Fără Asfalt 2012

”Fără Asfalt” 2012 ..... trebuie să recunosc că din motive pe care nu le pot explica acum, tot ce a însemnat ”event Fără Asfalt” 2012 – adică: pregătirile de plecare, bagajele, drumul, cazarea, reîntâlnirea cu litoralul aproape pustiu, marcarea rastelelor, concursul în sine, festivitatea de premiere per total și ziua de după concurs – a fost o reală fascinație de care nu mă mai satur. Este o reconfirmare a faptului că ”o primă dragoste” nu mă înșeală niciodată și că trebuie, în continuare, să îmi conduc viața pe baza feeling-ului (pe bază emoțională mai întâi, apoi rațională, atunci când condițiile și permit acest lucru devenit din ce în ce mai mult un lux!)

În dimineața cursei, cred că era înainte de ora 8, parcam la standul meu și l-am rugat pe Tibi de la Surmont să imortalizeze momentul de ”before”.

Cursa

Startul a fost la 9:15, dacă nu mă-nșel. Eram în jur de 300 de oameni la start, toate probele: ștafeta, tura scurtă, tura lungă. Ca de obicei, în alergare. 

Cu emoții. Cu degete trase, cu răsuciri de corp ce nu se mai opreau, cu vânarea locurilor din față, cu numărătoarea inversă, cu goana nebună spre apă, cu haos, cu pumni, coate, călcâie luate la greu, cu lupta ”pentru existență” a unora (unii chiar cu orice preț și orice cadavru!), cu spume, bulbuci și guri de apă sărată. Tot tacâmul. 

 Bucata de înot a fost inedită, cu ocolirea digului. Condițiile au fost perfecte, apa mării fiind lipsită total de valuri și transformându-se, parcă special pentru noi, într-un imens lac sărat!!! Nu-ți puteai dori mai mult decât atât și înotătorii profesioniști aveau ocazia să scoată chiar timpi mai buni decât în bazinele pe unde se antrenează. 

Startul în Micul Golf, ieșirea în stânga digului. Am probat ieșirea chiar în dimineața cursei, pe la 8 dimineața. Și mi-am zis: ”Mamă, ce de dește frânte vor fi aici ......” 

Cam un metru și ceva înainte să ieși complet din apă, suprafața mării este acoperită de un covor de pietre. Toate lucioase, alunecoase, deci nu ascuțite. Dar mi s-a părut absolut dureros să ieși pe-acolo sau poate sunt eu super-senzitivă, nu știu ce să spun.

Am probat și imediat după cursă și mi s-a părut la fel de super-dureros, neputând nici să-mi țin echilibrul. Dacă nu ai stabilitate sub picioare, orice val te doboară. Pentru mine, astfel de teren reprezintă un pericol real de stabilitate. 

Culmea este însă că nu îmi amintesc ca la ieșirea din timpul concursului să fii simțit ceva!! Să fie nivelul ridicat de adrenalină de vină? Să fie oboseala de vină? Nu știu ce este, dar cert nu îmi amintesc să fii simțit un impediment major la ieșire. Impedimentul în sine a fost chiar proba, distanța parcursă părându-mi-se mai lungă. Ah, și lipsa marcajului, clar!

Da, impedimentul principal este nemarcarea segmentului de înot, fapt ce duce la multe zig-zag-uri și oboseală colectată aiurea. Dacă, conform GPS-ului meu, am făcut 30 de minute pe o distanță înregistrată de 2,15 km .... e clar că ceva nu se potrivește.

Up-date 1: Se pare că distanța a fost pe undeva pe la 1400 m și conform timpului înregistrat am stat în apă 31 de minute. Conform clasamentului, publicat pe 5 iunie, după mine au mai ieșit 16 concurenți. Deci am ieșit printre ultimii, la start fiind 78 tura lungă + 138 tura scurtă + 81 ștafeta = 297 de concurenți. Ca urmare, mă pot întrece cu melcii pe uscat la viteza asta.

 Up-date 2: mi-am adus aminte că am înregistrat cursa pe Garmin. Uite ce de zig-zag-uri am!!!! D-aia am bălăcit eu peste 2 km, nu mă mir!!! Marcați traseul, pleaseeeeeeeeeeeeee! Fac eu ghirlanda de peturi, doar marcați frate traseul :-) http://connect.garmin.com/activity/185992281

Ceea ce a sărit însă tuturor ”în ochi” a fost faptul că diferența de distanță dintre tura lungă și tura scurtă nu avea cum să fie de 750 m. Adică distanța declarată la tura lungă era de 1500 m, iar la tura scurtă de 750 m. A fost clar pentru toată lumea că acest lucru nu se potrivea cu realitatea și chiar nu știm cum s-a făcut măsurătoarea. Pe mine personal mă interesa destul de serios să știu ce distanță am înotat de fapt, pentru a-mi putea evalua corect timpul de parcurgere și capacitatea mea personală. Așa că, ca acest capitol, e ceață peste oraș.

Primul grup de înotători consacrați s-a distanțat rapid, acolo disperarea atinge cote maxime. Am rămas printre ultimii și pe parcursul probei am tras mai multe înjurături unui tip cu cască albă care înota parcă în nesimțire, tot timpul prea aproape de mine, lovindu-mă necontenit cu brațul lui drept gros cât piciorul meu. 

Făceam eforturi să mă depărtez mereu de el, cheltuind eu energie și timp ca să scap de el, căci el nu avea nici un astfel de gând. Judecat la rece – habar nu am cine este și nici nu vreau să știu, dar dacă citește, poate se gândește la chestia asta data viitoare și poate-poate își mai schimbă din atitudine, ca să fie sportiv într-un spirit de sportivitate, căci nu e nevoie să îneci pe altul pentru a trece tu de el cu orice preț -, totul se reduce la nesimțire. Asta e, am zis-o și mi-o asum.

Am înotat cu neoprenul lung, cel umed. Cel cu care să încerci un bras este o glumă prostească. Am înotat preponderent craul la două brațe cu respirație pe stânga și de vreo trei ori am ales poziția de relaxare pe spate. Am dat-o în bras de două ori, dar nu mai mult de 6-7 mișcări, efortul fiind inutil raportat la gradul de înaintare.

Conform ceasului meu pe care naiba știe când l-am oprit exact, am stat în apă 29 de minute (vs. 31 cf. cip).

Tranziția I a durat 2min41. Neoprenul nu mi-a ieșit din prima. Dă jos căștile (am purtat două și nu regret. Nu de frig, ci de protecție, am eu o altă poveste aici), scoate dopurile din silicon din urechi, dă jos ochelarii. 

Apoi mi-am pus numărul de alergare, șapca, ochelarii de vedere, șosetele și șoșonii de alergare off road. Ah, și am băut o doză mică de Isostar pe care o aveam în cutia mea. Am acoperit tot bagajul cu pelerina de ploaie și am pornit. Încă mai ieșeau oameni din apă, câțiva. Apreciez că din 85 cât parcă eram noi la proba lungă, nu au ieșit mai mult de 15 oameni în spatele meu, dar s-ar putea să mă înșel și voi putea vedea doar după ce vor apare clasamentele cu timpii fiecăruia (ce simț al măsurii am! 16 oameni au mai ieșit după mine).

 Poza dinainte de start, de la locul meu din zona de tranziție, după ce-mi aranjasem tot echipamentul.

Segmentul de alergare (59 minute http://connect.garmin.com/activity/185992298) care urmează imediat celui de înot – acest lucru se întâmplă doar la ”Fără Asfalt”, din ce știu eu în materie de triatlon – a fost pe traseul cunoscut dintre Micul Golf din 2 Mai și cherhanaua de la pescari din Vama Veche. 

Se aleargă la dus pe malul devastat și devastator de sălbatec al Mării Negre, la intrarea pe plaja din Vama Veche se află punctul de control și de alimentare – banane, glucoză, apă și energizant lichid foarte diluat, din păcate -, se întoarce chiar la cherhana, se aleargă printre mese în urcare, se continuă pe potecă de pământ până cu aprox. 1,5 – 2 km înainte de 1 Mai, se coboară abrupt din nou pe plajă și aici drumurile se despart: cei de la tura scurtă de 6 km o iau la stânga înapoi spre 2 Mai și cei de la tura lungă o iau la dreapta pe plajă și repetă traseul, urmând să mai coboare o dată tot pe aici și să o ia la stânga, de asemenea retur spre 2 Mai.

Spre deosebire de edițiile anterioare însă, peisajul pe acest tronson a suferit modificări semnificative. Ori am eu memoria scurtă, ori peisajul de aici a devenit și mai dramatic decât era. Peste iarnă probabil au fost furtuni destul de nărăvașe, astfel încât o bună, o foarte bună parte din înaltul țărm roșiatic de pământ s-a prăvălit pur și simplu.

Vineri seara, înainte de concurs, așteptând să pot finaliza numerotarea rastelelor de bicicletă de la ștafete, am intrat puțin pe traseul de alergare, mai mult ca să fac fotografii. Partea de început era debarasată de tot bolovănișul care zăcea acolo și care făcea intrarea în traseu un fel de echilibristică stâncoasă. Responsabili de curățarea remarcabilă a traseului au fost cei de la Asociația Festina Lente și chiar s-a cunoscut munca lor. Acum intrarea era lină și moale. Chiar în mijlocul cărării zăcea scheletul găunos al unui patruped canin. Am mers mai departe, uimită de schimbarea de peisaj. Aveam sentimentul că peretele înalt de sol, din dreapta, mă copleșește. 

Întreg golful este marcat de tone de pământ brun-roșiatic prăvălit într-o ordine dezordonată perfectă. 

Și undeva, atârnat de verticalitatea peretelui, un buchet mare de  maci roșii, splendizi, înfloriți și cu o crenolină verde împrejmuitoare oferă acel petec de frumusețe desăvârșită și radicală pe care doar natura o poate dărui celui care în mod constant o distruge: OMUL. Dacă omul și-a luat dreptul de a se proclama ființa cea mai inteligentă de pe Pământ sau din Univers doar din cauză că are capacitatea nativă de a recunoaște și interpreta frumusețea naturii, atunci e un mare imbecil. Sau posedă acel tip de ”inteligență periculoasă dăunătoare”.

La aprox. 200-300 de m în față se întrezărea un punct mai sensibil al traseului: tonele de pământ prăvălite își prelungiseră traseul direct spre apa mării. 

Din punctul acela, totul se schimba și o feerie de combinații de culori te uluia pur și simplu: apa năvălea molcom peste bulgării de pământ moale și trăgea cu sine seva culorii. Astfel că un pământiu domesticit de puterea intrinsecă a apei intra domol nu peste, ci în albastrul și străveziul original al mării. Peste toate intervenea dantela alburie a spumei pe care valul, în călătoria lui, o formează la momentul capitulării pe uscat. Absolut fascinant joc de culori. Și viață, la urma urmei.

Din punct de vedere al faptului că traseul de alergare trecea pe acolo de două ori, peisajul astfel modificat implica fie intrarea în pământul lutos (dacă ploua peste noapte, de exemplul, punctul acela devenea un obstacol pentru cei mai puțin experimentați sau nedispuși să-și nămolească total șoșonii de alergare și, implicit, picioarele), fie intrarea în apa mării. Ambele variante erau neplăcute, căci urma alergare pe nisip și pe plăci de rocă. Deci se putea pierde aderența, se puteau provoca răni la picioare datorate nisipului intrat în cantități mai mari, îngreunarea alergării și tot așa.

Punându-mă în locul oricărui participant și plecând de la premiza că cei din organizare ori nu sesizaseră ori nu consideraseră oportun să anunțe, am zis că e mai bine să le spun ceva.

Și mesajul a fost preluat, comunicat mai departe, aspectele au fost rezolvate, astfel că în ziua cursei nici măcar eu nu am mai sesizat vreo urmă de obstacol pe traseu, în sensul celor descrise anterior. Și nu am avut ”orbul găinilor”, nici din cauza vitezei, nici din cauza oboselii, nici din cauza adrenalinei. Cei de la Festina Lenta au acționat eficient (urmează detalii, dacă le primesc de la ei. Nu, nu prea au fost generoși cu detaliile, așa că nu pot povesti ce și cum au făcut sau dacă ei au făcut).

Cei zece km au trecut cu ceva gâfâieli, recunosc. Chiar m-am oprit la punctul din Vama Veche și am luat două pahare de lichid și două bucăți de glucoză. Era deja prea cald. Pe primii 5 km m-au depășit 2 băieți și eu am depășit vreo trei. Pe ultimii 5 km am depășit cel puțin 5 oameni, dacă nu mă-nșel, apropiindu-mă de un grup de 3 băieți și întrecând doi intre ei.

Alergarea pe nisip e foarte bună pentru antrenamente. Dar să vii să alergi pe un astfel de teren o singură dată pe an e cam împleticit, dă cu virgulă. Dacă reușeam să scot max. 60 de min pe cei 10 km de alergare în condițiile date aș fi fost super mulțumită. 50 de minute ar fi fost mai frumos, dar nu prea credeam posibil decât dacă m-aș fi străduit foarte tare. Și nu vroiam să fac chestia asta, căci mai aveam 33 de km de mountain bike prin arșiță. La un triatlon e esențial să te cunoști și să fii capabil să-ți porționezi efortul. Altfel, mai bine te lași ”de meserie” și faci un sport individual, pe mai puțini kilometri.

Pe ultimii 200 de m m-am tot întrecut cu un băiat de vreo două ori și cred că am pășit peste banda electronică de cronometrare în același timp. După care eu mi-am continuat alergarea în ritm mai ușor, bicicleta mea fiind undeva la 100 de m mai încolo. Nu era neapărat un dezavantaj, în fond aveam să alerg pe lângă bicicletă o distanță mult mai scurtă decât ceilalți. De fapt deloc, căci rastelul meu era chiar lângă ieșirea de la înot, adică punctul de unde era permis – conform regulamentului – să încaleci bicicleta și să începi ultima probă a cursei.

Tranziția a II-a mi-a furat mai mult timp, din păcate. Peste 4 minute, ceea ce per total îmi transforma timpul de tranzitare în vreo șapte minute (inadmisible pentru cineva cu experiența mea în participări). Chestia a fost că țineam foarte mult să pun niște ghete speciale de bicicletă și chiar dacă nu mi-am mai schimbat șosetele, schimbul de șoșoni a durat ceva timp. Dă jos numărul de la alergare, pe bicicletă era montat altul. Apoi, ca să mă apăr de arsuri grave ale umerilor, mi-am pus tricou peste costumul de triatlon. Înlocuiește ochelarii de vedere cu cei de bicicletă (au lentile optice), înlocuiește șapca cu casca (am pus și un fes special pe cap, sub cască, să mă apere de insolație), ”încalță” mănușile din macrame, pune camelback-ul, fixează cureaua pe șold. Și uite-așa, au fost mistuite patru minute.

Segmentul de bicicletă (1h58min, anul ăsta fără pisici de salvat de pe mijlocul șoselei http://connect.garmin.com/activity/185992304) a fost, pentru prima oară, aproape totalmente ”fără asfalt”, așa cum s-a și dorit concursul de la prima lui ediție, în 2010. Și uscat, de ziceai că rulezi pe beton, nu pe pământ. 

În 2010, din cauza ploii din noaptea precedentă, ultimii 7-8 km au devenit rulaj pe asfalt, iar anul trecut .... ce să mai zic, mai bine citește aventura pe Fără Asfalt 2011.

Traseul de bicicletă a fost la fel de încântător cum mi-l aminteam din 2010 și parțial din 2011 (prea noroios atunci (vezi povestea în imagini aici, click!). 

L-am parcurs duminică în mod special, din nou, doar pentru a-l reda în fotografii, segment cu segment. Și m-a fascinat din nou, în cele patru ore petrecute pe el (mă rog, vreo 12 km au fost rătăciți prin lanurile de grâu), față de 1h50min timpul de concurs.

Aveam anvelope de tanc, montate anul trecut și lăsate așa, pentru orice eventualitate. Ceea ce ajută la noroaie, dar la asfalt și la uscat nu ajută deloc, ci încetinesc.

A fost mai bine marcat, în sensul că, în sfârșit, la a treia ediție, și intrarea în canion fusese vizibil bifată cu bandă albă Cube și om postat acolo. Duminică, fără marcaj, nu am mai nimerit intrarea, fiind foarte neașteptată și bruscă, pe un fir de potecă. Deci a fost prima oară când am parcurs canionul pe fiecare metru al potecii. Solul era foarte uscat, foarte tare, așa că bicicleta mea Trek Full Suspension a fost o reală binecuvântare pe întregul traseu. Ba chiar și ieșirea abruptă în urcare din canion mi-a ieșit pe pedale, ca de altfel toate urcările.

Am depășit mai multe fete la bicicletă și câțiva băieți, dar nu mai mult de 10-12 oameni cred. Și am văzut măcar 2 care făcuseră pene. Frustrant, îmi pare rău pentru ei. La mine, totul a mers strună, nu m-am rătăcit, nu am căzut, m-am pictat cu ceva noroi prin singura baltă mai serioasă de pe traseu și cam atât. Media de deplasare a fost, conform ceasului de pe ghidon, cam de 17 km/h.

Înainte de canion, după ce se coboară un drum forestier și se urcă imediat puțin, drumul întinzându-se ademenitor de larg înainte, traseul de concurs intra pe o potecă prin iarbă, imediat la dreapta, unghi de 90. Trei concurenți din fața mea intraseră cu elan pe drumul maroniu ce se scurgea în fața lor, ignorând total și trecând cu roțile peste banda albă Cube care, așa cum era întinsă pe sol, indica clar ”STOP, PE AICI NU SE TRECE”. 

Nu am avut nici o ezitare cum că ei au greșit drumul și am urlat cât am putut de tare: ”Heeeei, nu pe-acolo, veniți înapoi!! Heeeei, pe-aici e drumul!!!” Din spatele meu mai venea un voinic și poate că relativa mea disperare vocală i-a ajutat și lui. Oricum, am apucat să-i văd reacționând și măcar i-am scutit de o rătăcire inutilă. Dar a fost interesant să fiu martora unui fapt: cum se rătăcesc unii pe un traseu clar marcat. De aceea eu, de multe ori, spun tare ”merci” pentru punctele mai delicate de pe trasee unde, pe lângă marcaje, mai este postat și un om din partea organizatorilor, care chiar nu te lasă să o iei pe arătură.

Ca și la proba de alergare, și la bicicletă am avut o întrecere cu un alt concurent. L-am depășit pe bucata de asfalt din 2 Mai și după ce am cotit la stânga spre drumul ce cobora îndelung spre finish, traversând zona de tranziție a turelor lungă și scurtă, am băgat viteză mai mare, cam un 25km/h. A fost un moment care putea ieși urât de tot, chiar înainte de bariera de sus. Dinspre zona de concurs urca un grup care terminase cursa și un biciclist, pe lângă bicicleta lui, vorbind cu ceilalți, mergea agale cu privirea în pământ, uitând total că totuși pe drumul pe care el urca veneau concurenții care nu terminaseră cursa și care chiar aveau viteză aici. Am strigat tare de tot la el, au strigat și alții, soneria de la bicicleta mea nu a auzit-o .... oricum, mă durea degetul de cât am dat din sonerie pe această porțiune de 30-40 de m, fiind mulți trecători pe-acolo. Aici a fost cu siguranță o scăpare a organizatorului și zona era chiar delicată, fiind cam ultimul ”atac” al bicicliștilor dornici de viteză și animați de fericirea de a termina cât mai rapid concursul. 

Pe cei aprox. 200 de m până la covorul electronic de la sosire am tras un sprint de zile mari. Nu neapărat că m-ar fi ajutat la ceva, dar pur și simplu era entuziasmul de final și bucuria de a fi participat și vremea frumoasă și peisajul și tot ce vrei tu, oricum ai denumi acest amalgam de emoții.

Din spate venea imediat băiatul pe care tocmai îl depășisem.

La sosire, locul de după poarta de finish era cam limitat. Veșnica poveste, cei care termină și însoțitorii lor și cei care îi mai așteaptă pe alții din cursă ignoră faptul că acolo chiar e nevoie de un fel de rampă prelungită de desfășurare, astfel încât biciclistul să nu fie nevoit să oprească brusc sau să încetinească înaintea covorului electronic. Mai avem nevoie de ceva ani pentru multe (detalii).

Am terminat primul triatlon pe anul acesta în 3h34minute. Deci nu catastrofal, mă simt relativ bine cu acest timp. Foarte bine m-aș simți cu 3 ore :-), dar asta ar însemna multe alte lucruri (antrenamente serioase și o alimentație mai potrivită decât cea pe care mi-o permit la momentul actual și nu văd șanse de îmbunătățiri în viitorul apropiat. Mi-e dor de timpurile când puteam intra în orice magazin cu alimente și-mi puteam pune în coș exact ceea ce doream, fără să am grija că nu-mi ajung banii sau că e prea scump).
Și acum, câteva cuvinte despre ante-event și premiere:

Ședința tehnică de vineri seara a fost marca ”Dudu” + un tip care a încercat, fără mult succes, să facă pe moderatorul. Eu i-am sugerat să se prezinte și el a găsit momentul să facă glume de genul ”doar în privat, dacă vreți, și numărul de telefon”. Mă rog, de gustibus .... ”Marca Dudu” înseamnă, urmărindu-i speech-ul din 2010, că deși modificat, discursul lui legat de traseul concursului nu mă lămurește mai niciodată, ci mai mult se înghemotocește.

Premierea de sâmbătă seara sa fost spectaculoasă. S-a renunțat la ”moderatorul” din seara precedentă, o idee excelentă, fiind înlocuit cu un tip care chiar știe care-i treaba cu microfonul, publicul și contextul.

Multe, foarte multe premii. Multe categorii, pe gen și pe vârste, din 5 în 5 ani, ceea ce mi s-a părut cam exagerat.

A lipsit un clasament OPEN FEMININ și un clasament OPEN MASCULIN. A lipsit orice clasament OPEN (sau mi-a scăpat mie, în timp ce vorbeam cu alții?!)

La tura lungă au participat doar 8 fete. Sincer, un podium open la feminin, adică fără categorii de vârstă, cred că ar fi fost mai potrivit, decât să iasă un loc 1 din 1 participanți sau un loc 2 din 2 participanți. Îmi displac din ce în ce mai mult aceste premieri și eu una nici nu am vrut să ies pe scenă sau să mă urc pe ditamai podiumul. Dar una dintre fete îmi spusese că ea a auzit că se renunțase la premierea pe categorii de vârstă la feminin și atunci am stat liniștită acolo lângă scenă, făcând poze. 

Când au început tura lungă cu feminin, au început exact cu mine, am făcut un bot prelung, dar nu aveam cum să mă fofilez acolo, fiind recunoscută de câțiva. Asta e, sper din nou – ca și anul trecut -, ca situația să se schimbe cât încă mai particip și eu la triatloane.

A fost premiată o fată care mersese pe pană la bicicletă ultimii 20 de km – wow!!

Un tip cu un nou născut a făcut senzație pe podium ..... nu știu cine este.

Cel mai tânăr participant a avut 10 ani și a primit un premiu special parcă de la Microsoft. Oricum, au fost 101 premii cică. Eu am primit un MP3 Player de 4 GB, de la Philips și mă bucur. O sticlă de șampanie Zarea, exact ca în 2010, și niște vouchere la diverși comercianți de echipament sportiv, încă nu m-am uitat pe ele.

Publicul, atmosfera, muzica – totul foarte bine armonizat.

Special event-ul meu personal a fost că mi-am luat pisoiul la mare și chiar l-am dus pe malul mării vineri dimineață.

Câteva dintre cele mai drăguțe poze voi lăsa să vorbească de la sine despre aventura patrupedului meu.

Date tehnice:

78 participanți la tura lungă, din care 70 băieți, 8 fete (1500 m înot, 10 km alergare, 33 bike).

138 participanți la tura scurtă, din care 120 băieți, 18 fete (750 m înot, 6 km alergare, 33 bike).

31 ștafete (750 m înot, 10 km alergare, 33 bike).

Locul   4/  8 la open feminin.

Locul 56/78 la open mixt.

La categoria feminin 40+ am fost singura participantă.
Ca de altfel și fetele de la -19 și 30-34, respectiv 35-39. Aici nu sunt de acord cu ciopârțirea categoriilor după fiecare 5 ani, mai ales la fete chiar ne pune în situații penibile. La 8 concurente trebuia anunțat și făcut un clasament open și un singur podium și basta. Dar .... dacă-i bal, bal să fie! Nu știu pe cine motivează un podium în acest context, să fim serioși.

Premii în bani nu s-au mai oferit anul acesta decât pentru cei tineri, până în 29 de ani. Nu comentez și chiar și aceste două cuvinte sunt un comentariu în sine.

Marcaj: nota 10

Zonele de tranziție: nota 10

Organizare, atmosferă, atitudine: nota 10

 Organizarea, în linii mari, a fost bună încă de la prima ediţie. Dar acum, la a treia ediţie, s-a simţit clar cum "a crescut" evenimentul. Efortul a fost mai de amploare. Cel puţin zona de tranziţie a fost chiar spectaculoasă şi dau un mare plus aici. De unde în 2010 şi 2011 la acest capitol s-a stat destul de slab şi ne-am cam chinuit cu echipamente de-a valma, acum spaţiul a fost mult mai generos. Faptul că s-a putut bloca total întreaga intrare spre Golful Mic a fost excelent.

Mă uitam la ..... cât de imbecilă este totuşi natura umană şi cât de fără scăpare sunt unele exemplare. Vineri pe la prânz stăteam chiar în zona unde avea să fie startul şi finish-ul. Acolo a fost atelierul în aer liber, în sensul că acolo s-au fabricat standurile din lemn. Tocmai mă pregăteam să încep numerotarea standurilor când îl văd pe unul din oameni uitându-se siderat la un automobil argintiu care se târa în coborâre pe drumul de pământ care cobora exact spre locul unde ne aflam noi. 

Ce se întâmplase de fapt: Sus era pusă bariera şi un agent de pază. Accesul maşinilor spre plajă era oprit până duminică. De la barieră însă se face şi un drum de pământ, paralel cu faleza. Indivizii din automobil, neavând accesul să coboare la plajă cu maşina pe faleză, s-a gândit să facă o şmecherie. Au luat-o pe drumul de pământ şi s-au aventurat pe coborârea prin iarbă, spre plajă!! Da frate, incredibil! Absolut incredibil. Cristi Cârjan i-a aşteptat să ajungă jos şi s-a dus la ei să le explice că şmecheria de fapt e inutilă, că tot nu au voie să rămână prin zonă. Toată admiraţia pentru Cristi, pentru calmul lui. Chestiunea s-a rezolvat, indivizii care nu mai ştiu să meargă pe jos şi probabil au tălpile lipite de pedalele maşinii au făcut cale-ntoarsă spre barieră, de data aceasta pe drumul de pe faleză. Au avut noroc la faza asta, că rastele nu erau încă montate toate, altfel nici nu ar fi avut pe unde să mai iasă cu maşina. Să urce cu ea pe acelaşi drum de pământ, prin iarbă, fiind vorba de o maşină destul de joasă, cred că ar fi fost o aventură mai riscantă.

Fiecare concurent avea un spaţiu alocat de 90 de cm, ceea ce este destul de decent. La rastelele verzi, de ştafetă, spaţiul a fost mai limitat, dar acolo nu se lăsa la fel de mult echipament, fiecare membru al echipei fiind deja echipat pentru proba lui şi neavând nevoie de spaţiu să îşi lase lucruri de schimb.

Cu siguranţă că locaţia unui concurs joacă un rol important în amprentarea atmosferei. Este al treilea an de când vin la Fără Asfalt şi până acum nu am găsit cuvântul potrivit care să ilustreze ceea ce-mi inspiră mie cele două zile de event, mă refer la vinerea dinainte şi toată sâmbăta cursei, inclusiv premierea de seară şi partea de socializare care urmează. Boem. 

Acesta este adjectivul care mi se pare potrivit. Vin oameni de absolut toate vârstele, sunt prezenţi bebeluşi care nu au dezvoltat încă o conştiinţă de sine, copii, adolescenţi, tineri, maturi şi vârstnici. Cu regretul permanent legat de ireversibilitatea inevitabilă a timpulu, am ieşit din segmentul de tineret şi, staţionând încă la cei maturi, „întineresc” cu fiecare an ce trece spre categoria următoare.

Mi-a lipsit „pasta party”. Aveam un voucher în chitul de participare, dar pe el nu scria ora. Aşa că după ce am terminat cursa, deşi am mai stat vreo jumătate de oră prin zonă, nevăzând paste pe nicăieri, nici măcar nu mi-am amintit că mi-ar cam fi foame. Ar fi fost utilă o comunicare mai „vizibilă” a servirii porţiei de mămăligă cu hamsii – care înlocuieşte tradiţionalele paste făinoase. Târziu, seara, când am revenit pentru premiere, am aflat că „pasta party” se întâmplase începând cu ora 12.
Unul din obiectivele impuse de starea bugetului a fost, pentru această deplasare, să nu cheltuiesc nici un ban pe parcursul celor patru zile. Desigur, benzina şi cazarea trebuia să le achit şi cam atât puteam. Îmi adusesem câte ceva de mâncare, inclusiv bere-limonadă, aşa că am respectat această constrângere. Motiv pentru care nu am ieşit la niciun fel de socializare. Şi mi-e teamă că povestea se va cam repeta pe întreg sezonul, costurile de deplasare fiind relevant mai mari anul acesta.

Am recunoscut sportivi deja consacraţi în acest sport, dar au apărut şi foarte multe feţe noi. Pe podiumuri au urcat mulţi noi, dar şi dintre cei vechi. La fete până în 30 a fost chiar o surpriză pe locul 1, astfel încât tricoul galben nu a mai ajuns la Zsuzsanna Albert (3h18'). Îmi place tare mult de fata asta. Am avut standul una lângă cealaltă, ea fiind cu nr. de concurs 2302 şi eu 2303.

Alimentare/hidratare: nota 9 (între paharul cu apă și cel cu energizant nu am simțit nici o diferență, semn că nivelul de diluare a energizantului e nepermis de ridicat și atunci mai bine lipsă). În rest, eu zic că esențialul nu a lipsit: lichid, banane și glucoză.

Siguranța pe traseu/zonele de tranzit/sosire: nota 8. Scăpări la intersectările dintre concurenți, pericol de rănire, accidentare, incidente etc.

Comunicare: nu pot pentru care să mă exprim prea clar, pentru că eu personal nu am avut timp deloc să urmăresc comunicarea ante-event, nici măcar nu am știut câte fete s-au înscris la tura lungă (înainte de premiere mie tot nu-mi venea să cred că aș fi fost singură pe categorie de vârsă, d-apăi că cu toatele fusesem doar opt!?!?!?!!?), nici nu am știut cam câți înscriși sunt, care e chestia cu ștafeta și multe chestii. Dar a existat microfon și am auzit tot ce se vorbea, uraaaaa!!!!