sa nu ploua, sa ii vedem silueta dominanta.  Acolo e clar: muntele domina, el e stapanul. Jos, in savana, nimerind si pe perioada migratiei animalelor, cand turme imense de gazele gnu se impiedica reciproc in goana lor aparent greoaie si orbecaitoare, fortele dominante sunt de alta natura si sunt multiple. Aici te afli, precum un intrus, pe teritoriul lor. Ele au voie aici, tie doar ti se permite. Din comportamentul ghidului nostru mi-am dat seama ca ei, africanii, realizeaza in mare parte acest raport de forte, chiar daca omul dispune de gloante si chiar daca ghizii umbla permanent cu armament la ei. A fost un sentiment placut sa vad omenia din el, care nu provenea din niste reguli scrise, ci din dragostea pentru animale si de natura. 
Pasărea ”secretar” a ieșit și ea la preumblare. Erau multe, nu se apropiat foarte tare de corturi, dar erau foarte obișnuite cu masele de turiști. O prezență cel puțin interesantă.
Aflata pentru prima oara pe continentul african, am experimentat un amalgam de senzatii si nu doar mi-am testat, ci chiar mi-am fortat limitele in doua lumi diferite: potecile care te urca pe Kilimanjaro, la 5.895 m si lumea savanei de tinuturile joase. A fost o experienta fascinanta si care te ajuta nu doar sa descoperi, ci si sa-ti reevaluezi criteriile si perceptia despre viata. Am constatat cu uimire cum o natiune atat de simpla, care traieste in conditii atat de primitive, se dovedeste a fi, intr-o anume masura, mult mai civilizata decat multi europeni. A fost impresionant sa le observ atitudinea fata de animalele salbatice, efortul de a le proteja si de a limita la maximum orice ingerinta in lumea lor  atat de linistita, unde oamenii, si indeosebi turistii, nu ar trebui sa aiba acces. Un safari este, cu siguranta, o experienta de viata cu totul speciala!
In mai putin de doua ore de la plecarea din Arusha am intrat in Parcul National Tarangire, unul dintre cele 14 parcuri naționale ale Tanzaniei, situat la SV de Arusha, în apropierea Lacului Manyara. Parcul este străbătut de Fluviul Tarangire, o culoare pământie-roșiatică ce străbate albia chiar și pe timpul anotimpului uscat, din iulie până în octombrie, atrăgând astfel la adăpat animalele din zonele secetoase.
Accesul în aceste rezervații care ne transportă în alt univers al vieții se realizează exclusiv în baza unui permis de vizitare și de regulă acesta este pus la dispoziție de agenția de turism locală, ghidul și bucătarul însoțitori fiind o condiție de bază pentru grupurile de turiști. Întregul sistem este foarte bine pus la punct și funcționează fantastic de bine, ghizii au experiență, tact și contribuie la realizarea unui sejur fără cusur. Nu uita că te afli în regatul animalelor sălbatice și cu siguranță, oricât de aventurier ar fi spiritul tău, nu te-ai lipsi de un cunoscător al locului.
Teritoriile rezervațiilor sunt străbătute de drumuri pe care au acces mașinile de teren și infrastructura este gândită în așa fel încât turistul, avid de orice mișcare a oricărui animal, să nu piardă nici o șansă de a întâlni exemplare din toate speciile la care probabil visează din copilărie. În Tarangire trăiesc: zebrele de stepă, antilopele Gnu, bivolul african, antilopele Impala, elefanți, girafe, hipopotami, o specie de porci sălbatici, lei, leoparzi, manguste zebrate, imense colonii de babuini, maimuța verde. Musca Tzetze este și ea prezentă și un vaccin profilactic este mai mult decât recomandat, doar animalele sălbatice fiind imune la înțepătura acesteia.
Parcul Serengeti este o savană cu puțini arbori, ce se întinde pe o suprafata de aprox. 30.000 kmp, situata in nordul Tanzaniei, la est de Lacul Victoria și la sud de Kenia.
 O girafă - sau ”giraf”, nu știu, io l-am întrebat, dar avea urechile prea sus :-)) - ieșită pe ”El Corso de Serengeti”, la amurg. Și dă-i și-așteaptă, să nu cumva să sperii fauna înconjurătoare. Fascinantă seară!
Cuvantul Serengeti provine din limba massai și inseamna ”pamantul fara de sfarsit”. O suprafata atat de mare dispune si de o oarecare diversitate, astfel incat in partea de sud teritoriul este impregnat de imaginea stepei joase, iar in partea de nord apar mici dealuri si ”smocuri de padure”. Partea centrala nu are arbori de nici un fel, iar in SE se intinde o zonă absolut specială, amprentata de vulcanism: este vorba de Craterul Ngorongoro, declarat Areal Mondial de Conservare din 1979.
Coborarea in crater este destul de abrupta. Pe acest teritoriu nu ajung girafele, pericolul de a-si frange coloana vertrebrala impresionanta fiind mult prea mare. Iar turmele de elefanti de aici nu pot iesi in afara craterului, fiind imposibil sa urce spre exterior. Poate ca nu as fi remarcat aceste aspecte, daca nu le-as fi auzit de la ghidul nostru, Abdul.
Voioși, ”băieții de la intrare” în Tarangire. Absolut de excepție, oamenii ăștia cu siguranță și-au nimerit bine vocația și asta ne face nouă experiența mult mai plăcută și interesantă :-)
Imaginile care m-au marcat cel mai mult în Serengeti, la inceput de ianuarie, au fost cele legate de turme imense de antilope Gnu aflate in migratie. Este ceva ce ramane intiparit pe retina pe veci. Iar in Craterul Ngorongoro, urmele lăsate în sol de elefanți, un rinocer alb, solitar, numărul mare de păsări flamingo si intreaga atmosfera care cu greu poate fi descrisa. Trebuie ajuns acolo si simtit.
Era sătul, adulmeca doar aerul. Leoaica dormea în spatele lui. Leii și felinele în general nu se arată cu mare generozitate, preferă iarba înaltă, care-i protejează. O și folosesc de altfel ca paravan pentru a sta la pândă. Noroc că în ziua respectivă luase masa, deci noi nu constituiam o tentație :-) Leii oricum nu mănâncă în fiecare zi.
 O saptamana de safari inseamna mult mai mult decat se poate povesti aici. Asfintitul de soare este incredibil de frumos, intensitatea culorilor este ireala, privirile feroce ale bivolilor iti pot da insomnii, daca alegi varianta unui sejur cu cortul, ragetul leilor, sunetele obraznice ale babuinilor, saruturile și pufaiturile zgomotoase ale hipopotamilor, delicatetea pasarilor flamingo, fragilitatea girafelor, repeziciunea antilopelor Impala, dungile zebrelor, curiozitatea pasarilor ”Secretaire”, obraznicia maimutelor care te pandesc sa te fure, aparenta pasivitate a reptilelor uriase, vociferarea pasarilor, sunetul sinistru al vulturilor cocotati pe cate un varf de ramuri, cautand un cadavru din care sa se infrupte, sunetele noptii, ploaia, curcubeul, arborii, insulele de verdeata presarate cu roci superbe de granit alb, lenea inselatoare a marilor feline... totul este un univers absolut greu de uitat, odata ce ai avut onoarea sa pasesti prin el, ca vizitator de scurta durata.
Forma specifică a unei comunități de masai. Satul e dispus în formă circulară. În mijloc, protejate de rândul colibelor care încercuiesc zona, stau animalele ”de pe lângă casa omului”.
 La 13 km distanta de crater am avut sansa sa pot vizita un sat de Masai. Accesul nu este gratuit, caci si Masaii de aici stiu ce inseamna comertul pe bani. Negocierea tarifului se face direct cu seful de trib. Noi eram un grup de 3 si unul dintre noi a fost cel care a vorbit cu seful de trib. Ne-a cerut 60 de dolari de fiecare si in schimb aveam voie sa intram in sat, sa ne plimbam oricat, sa facem fotografii si, desigur, pentru alte sume de bani, sa cumparam podoabele mesterite de femeile din trib. La cateva zeci de metri de sat se afla si scoala pentru cei mici, unde copiii invatau engleza. Cel putin acela a fost momentul la care ne-am nimerit noi.
O zi specifica de safari decurge astfel:
Ador felinele. Mari și mici. Alea mari, așa, mai de la distanță. Măria Sa, Ghepardul (fără Alain Delon, parcă el juca în film, nu?)
 Trezirea intre orele 6 si 7. De regula, nu se doarme mai mult de doua nopti in acelasi loc, caci sunt multe de vazut si distantele nu sunt foarte scurte. Eu am ales varianta de cort, deci ghidul si bucatarul, echipa locala care ne-a insotit, are nevoie de timp sa stranga si sa monteze corturile, sa rezolve formalitatile de intrare in locurile de campare, sa-si aranjeze ustensilele de care au nevoie pentru a pregati mancarea, sa gateasca.
Se pleaca in jur de ora 9, fie spre noua locatie de campare, fie pe o ruta din parcul national unde se stationeaza in noaptea respectiva.
Pranzul se serveste la pachet, undeva pe drum. Pe rutele de safari exista locuri special amenajate, unde turistii isi pot consuma pachetul de pranz pe care il au cu sine. In Serengeti, intr-una din zile, tot incercand noi sa dam si de o pereche de lei, ne-am oprit sa mancam exact intr-o oaza de verdeata unde de regula aceste feline se adapostesc de soare. Nu era nimic amenajat. Ghidul care ne insotea are permanent o arma cu el si asta constituie siguranta noastra. Sincer vorbind, nu am avut emotii de niciun fel, mi s-a parut destul de exotic un pranz in plina savana africana.
Aici am luat și noi prânzul, cu ochii cât cepele să nu apară vreun leu flâmând. Desigur că era în afara programului permis, am avut un ghid de excepție :-)
Micul dejun si cina se servesc la locul de campare si bucataria de savana a fost una dintre cele mai interesante experiente gustative pe care le-am incercat la viata mea, baza fiind legumele. Presupun ca cei care nu consuma carne sunt mai avantajati din acest punct de vedere, caci nu simt deloc lipsa unui aliment pe care ei oricum nu il consuma in mod regulat.
Daca te simti obosit si nu ai chef sa mergi la plimbare sa observi animale in habitatul lor natural, poti ramane la locul de cazare. Relaxare deplina. Timp de reasezare a gandurilor, eventual de setare sau de reinterpretare a prioritatilor si valorilor vietii. Este o liniste aparte.
Gazelele Impala - sunt precum argintul viu și au un ”design” fascinant. Îți vine să le pupi la nesfârșit, direct pe botic”
Există multe variante de a realiza un safari și de a trăi această experiență unică. Pentru cei care sunt amatori de munți înalți, o combinație de urcare a Muntelui Kilimanjaro și ulterior un safari poate constitui un concediu fascinant de două săptămâni. Având în vedere costurile de avion – se poate zbura până în Nairobi/Kenia și de acolo tranfer rutier până în Tanzania sau se poate zbura direct până în Tanzania -, recomand un sejur de minimum 10 zile sau două săptămâni.

I'm WATCHing YOU!! :-)