Copacul acesta imens, uriaș, solid, perfect .... îmi aduce aminte de un loc din vacanțele copilăriei mele. Era un sat cuibărit între munți înalți. La aproximativ trei ore distanță de București. Un sat de văcari pe vremea aceea. Devenit un loc turistic sărăcit sufletește și spiritual în anii de după marea schimbare a țării.
În satul acela m-a dus mama timp de douăzeci de ani, vară de vară. Toată luna august până la mijlocul lui septembrie. Acolo am petrecut aproape toate aniversările mele. Cadoul de ziua mea era să fim acolo. Din 1968 până în 1988. Mama a murit în 2005 cu dorința de a mai ajunge acolo. Și nu a mai ajuns. Nu am putut niciodată să o duc acolo. Fără mașină personală și apoi fiind desființată rata de vară care pleca fix la șase dimineața din București și ajungea fix la nouă la destinația finală, drumul până acolo era aproape imposibil de făcut. Eu am revăzut locul în aprilie 1996 și apoi la un maraton montan în 2013. Schimbările constatate mi-au rănit sufletul. În aprilie 1996 am fost cu partenerul pe care îl aveam atunci, marea dragoste a vieții mele. George. Cristea. Am coborât din tren și ne mai așteptau 20 de km. Nu exista un autobuz. Am făcut autostopul. Am stat trei zile acolo și în ultima zi a nins. Mult. Eram într-un peisaj de basm amândoi. Tineri ca bobocii primăvara. Tineri și îndrăgostiți. Cei 20 de km până la tren i-am parcurs pe jos pentru că nici o mașină nu circula pe șoseaua invadată de zăpezi. Pe George nu l-am mai prins niciodată pe la munte în pofida promisiunilor lui. Nu avea legătură cu muntele, cu natura, cu stilul meu de viață, cu sportul. Veneam din sfere mult prea diferite. Dar mi-a atins sufletul pentru întotdeauna. Până la moarte.
Oficiul poștal era într-o casă galbenă cu o verandă închisă cu geamuri. Parchetul scârțâia, mobilierul era ”ca pe vremuri”. Tocit, învechit. Mama stătea la taclale cu șeful oficiului, pe care îl cunoștea. Nu am înțeles niciodată de când și cum. Uneori prelungeam sejurul și plăteam o cameră la ei, în casa pentru oaspeți. Familia Iosif. Natalița, soția lui, era o țărancă sănătoasă, vioaie, extrem de muncitoare. Ea ținea gospodăria, mulgea cele două vaci, îngrijea găinile, gătea, călca, făcea curat. Aveau o fiică de vârsta mea, Corina. Durdulie. Aveau curte și o grădină cu legume lungită paralel cu drumul neasfaltat în urcare care pornea din șoseaua principală.
Oficiul poștal era despărțit de un stadion neoficial imens printr-un gard găunos din lemn și avea o mică curticică, să fi fost 30 metri pătrați. Stadionul acela era de fapt un teren aflat ani de zile în revendicare între membri unei familii care nu știu ce legătură aveau și cu mama, deci cu noi. Nu am priceput niciodată poveștile astea, nu mi-au fost niciodată explicate. Cum intrai pe poarta curții în față era o bancă străjuită de doi brazi înalți. Foarte înalți. Un alt rând de brazi erau la stânga chiar la gard. Intrarea în oficiul poștal era în dreapta și urma cinci-șase trepte betonate. Imaginea celor doi brazi o am sub forma a doi plopi extrem de înalți pe lângă care trec aproape în fiecare zi. Sunt chiar pe marginea lacului și la una din ieșirile de pe peronul gării locale. Ca să îi prind într-o singură fotografie ar trebui să înot până în mijlocul lacului și să am un aparat foto la mine .... sau să iau barca.
Mi-aduc aminte că stăteam în așteptarea mamei fie pe veranda clădirii fie pe banca dintre brazi. Copacul ăsta enorm mi-aduce aminte de zilele acelea și amintirile mă îmbrățișează adesea cu iz de melancolice lacrimi reținute. Lacrimile nu își au rostul. Putem alege să plângem toată viața după amintiri sau să le privim ca pe niște poze, fără să ne plasăm în ele. Eventual să ne lăsăm îmbrățișați de candoarea lor catifelată ......
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen