Adventure Travel List. Today: SAFARI in Tanzania

Există mai multe feluri de ”a preumbla” un teritoriu. Pentru Tanzania - și nu numai - modalitatea cea mai fascinantă este, pe lângă un trekking prin ținuturile înalte ale țării, ce culminează cu urcarea pe ”acoperișul Africii”, Muntele Kilimanjaro, cu siguranță, un safari.

In limba swahili, “safari” înseamna calatorie. Pe parcursul timpului, termenul a căpătat valoarea unui sinonim pentru ”calatorie de aventura prin stepa africana, pentru a observa animalele”.   

Safari înseamnă multă atenție, multă concentrare, o nouă stare de oboseala – sau pur și simplu o altă formă a oboselii. Aici te oboseste diversitatea culorilor, multitudinea animalelor, grija sa nu le deranjezi, caldura, mișcarea din jurul tău, chiar și liniștea din jurul tău. Aici devii practic dependent de un mijloc de locomotie, cel mai adesea un jeep. Pe timpul cat esti in tururile de observare a animalelor nu ai voie sa cobori din el. Ghidul are o alta pregatire si abordare față de ghidul care te însoteste in zona inalta a Africii, bucatarul are si el o alta pregatire, practic te afli in alta tara, pe alte taramuri, in alta regiune, in alt anotimp. In zona tinuturilor inalte, daca ai suflet de calator si de adorator al muntelui, cu tot ce implica ei, vei simti tot timpul “suflarea muntelui in ceafa”, desi noi mergeam spre el si nu ne-a permis decat intr-o singura dimineata, cand tocmai se intampla sa nu ploua, sa ii vedem silueta dominanta.  Acolo e clar: muntele domina, el e stapanul. Jos, in savana, nimerind si pe perioada migratiei animalelor, cand turme imense de gazele gnu se impiedica reciproc in goana lor aparent greoaie si orbecaitoare, fortele dominante sunt de alta natura si sunt multiple. Aici te afli, precum un intrus, pe teritoriul lor. Ele au voie aici, tie doar ti se permite. Din comportamentul ghidului nostru mi-am dat seama ca ei, africanii, realizeaza in mare parte acest raport de forte, chiar daca omul dispune de gloante si chiar daca ghizii umbla permanent cu armament la ei. A fost un sentiment placut sa vad omenia din el, care nu provenea din niste reguli scrise, ci din dragostea pentru animale si de natura. 

Pasărea ”secretar” a ieșit și ea la preumblare. Erau multe, nu se apropiat foarte tare de corturi, dar erau foarte obișnuite cu masele de turiști. O prezență cel puțin interesantă.

Aflata pentru prima oara pe continentul african, am experimentat un amalgam de senzatii si nu doar mi-am testat, ci chiar mi-am fortat limitele in doua lumi diferite: potecile care te urca pe Kilimanjaro, la 5.895 m si lumea savanei de tinuturile joase. A fost o experienta fascinanta si care te ajuta nu doar sa descoperi, ci si sa-ti reevaluezi criteriile si perceptia despre viata. Am constatat cu uimire cum o natiune atat de simpla, care traieste in conditii atat de primitive, se dovedeste a fi, intr-o anume masura, mult mai civilizata decat multi europeni. A fost impresionant sa le observ atitudinea fata de animalele salbatice, efortul de a le proteja si de a limita la maximum orice ingerinta in lumea lor  atat de linistita, unde oamenii, si indeosebi turistii, nu ar trebui sa aiba acces. Un safari este, cu siguranta, o experienta de viata cu totul speciala!

In mai putin de doua ore de la plecarea din Arusha am intrat in Parcul National Tarangire, unul dintre cele 14 parcuri naționale ale Tanzaniei, situat la SV de Arusha, în apropierea Lacului Manyara. Parcul este străbătut de Fluviul Tarangire, o culoare pământie-roșiatică ce străbate albia chiar și pe timpul anotimpului uscat, din iulie până în octombrie, atrăgând astfel la adăpat animalele din zonele secetoase.

Accesul în aceste rezervații care ne transportă în alt univers al vieții se realizează exclusiv în baza unui permis de vizitare și de regulă acesta este pus la dispoziție de agenția de turism locală, ghidul și bucătarul însoțitori fiind o condiție de bază pentru grupurile de turiști. Întregul sistem este foarte bine pus la punct și funcționează fantastic de bine, ghizii au experiență, tact și contribuie la realizarea unui sejur fără cusur. Nu uita că te afli în regatul animalelor sălbatice și cu siguranță, oricât de aventurier ar fi spiritul tău, nu te-ai lipsi de un cunoscător al locului.

Teritoriile rezervațiilor sunt străbătute de drumuri pe care au acces mașinile de teren și infrastructura este gândită în așa fel încât turistul, avid de orice mișcare a oricărui animal, să nu piardă nici o șansă de a întâlni exemplare din toate speciile la care probabil visează din copilărie. În Tarangire trăiesc: zebrele de stepă, antilopele Gnu, bivolul african, antilopele Impala, elefanți, girafe, hipopotami, o specie de porci sălbatici, lei, leoparzi, manguste zebrate, imense colonii de babuini, maimuța verde. Musca Tzetze este și ea prezentă și un vaccin profilactic este mai mult decât recomandat, doar animalele sălbatice fiind imune la înțepătura acesteia.

Parcul Serengeti este o savană cu puțini arbori, ce se întinde pe o suprafata de aprox. 30.000 kmp, situata in nordul Tanzaniei, la est de Lacul Victoria și la sud de Kenia.

 O girafă - sau ”giraf”, nu știu, io l-am întrebat, dar avea urechile prea sus :-)) - ieșită pe ”El Corso de Serengeti”, la amurg. Și dă-i și-așteaptă, să nu cumva să sperii fauna înconjurătoare. Fascinantă seară!

Cuvantul Serengeti provine din limba massai și inseamna ”pamantul fara de sfarsit”. O suprafata atat de mare dispune si de o oarecare diversitate, astfel incat in partea de sud teritoriul este impregnat de imaginea stepei joase, iar in partea de nord apar mici dealuri si ”smocuri de padure”. Partea centrala nu are arbori de nici un fel, iar in SE se intinde o zonă absolut specială, amprentata de vulcanism: este vorba de Craterul Ngorongoro, declarat Areal Mondial de Conservare din 1979.

Coborarea in crater este destul de abrupta. Pe acest teritoriu nu ajung girafele, pericolul de a-si frange coloana vertrebrala impresionanta fiind mult prea mare. Iar turmele de elefanti de aici nu pot iesi in afara craterului, fiind imposibil sa urce spre exterior. Poate ca nu as fi remarcat aceste aspecte, daca nu le-as fi auzit de la ghidul nostru, Abdul.

Voioși, ”băieții de la intrare” în Tarangire. Absolut de excepție, oamenii ăștia cu siguranță și-au nimerit bine vocația și asta ne face nouă experiența mult mai plăcută și interesantă :-)

Imaginile care m-au marcat cel mai mult în Serengeti, la inceput de ianuarie, au fost cele legate de turme imense de antilope Gnu aflate in migratie. Este ceva ce ramane intiparit pe retina pe veci. Iar in Craterul Ngorongoro, urmele lăsate în sol de elefanți, un rinocer alb, solitar, numărul mare de păsări flamingo si intreaga atmosfera care cu greu poate fi descrisa. Trebuie ajuns acolo si simtit.

Era sătul, adulmeca doar aerul. Leoaica dormea în spatele lui. Leii și felinele în general nu se arată cu mare generozitate, preferă iarba înaltă, care-i protejează. O și folosesc de altfel ca paravan pentru a sta la pândă. Noroc că în ziua respectivă luase masa, deci noi nu constituiam o tentație :-) Leii oricum nu mănâncă în fiecare zi.

 O saptamana de safari inseamna mult mai mult decat se poate povesti aici. Asfintitul de soare este incredibil de frumos, intensitatea culorilor este ireala, privirile feroce ale bivolilor iti pot da insomnii, daca alegi varianta unui sejur cu cortul, ragetul leilor, sunetele obraznice ale babuinilor, saruturile și pufaiturile zgomotoase ale hipopotamilor, delicatetea pasarilor flamingo, fragilitatea girafelor, repeziciunea antilopelor Impala, dungile zebrelor, curiozitatea pasarilor ”Secretaire”, obraznicia maimutelor care te pandesc sa te fure, aparenta pasivitate a reptilelor uriase, vociferarea pasarilor, sunetul sinistru al vulturilor cocotati pe cate un varf de ramuri, cautand un cadavru din care sa se infrupte, sunetele noptii, ploaia, curcubeul, arborii, insulele de verdeata presarate cu roci superbe de granit alb, lenea inselatoare a marilor feline... totul este un univers absolut greu de uitat, odata ce ai avut onoarea sa pasesti prin el, ca vizitator de scurta durata.

Forma specifică a unei comunități de masai. Satul e dispus în formă circulară. În mijloc, protejate de rândul colibelor care încercuiesc zona, stau animalele ”de pe lângă casa omului”.

 La 13 km distanta de crater am avut sansa sa pot vizita un sat de Masai. Accesul nu este gratuit, caci si Masaii de aici stiu ce inseamna comertul pe bani. Negocierea tarifului se face direct cu seful de trib. Noi eram un grup de 3 si unul dintre noi a fost cel care a vorbit cu seful de trib. Ne-a cerut 60 de dolari de fiecare si in schimb aveam voie sa intram in sat, sa ne plimbam oricat, sa facem fotografii si, desigur, pentru alte sume de bani, sa cumparam podoabele mesterite de femeile din trib. La cateva zeci de metri de sat se afla si scoala pentru cei mici, unde copiii invatau engleza. Cel putin acela a fost momentul la care ne-am nimerit noi.

O zi specifica de safari decurge astfel:

Ador felinele. Mari și mici. Alea mari, așa, mai de la distanță. Măria Sa, Ghepardul (fără Alain Delon, parcă el juca în film, nu?)

 Trezirea intre orele 6 si 7. De regula, nu se doarme mai mult de doua nopti in acelasi loc, caci sunt multe de vazut si distantele nu sunt foarte scurte. Eu am ales varianta de cort, deci ghidul si bucatarul, echipa locala care ne-a insotit, are nevoie de timp sa stranga si sa monteze corturile, sa rezolve formalitatile de intrare in locurile de campare, sa-si aranjeze ustensilele de care au nevoie pentru a pregati mancarea, sa gateasca.

Se pleaca in jur de ora 9, fie spre noua locatie de campare, fie pe o ruta din parcul national unde se stationeaza in noaptea respectiva.

Pranzul se serveste la pachet, undeva pe drum. Pe rutele de safari exista locuri special amenajate, unde turistii isi pot consuma pachetul de pranz pe care il au cu sine. In Serengeti, intr-una din zile, tot incercand noi sa dam si de o pereche de lei, ne-am oprit sa mancam exact intr-o oaza de verdeata unde de regula aceste feline se adapostesc de soare. Nu era nimic amenajat. Ghidul care ne insotea are permanent o arma cu el si asta constituie siguranta noastra. Sincer vorbind, nu am avut emotii de niciun fel, mi s-a parut destul de exotic un pranz in plina savana africana.

Aici am luat și noi prânzul, cu ochii cât cepele să nu apară vreun leu flâmând. Desigur că era în afara programului permis, am avut un ghid de excepție :-)

Micul dejun si cina se servesc la locul de campare si bucataria de savana a fost una dintre cele mai interesante experiente gustative pe care le-am incercat la viata mea, baza fiind legumele. Presupun ca cei care nu consuma carne sunt mai avantajati din acest punct de vedere, caci nu simt deloc lipsa unui aliment pe care ei oricum nu il consuma in mod regulat.

Daca te simti obosit si nu ai chef sa mergi la plimbare sa observi animale in habitatul lor natural, poti ramane la locul de cazare. Relaxare deplina. Timp de reasezare a gandurilor, eventual de setare sau de reinterpretare a prioritatilor si valorilor vietii. Este o liniste aparte.

Gazelele Impala - sunt precum argintul viu și au un ”design” fascinant. Îți vine să le pupi la nesfârșit, direct pe botic”

Există multe variante de a realiza un safari și de a trăi această experiență unică. Pentru cei care sunt amatori de munți înalți, o combinație de urcare a Muntelui Kilimanjaro și ulterior un safari poate constitui un concediu fascinant de două săptămâni. Având în vedere costurile de avion – se poate zbura până în Nairobi/Kenia și de acolo tranfer rutier până în Tanzania sau se poate zbura direct până în Tanzania -, recomand un sejur de minimum 10 zile sau două săptămâni.

 combină apoi cu o definiție a relaxării: o săptămână în Zanzibar!

Tansanian Safari-1.

Duminica, 31 decembrie 2006

African Safari, Tanzania

Dupa sase zile de ploaie, salbaticie, urcus, coboras si iar ploaie, intram intr-o cu totul alta faza a incursiunii mele pe continentul negru, din mai multe puncte de vedere: alta clima, alte conditii meteorologice, alte altitudini, alt cort, alta hrana, alta suferinta fizica, alte emotii si o aproape absoluta relaxare fizica. Si povestea va fi cu siguranta mai prozaica si mult mai scurta.

Safari inseamna multa atentie, multa concentrare, o noua stare de oboseala, pur și simplu altă formă a oboselii. Aici te oboseste diversitatea culorilor, multitudinea animalelor, grija sa nu le deranjezi, caldura, mișcarea din jurul tău, chiar și liniștea din jurul tău.. Aici devii practic dependent de un mijloc de locomotie, pe timpul cat esti in tururile de observare a animalelor nu ai voie sa cobori din jeep. Ghidul are o alta structura, bucatarul are o alta pregatire, practic te afli in alta tara, pe alte taramuri, in alta regiune, in alt anotimp. In zona tinuturilor inalte, daca ai suflet de calator si de adorator al muntelui, cu tot ce implica ei, vei simti tot timpul “suflarea muntelui in ceafa”, desi noi mergeam spre el si nu ne-a permis decat intr-o singura dimineata, cand tocmai se intampla sa nu ploua, sa ii vedem silueta dominanta. Acolo e clar: muntele domina, el e stapanul. Jos, in savana, nimerind si pe perioada migratiei animalelor, cand turme imense de gazele gnu se impiedica reciproc in goana lor aparent greoaie si orbecaitoare, fortele dominante sunt de alta natura si sunt multiple. Aici te afli, precum un intrus, pe teritoriul lor. Ele au voie aici, tie doar ti se permite. Din comportamentul ghidului nostru mi-am dat seama ca ei, africanii, realizeaza in mare parte acest raport de forte, chiar daca omul dispune de gloante si chiar daca ghizii umbla cu armament permanent la ei. A fost un sentiment placut sa vad omenia din el care nu respira din niste reguli scrise, ci din faptul ca el parea sa fie asa, iubitor de animale si de natura. Parea sa faca meseria aceasta din dragoste pentru aceste componente ale universului.

Ieri, dupa toata nebunia indurata pe ultimii kilometri de coborare, am spus “Adios, Kilimanjaro!” si dupa un drum de aproape doua ore, la ora 4 p.m. ajungeam la hotelul din Arusha, unde statusem si prima noapte petrecuta in Tanzania, bucurandu-ma de un dus cu apa fierbinte.

Insirasem pe pat tot ce continea rucsacul meu, multe lucruri erau ude, toti banii care ii avusesem erau uzi, deci patul intreg era acoperit cu bancnote. Pregatirea bagajului pentru saptamana de safari era o sarcina mult mai usoara, comparativ cu cele necesare pentru trekking. Ceea ce imi lipsea fantastic si nu am gasit nici o solutie pana la final, era o pereche de sandale. Avand cu mine doua perechi de bocanci, nu avusesem unde sa mai pun si o alta pereche de incaltaminte si nu am avut nici o ocazie, intre Kili si safari, sa caut pe undeva orice altceva de incaltat, programul fiind foarte strans facut. Singurele lucruri pe care le-am putut cumpara in zilele urmatoare au fost o umbrela – nu e de ras! – si doua cutii cu ceai african.

In ultima zi a anului 2006, 31 decembrie, jeep-ul nostru de safari a pornit motorul la ora 09:20 dimineata. Din cei patru francezi cu care petrecusem prima saptamana, mai ramasesera doi, Rene si Francine, niste oameni placuti, profesori, dar relativ distanti. Din pacate, ei nu stiau engleza, iar franceza mea nu imi permitea sa incheg conversatii. Ceilalti doi aventurieri trebuiau sa ajunga in Franta, deci au trebuit sa renunte la rasfatul oferit de saptamana pe care o incepeam, deja cu o alta filosofie de viata. Sau nu neaparat alta, dar sigur imbogatita cu elemente noi.

Ploua de mama focului, dar in jur era vegetatie luxurianta, totul era de un verde crud absolut minunat, starea de spirit era alta, desi cu greu imi puteam imagina safari pe timp de ploaie. Si era foarte cald, iar aerul foarte umed, un strat de ceata insistenta coborand foarte jos.

In mai putin de doua ore am intrat in Parcul National Tarangire.

Africa (10) - 6th day_bye-bye Kibo!

episodul anterior, ascensiunea propriu-zisă pe acoperișul Africii - click here 

Traseul de coborare pe Mweka Route a fost aparte, diferentiindu-se de peisagistica ultimelor 5 zile. Pur si simplu frumos, sublim, sublim de frumos! Asta pentru cei care apreciaza tinuturile aride formate in general in zonele vulcanilor. In drum spre tabara de baza vedeai si simteai aderenta pe lava pietrificata in tot felul de forme, in drumul dinspre tabara de baza totul era un pustiu infinit acoperit cu o vegetatie scurta, un verde ce parca se lupta sa iasa din cenusiul general, un alb al unor plante micute si cretulii, apoi un platou imens cu milioane de roci vulcanice de toate dimensiunile.

La un moment dat pe drum am dat de un vehicol mare, din fier, cu o roata.

Ni se parea putin probabil sa fie utilizat ca mijloc de salvare, avandu-se in vedere greutatea pe care o inspira privindu-l, dar dupa vreo jumatate de ora ne-am intalnit realmente cu un caraus local care cara un astfel de vehicol spre baza muntelui, si de la care am aflat ca este folosit pentru salvarea turistilor accidentati.

Dupa ce am iesit din zona de pacla, probabil dupa circa o ora de mers sustinut, peisajul a devenit mai prietenos. Ne-am oprit sa ne fotografiem figurile tumefiate si ne-am declarat de-a dreptul ingroziti sa ne vedem propriile fete, cu nasul si barbia acoperite de o crusta galbuie, cu buzele umflate pana spre limita durerii, cu pometii de nerecunoscut si cu ochii mici, infundati in pernitele acestora, avand parca si o alta linie directionala decat cea initiala! Eram de-a dreptul desfigurati, dupa cum se poate vedea si in fotografie (nici eu nu ma recunosc)!

In cele doua ore de mers ne-am mai intretinut la vorba cu Prosper, asistentul ghidului sef, un baiat foarte tanar si frumusel in rasa lui, aproape delicat. Tamplar de meserie, facea jobul acesta pentru a mai castiga un ban, dar intentia lui era de a face o scoala mai departe, pentru ca este foarte greu sa fii ghid montan in tinuturile inalte, nu ii place pe termen lung. La viata lui mai fusese in Zimbabwe si in Africa de Sud, in rest nu a parasit continentul african din lipsa de bani, ca de altfel probabil 95% din populatia Tansaniei, Keniei si a celorlalte tari aflate in aceeasi stare de subdezvoltare. Venind dintr-o tara ca Romania, unde am prins si vreo 20 de ani de lipsuri, din care vreo 9 ani de crunta saracie si infometare pe toate planurile, sa vezi realitatea africana ramane pana la urma tot un soc. Acolo aflandu-te si mai vorbind cu localnicii, strabatand perpedes zone izolate, abia acolo poti spune ca ai putea sa percepi termenul de saracie aflata la cea mai de jos limita a supravietuirii; acolo poti intelege cu adevarat imaginile pe care le vezi pe Discovery despre populatiile subalimentate din Etiopia, Nigeria, Kenya etc; acolo vezi si pricepi cum oameni sub forma de schelete nu au puterea necesara sa alunge insectele ce ii bantuie mai ales in zonele fetei, ale ochilor, nasului si gurii, acolo unde exista urme de oarecare umezeala, ca sa nu mai vorbim de zone ranite cu iz de sange; acolo vezi de fapt conditia animalica a mamiferului om si te intrebi oare ce gandeste un astfel de corp viu, condamnat practic la o supravietuire dureroasa si umilitoare. Cu riscul de a ma repeta in aceasta povestire: intrebarea permanenta a mea, ca european, strabatand zonele de stepa si high-land-ul sud-estic al Africii era: “cine a permis ca omul sa deranjeze, prin prezenta sa, acest continent dedicat fiarelor?” Termenul “a deranja” se refera la mai multe aspecte:

a)   desi, in fond, si omul este tot un mamifer, nu ne putem considera ca fiind animale salbatice. Implicit, omul nu ar trebui sa locuiasca cu si printre animale salbatice, fiind nevoit sa se comporte ca orice alta fiara, adica sa ucida pentru a nu muri de foame. Desigur ca este vorba de o perceptie destul de subiectiva datorata diferentei ce s-a creat intre diversele niveluri ale dezvoltarii umane, ale societatii. Daca as fi trait in urma cu 6 milioane de ani, cand nu existau aceste diferentieri, totul era la fel pentru toate sufletele vii, toti am fi fost la acelasi nivel incipient si totul ni s-ar fi parut absolut normal, desigur ca nici nu ne-am fi pus probleme de genul acesta, gandirea noastra concentrandu-se exclusiv pe vanat si agricultura, deci pe simpla supravietuire. Nivelul de “grija a supravietuirii” mai exista astazi in regnul animal si in cadrul acelor populatii ramase la nivel de triburi (oricum, nu mai este si cazul continentului european).

b)  pe de alta parte, aceasta planeta a fiarelor ar fi trebuit sa fie protejata de prezenta omului, tocmai din cauza raului ostentativ pe care acesta il provoaca ucigand animale pentru a face bani (parcurile nationale au politie locala tocmai din cauza branconierilor);

c)   un om al civilizatiei actuale (ca sa fiu un pic sarcastica, as putea spune “un produs” al civilizatiei actuale, “omul civilizat”), un european, desigur ca nu poate avea alta perceptie vazand cum fiinte bipede asemeni lui, dispunand practic de acelasi material genetic, traiesc precum maimutele, printre bananierii din tinuturile mai inalte, deci implicit cu maimutele impreuna, sau in triburi, in stepe de masai, care se mai hranesc inca ca urmare a vanatului cu sulita (mai omoara un leu, mai ucid o zebra etc etc), decat ca aceste populatii sunt “primitive” si traiesc sub limita demnitatii umane. Cand vezi un african mancand sos sau ciorba cu degetele, ai impresia ca e sub limita demnitatii umane; cand vezi un african bantuit de insecte, precum un rinocer sau o antilopa sau o felina, iar il clasezi sub limita demnitatii umane; cand vezi un african ucigand o capra sau o zebra, despicand-o si sugandu-i singele ca mijloc de hidratare si mancandu-i din maruntaie, apoi din carnea cruda, direct din cadavrul cald, iar il consideri sub limita demnitatii umane. Asa o fi? Avem oare acest drept de a stabili limite ale demnitatii umane? De unde incepe, unde se sfarseste?

~ * ~

In sfarsit, dupa vreo doua ore de coborat sustinut simteam ca inca doua ore ar fi fost suportabile, dar ziua urmatoare avea sa-mi confirme faptul ca senzatia era doar o iluzie si daca nu ne-am fi oprit la High Camp, urmatoarele 2 ore s-ar fi transformat probabil intr-un cosmar de efort fizic prelungit la vreo 4 ore minimum.

Locul de campare la 3.797 m a fost o alta revelatie peisagistica. Intrasem in zona de jnepenis si totul era deja ca o plimbare printr-o salbaticie domoala.  Refugiul salvamontistilor era o chilie din fier, sferica, vopsita in verde, cu antena care le permitea probabil comunicarea prin radio-emitatoare. Culmea surprizelor a fost sa gasim acolo si sa putem cumpara coca-cola in sticle clasice de 250 ml si…. bere!!!! 

Wow, desigur ca mi-am luat o sticla de jumatate de litru de bere, pe care am savurat-o cu extaz! 

Pe locul de campare amenajat pe platoul cu jnepeni mai era un singur grup de turisti cu calauzele lor, corturile noastre si-au gasit lejer loc printre arbustii de un verde intens si fiecare ne-am intins din lucrurile ude pe unde am putut. Era ultima noapte petrecuta in acele corturi suprasolicitate si invechite si intr-un fel ma incerca un regret: mai aveam doar cateva ore de petrecut in aceste tinuturi pe care nu le voi mai revedea vreodata.

Exact ca in fraza: “Paradisul este locul unde ai fost, ti-a placut, dar nu te vei reintoarce”. De ce oare trebuie sa fie asa? Nu stiu…….

La 19:20, profitand de ultimele resurse ale frontalei, eram in cort si completam in jurnalul expeditiei: “Sunt racita, dar imi merge bine. Soarele de pe Kilimanjaro mi-a ars necrutator fata si chiar ma doare. La 8 se serveste cina. Doamne, ce viata grea au carausii astia! Prosper, asistentul de ghid, trebuie doar sa indice traseul si nu are nici un amestec in toata munca depusa de carausi: gatit, strans, spalat, curatat, montarea si demontarea corturilor. Drumul de la baza muntelui pana aici a fost foarte interesant si frumos, un desert de lava cu ceva vegetatie. Sa speram ca nu va mai ploua, aproape ca nu mai am nimic uscat de rezerva. Maine este a 6-a zi in rezervatie si vom innopta doua nopti in Arusha, dupa care urmeaza saptamana de safari. Sper sa primim alte corturi, nu tot astea, super-vechi si murdare!”

Sambata, 30.12.2006: High Camp- Arusha

~ traducere din germana, Jurnalul expeditiei ~ “Out Post Hotel, camera 103, ora 20:45

A fost realmente o zi dura astazi, doamne ce am mai plans!!

06:00 – trezirea

06:40 – micul dejun

07:40 pornim la drum (dupa ce facem o poza de grup, toti murdari, flamanzi, uzi, obositi .... noi, turistii, plini de incantare!)

Peisaj foarte frumos, fantastic! Nu-l pot compara cu nimic ce am vazut pana acum in viata mea! Si in Ecuador am parcurs zile in sir zone vulcanice, dar totul era atat de diferit! Acolo solul era molatec si fara plante, era pamantul acela acoperit cu moos, o specie de muschiulet, fata de ce am vazut astazi as spune: “oarecum plictisitor”, desi pe atunci nu mi s-a parut deloc asa, totul era fascinant. Dar fascinatia zilei de astazi este mai mare, fara-ndoiala! Aici totul era tare precum piatra, foarte multa roca vulcanica peste tot, foarte multa vegetatie, copaci frumosi cu flori, uriasii pereti de stanca cu culorile lor combinate si…. peste tot, prezenta lavei care te face sa te gandesti la grozavii geologice de neimaginat!

Drumul in sine a fost doar coboras, destul de abrupt, destul de denivelat, cu mult noroi si zone stancoase. La un moment dat am dat de un drum amenajat sub forma de trepte prelungi, formatate prin pamant batatorit si trunchiuri lemnoase subtiri, care mi-a cam nenorocit genunchiul drept. Dar cea mai insuportabila, pe langa ingrozitoarea durere de genunchi, care mi-a incetinit radical ritmul de mers, a fost ploaia puternica si aproape permanenta, pelerina de ploaie s-a rupt, devenind inutilizabila, asa ca am avut un scurt acces de furie, am mototolit-o si am ingramadit-o pe rucsac, continuindu-mi mersul chinuit in hohote de plans. Si am plans necontenit cu toti plamanii mei pentru cel putin jumatate de ora.

Cand, in sfarsit, am ajuns la poarta de iesire din rezervatie (ora 13), marea surpriza a fost ca nu ne astepta nici un microbuz, asa cum ne promisese Joachim aseara. Mai rau decat atat, nu ni s-a pregatit nimic de mancare, asa cum era cazul tuturor celorlate grupuri care erau in tranzit in zona aceea. Am  primit un ou, o briosa si …. cam atat! Asta dupa aproape 6 ore de efort fizic! Am cumparat vederi, am semnat in registrul oficial, Martin si-a lasat bocancii lustruiti de catre un localnic care facea chestia asta fara nici o taxa, am mai facut fotografii si am incercat sa nu ne transformam in niste explozii furioase legate de organizarea ce lipsea cu desavarsire si pentru care desigur nu puteam sa-i multumim decat ghidului sef.

In jurul orei 2 p.m. incetase ploaia si Joachim ne-a anuntat ca trebuie sa mai coboram vreo 15 minute pana la microbuzul local, caci microbuzul alocat noua nu mai venea si nu aveam de ales. La durerile atroce de genunchi pe care le aveam, vestea era ca un traznet de rau augur. In acelasi timp eram incantata, pentru ca urma sa parcurgem perpedes ulita namoloasa a satului bananier, ceea ce-mi dadea ocazia sa fotografiez mult ravnita floare de banan, care o mai fotografiasem in jungla ecuadoriana, dar pozitionasem total eronat, astfel incat imensul bulb inchis era chiar in dreptul tulpinii arborelui si cu greu se putea deosebi in fotografie. Asa ca, iata, dupa 5 ani de asteptare, aveam din nou ocazia sa surprind aceasta planta! La vreo 5 minute dupa ce pornisem ploaia ne-a atacat din nou, cu putere. Dar chiar in acelasi moment in dreapta mea, peste un sant, era un bananier imens cu un bulb urias, desi gandurile mele erau concentrate la cum sa ajung mai repede grupul, cum sa sar santul, cum sa fac fotografia si cum sa recuperez timpul pierdut, in conditiile in care schiopatam si scrasneam din dinti. Am busit-o de doua ori cu fundu-n noroiul caramiziu dar m-am ridicat ca un hopa-mitica ranit si da, am reusit sa fotografiez micul meu vis de 5 ani de zile!!!

Drumul cu microbuzul a durat aproape doua ore si au avut loc discutii destul de aprinse, in care am intervenit si eu spre final, nemaiputand sa ma abtin la aberatiile scoase de Joachim fata de reprosurile si nemultumirile francezilor din grup. Am fotografiat destul de mult din goana masinii, totul era atat de diferit fata de ceea ce vazusem in ultimele 5 zile! Era insorit si foarte-foarte cald.

La hotel am putut sa fac un dus fierbinte, apoi am trimis un SMS entuziasmat lui Rares, Neli si Mihai: “E 17:20. Coborat de pe Kili! In viata mea nu am indurat atata ploaie, lapovita, noroi . . . . dar si aventura, rau, efort fizic prelungit, frumusete, nesomn, durere . . .  nu am cuvinte!! Trezirea la 6, corturile sunt veki, totul e ud, nu mai am skimburi! Dimineata la 8 incepe a doua parte a aventurii, mancare& dus lipsesc!”

Deci, pe scurt, cam acesta e rezumatul ultimei zile de Kilimanjaro. Aceasta e poza finala de grup facuta dimineata la 7, inainte de a parasi High Camp, iar mai jos sunt fotografii surprinse pe traseu.

Mweka Hut, unde am avut un scurt popas si unde trebuia sa ne inregistram in omniprezentul registru al turistilor, era in plin proces de constructie a unui viitor site camp, adica cu toalete pentru turisti, toalete pentru carausi si probabil ceva mai mult de atat, luand in considerare numarul destul de mare de scanduri si chiar scheletul unei viitoare cladiri.

Cum ajung toate aceste materiale de constructii in inima salbaticiei, la 3.100 m alt., aveam sa vedem cu ochii nostri, urmandu-ne drumul de coborare.

Primul care ne-a iesit in cale, carand o astfel de scandura pe cap, era un barbat. Dupa care am fost oarecum surprinsi sa vedem femei si copii.

Erau asudati si nu pot spune ca aveau o mimica multumita sau fericita, uitandu-ma la ei chiar aveam sentimentul ca o duc greu si ca nu se simt bine in pielea lor. De ce fac aceasta observatie? Poate pentru ca in Ecuador am sesizat o altfel de abordare a localnicilor fata de propriile vieti, acolo sentimentul pregnant era ca se simt liberi si fericiti, chiar daca gradul de saracie era ridicat in zonele strabatute de noi. Dar era parca o alta nuanta a saraciei si  radical o alta atmosfera.

Aici, pe drumul de urcus si de coboras catre si dinspre Kilimanjaro, se perinda zilnic sute de turisti din cele mai sofisticate civilizatii: japonezi, americani, scandinavi s.a.m.d. Intervine diferenta culorii pielii si este greu de crezut ca majoritatea, martori ai unor astfel de scene, nu se trezesc ca gandurile le fug inapoi in timp, la epoca sclavagismului si a ororilor acesteia.  Turistii sunt o minoritate alba, care platesc pentru a fi in mijlocul unei majoritati de alta culoare, o culoare contrastanta, caci nimic nu este mai contrastant decat negru versus alb. Si constiinta istoriei intervine. Diferenta vizuala, care are inevitabil si implicatii mentale, este fantastica, cel putin mie personal asa mi s-a parut si chiar descriam mai devreme la un moment dat, ca ma incerca acel sentiment de vinovatie pentru soarta localnicilor. Ei bine, daca Kilimanjaro s-ar fi aflat undeva in Europa, unde eu, ca european, as fi mers in aceleasi conditii, adica platind aceste servicii de carausie si servire, tabloul de ansamblu ar fi fost cu totul altul: carausii ar fi avut aceeasi culoare a pielii ca turistii, nu ar fi existat toalete separate, ei nu s-ar fi simtit nefericiti, tu nu te-ai fi simtit vinovat.

Pe de alta parte, desi s-ar putea sa ma insel, pe localnici se pare ca ii apasa propria soarta, ceea ce este absolut de inteles. Traiesc in tarana, traiesc practic in jungla, dar pe langa ei trec zilnic turisti albi care dispun de haine, de protectie impotriva ploii, de incaltaminte, de mancare, de bani, de aparate de fotografiat si de tot felul de chestii fara de care noi, europenii, consideram ca nici nu mai putem trai.

Aproape toti acesti africani care urcau spre Mweka Hut, fiecare cu acea greutate teribila deasupra capului, ne intrebau din mers daca nu avem sa le dam ciocolata. Mai ales femeile si copiii intrebau. Fara sa se opreasca, caci daca se opreau probabil isi intrerupeau ritmul si le-ar fi fost si mai greu; si oricum probabil nu se asteptau sa le dam ceva. Noi chiar nu am avut la noi nimic de mancare dulce, de ciocolata nici vorba.

Cand a inceput din nou ploaia, cu puterea abundentei de nestavilit, am clacat. Pelerina nu-mi mai era de nici un folos si am simtit o furie teribila, m-am simtit doar extrem de singura atunci cand nimeni nu m-a intrebat ce naiba am, cand nimeni nu era cu mine, sa simt o oarecare apartenenta, sa simt ca ii pasa cuiva. Asa ca am inceput sa plang, durerea la genunchi imi seca sufletul si drumul mi se parea infinit. Mergeam mecanic, printre sughituri, habar nu aveam cat mai aveam, stiam doar ca nu mai puteam, dar trebuia sa continui.

Cand mi s-a deschis aceasta imagine in fata ochilor, stiam ca ajunsesem, stiam ca ne vom urca intr-un autovehicol si la un moment dat voi ajunge undeva sa ma spal si sa dorm. Si sa mananc.

Lucrurile nu au decurs chiar asa din pacate, dar dupa vreo 15 minute mi-am revenit si ma prosteam, facand poze.

Eram flamanzi, eram uzi, eram epuizati, dar eram extaziati, trecusem printr-o saptamana provocatoare, vazusem si simtisem lucruri unice, care ne-au umplut fiinta pentru inca mult timp inainte.

N.B.  Scuze pentru anumite inadvertente in text,  dar initial nu l-am scris pentru a aparea on-line si multe poze nu apar aici sau nu sunt pozitionate acolo unde ar trebui. Il voi rescrie la un moment dat, astfel încât să apară într-o formă mai decentă, dar deocamdată cred că informația de aici este utilă.

Urmează și o povestire despre un safari inedit.