”A Life Without Limits” - by Chrissie Wellington_ep.2

Aici, episodul 1

Pe măsură ce am înaintat în lectură - am început ieri și acum sunt la pagina 117 -, au început problemele de stomac. Eu de regulă scriu, nicidecum nu citesc autobiografiile altora. Nu am răbdare. Cu atât mai mult nu aș citi autobiografia cuiva care pare să aibă tangență cu ”hobby”-urile mele, tocmai pentru a încerca să evit creșterea nivelului de frustrare, care oricum a depășit ”cotele apelor Dunării”.

Durerea de stomac se datorează încordării și freneziei cu care parcurg această lectură. Sunt atât de multe idei și afirmații ale autoarei care-mi confirmă că nu sunt ”singura nebună” .... - legate de cum ajuți pe cineva, de cum te poți implica sau nu atunci când călătorești în zone sărace, de cum e cu voința, cu echipamentul, cu banii, cum e cu toată politica și tot bla-bla-ul ăsta european despre ”cum te fâțâi prin hoteluri de 5 și 6 stele prin toată lumea, pe motiv că ajuți lumea a treia” și alte chestii (”- Cum e posibil? ne-am întrebat una pe alta. Am zburat la clasa business (martie 2004, din Marea Britanie în Coreea de Sud, Insula Jeju, unde Consiliul de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu ținea o întrunire), servim gustări, bem șampanie, stăm la un hotel de cinci stele, cu vulcani artificiali care erup lângă noi și participăm la o conferință despre eradicarea sărăciei și furnizarea apei și serviciilor de salubritate pentru milioane de oameni lipsiți de aceste binefaceri.”). Îmi place la nebunie că cel puțin până la acest moment al lecturii nu am citit nici măcar o frază prin care să se aduleze/promoveze echipamentul musai sau marca/brandul X .... Chrissie Wellington pune chiar accent pe a NU avea bani pentru o bicicletă performantă, pe a alerga fără ceas și GPS, a nu avea nu știu ce tricou tehnic sau șoșoni minune!! Desigur, că există o singură Chrissie Wellington, cu un talent nativ atât de debordant în ale performanței, cu o voință și un volum de muncă atât de asiduu ..... - totul rămâne discutabil -.
Am renunțat azi să alerg spre birou sau să pedalez, din dorința de a sta 35-40 de minute jos, în autobuz, și de a continua lectura începută ieri. Și nu oricum, ci făcând notițe și semne pe margine. După orele de birou, oricum nu mă simțeam bine, așa că ”am dat cu capu-n ușă” și m-am agățat disperată de autobuz, făcându-mă comodă, cu cartea-n mână.

Am fost la un pas să uit să cobor și când mi-am dat seama am pus cartea, la repezeală, pe deasupra rucsacului, într-o chestie atașată care este destinată de fapt depozitării căștii de ciclism. Am luat-o prin spatele blocurilor, e un drum de vreo 300 de m. Duc de ceva luni muncă de lămurire cu maidanezii bine hrăniți și extrem de vigilenți, așa că acum îmi permit să merg pe-aici fără să risc a mi se mai distruge un rucsac printre colții lor! După ce trecusem de ”zona pericoloso sporgiersi”, se apucă ăl mai brun și mai fioros să latre și simțeam cum sonorul se apropie amenințător de mine. Mă alerga. M-am oprit, m-am întors și l-am întrebat ștrengărește care-i baiul. Posibil că mi-a recunoscut vocea, este instrumentul meu cel mai des folosit în această conviețuire chinuită cu maidanezii noștri (apropos, am auzit azi la birou o frântură dintr-o discuție care m-a înspăimântat și m-a înfuriat infinit pe interior: o colegă, posesoare de câine mascul, foarte împotriva castrării câinilor cu stăpân, se exprima cu o naturalețe incredibilă: ”Să castreze femelele, că doar ele fac puii, nu?!” Wow!!! Ea fiind femeie, doi copii ..... Wow!!!! Incredibil ..... Ca bărbații ăia care-și bat nevasta sau prietena când află că aceasta e însărcinată, în timp ce el refuză să folosească condom, ca să-i fie lui perfect, că ea oricum nu contează .... Sau ca unele mame de băieți care-și educă pușlamalele pe ideea că fetele sunt instrumente de distracție, important este ca ”băiatul mamei să fie satisfăcut”! Cred că nu voi uita cât voi trăi acest fragment dintr-o discuție purtată undeva într-un birou de oameni cu pretenții intelectuale mult peste medie.), și s-a retras spășit.

Cu o frenezie greu descriptibilă am ajuns în casă, am dat rucsacul jos ...... și cartea nu mai era! Am luat cheile, am încuiat și mi-am dat duhul alergând pe traseu, poate-poate am noroc ..... Am găsit-o undeva la jumătatea distanței, la locul unde mă oprisem, căzuse pe drum și stătea acolo, strâmbă și stingheră ... am luat-o și am zbughit-o fericită înapoi. M-am făcut comodă și de trei ore citesc și recitesc pasaje și vizualizez peisaje și locuri pe unde am trecut și eu, dar în alte condiții - Kathmandu, potecile înalte ale Himalayei, parte din Podișul Tibetan - ....

Titlul cărții, ”O viață fără limite”, este, cu siguranță, unul dintre titlurile foarte potrivite. M-am oprit acum ca să iau un răgaz, căci mă simt extenuată, de parcă am fost cu autoarea prin parte din încercările ei. Clar, o carte impresionantă, chiar dacă am vaga bănuială că anumite aspecte sunt puțin exagerate. Aici, două pagini-mesaj pentru foarte mulți, cărora le recomand din suflet lectura integrală a cărții:

”Viața unui triatlonist

Dintre toate părțile corpului pe care le antrenăm în această goană neiertătoare a noastră, niciuna nu este mai importantă decât capul.

Există o cultură în triatlon pentru jurnalele de bord și pentru date, o adevărată obsesie pentru cât de departe și cât de repede am mers în ultima sesiune. 

Sunt persoane care cred că dacă jurnalul de bord este în ordine, atunci așa trebuie să fie și pregătirea lor.

Apoi ajung la kilometrul 30 din maraton, cu trupurile chinuite de dureri și de oboseală și disperă că mai sunt încă 12 km de parcurs. Atunci sunt în pericol să cedeze și, cu siguranță, să încetinească. Atunci au cea mai mare nevoie de o minte care este la fel de tocită și la fel de puternică precum posteriorul lor. Cei mai buni antrenori o să vă spună același lucru. Mai mult sau mai puțin, este primul lucru pe care mi l-a spus Brett (antrenorul lui Chrissie) când m-am dus să mă evalueze, chiar dacă observația sa că va trebuie să-mi taie capul a fost un mod oarecum neconvențional de a-mi spune că am de lucrat la acest aspect. Când am trecut la profesioniști eram irascibilă și obsesivă, repezindu-mă la toate ca un elefant într-un magazin de porțelanuri.

”Antrenamentul l-ai înțeles”, îmi spusese Brett într-unul dintre acele e-mailuri. ”Mersul pe jos în ținutul idioților încă nu. Treci peste asta în același fel la îmbunătățirea unui defect sportiv: recunoscându-l și antrenându-l. Viața nu-i altceva decât un obicei. Treci la treabă.”

La  început părea descurajant. ”Dar nu mă pot relaxa” - am vrut să spun. ”Nu pot încetini. Nu pot să nu mai fiu Muppet. Așa sunt eu!”

Aceste proteste însă nu sunt diferite de a spune: ”Dar eu nu pot ridica acea greutate, nu pot alerga atât de repede, nu pot finaliza un Ironman.”

Poate că nu ești capabil chiar acum, dar cu o stare de spirit pozitivă și dorință de a lucra, orice este posibil. Rămânând pozitiv este într-adevăr una dintre cele mai prețioase calități ale oricărui atlet. Asta, precum și abilitatea de a rămâne concentrat și disciplinat. 

Sfatul meu este să-ți dezvolți o arhivă a minții plină cu imagini și gânduri pozitive - familie, prieteni, succese anterioare, locuri preferate, o porție mare de cartofi. 

Trebuie să o construiești ca pe orice colecție și în curând vei avea o serie de gânduri asupra cărora să meditezi atunci când corpul și sufletul vor striga după ușurare.

Există o mulțime de activități repetitive în viața unui sportiv, în special în Ironman, și trebuie să înveți să accepți asta. Cel mai bun mod de a-ți îmbunătăți capacitatea de a îndura plictiseala este chiar să înduri plictiseala. Petrece timp antrenându-te singur și provoacă-ți mintea să rămână concentrată. Aveam o cameră în Leysin (locul de cantonament din momentul trecerii la profesioniști, în Elveția) pe care am numit-o temniță, unde era banda de alergare. Era lipsită de aer, fără ferestre și atât de mică încât dacă-ți întindeai brațele puteai atinge oricare dintre pereți. Mirosea a sudoare și a lacrimi de la antrenamentele anterioare. Radioul era stricat. Brett obișnuia să trimită sportivi acolo jos să facă sesiuni. I-a pus pe unii, cum ar fi Hillary Biscay și Bella Comerford, să alerge maratoane întregi acolo. Hillary odată și-a uitat iPodul și a trebuit să facă totul fără nicio stimulare. Acum, nu recomand neapărat să încercați acasă așa ceva, oameni buni. Brett alegea în cunoștință de cauză anumite ședințe pentru fiecare dintre sportivii săi. Dar acest lucru vă oferă o introspecție în tipurile de tehnici cu care vă puteți antrena mintea, precum și corpul.”

etc. etc. etc.  - citiți cartea :-)

Aici, ep. 3 - pasajele care mi-au atras cel mai mult atenția, indiferent că exprimă lucruri cunoscute mai mult sau mai puțin