În capitolul șapte al cărții sale autolaudative - denumit ”Factorul Ali” - referindu-se la boxerul Alan Jones vs. Mike Tyson - l-am urât pe Macca. Din nou. Nu pentru ceea ce spunea că a facut, ca și fapt intrinsec, ci pentru felul cum descrie evenimentele. Tot capitolul respiră de auto-laudă și furie. Furia îl face competitiv. A alergat la propriu și i-a căutat pe doi dintre contra-candidații lui direcți la titlul de la Kona pentru a le spune public că va șterge cu ei pe jos, îi va sfărâma, îi va face să părăsească triatlonul. Și descrie declarațiile făcute și felul cum i-a urmărit în 2006 pe la toate competițiile unde aceștia se duceau, doar pentru a-i spulbera. Lucru care, după cum spune el, într-o infinită stare de infatuare și agresivitate verbală, i-a reușit ca urmare a geniului său mental.
”În final, am avut un sezon 2007 fantastic. Am ratat cu puțin recordul mondial, am câștigat toate competițiile, l-am zdrobit pe Faris, l-am zdrobit și pe Normann, i-am anihilat pe toți. Am primit până și un e-mail de la mama lui Faris, prin care mă ruga să-i las fiul în pace. (.....) Începusem să o îngrijorez pe Emma, soția mea.
- Chris, trebuie să te calmezi, îmi spunea ea.”
Capitolul opt se intitulează ”Nu îmi spuneți că sunt moale” - ei bine, aici l-am adorat pe McCormack!
Rămâne parțial agresiv, dar altfel. Eu una sunt de acord cu toată apologia lui pro odihnă și recuperare și chiar înțeleg abordarea, pentru că îmi seamănă. Nici eu nu îi aprob pe cei care cultivă și insistă să facă un cult ”împotriva odihnei”, promovând antrenarea și antrenamentul cu orice preț și la volum cât mai ridicat. Și eu, dar, desigur, la un cu totul alt nivel, merg pe ”ascultă-ți corpul”.
Și McCormack explică foarte răspicat cum e cu accidentările tipice, de ce el nu s-a accidentat niciodată la antrenamente, cum e cu adaptarea antrenamentului în funcție de individ, de vârstă, de categorie - profesionist sau amator - și lista poate continua.
Și McCormack explică foarte răspicat cum e cu accidentările tipice, de ce el nu s-a accidentat niciodată la antrenamente, cum e cu adaptarea antrenamentului în funcție de individ, de vârstă, de categorie - profesionist sau amator - și lista poate continua.
Frazele exprimate de Macca în această carte, care merită reținute, sunt pur și simplu mult prea multe. Dovadă faptul că am ajuns deja la episodul 5, când de fapt o recenzie nu trebuie să aibă mai mult de două pagini. Dar trebuie să recunosc că mă fascinează lectura, inclusiv mă intrigă. Deși peste partea cu intrigarea am trecut.
Omul vorbește despre niște componente de bun simț:
- adaptare
- flexibilitate
- logică
- inteligență
- orgolii
- prostie
- stupiditate
- lăcomie
- efectul de turmă
- umilință
- modestie
- experiență
- acumulare
- smerenie
- și luat castane la greu :-) - că doar d-aia a devenit atât de ”furios și iute”!!
Sigur, furios și iute este filosofia LUI de viață, asta e deja altă problemă. Că de murit, tot va muri ca oricare și faptul că va rămâne în istoria triatlonului nu știu cu ce îi mai ajută. Fiecare cu obiectivele lui prin viața asta, corect.
Omul vorbește despre multele lui greșeli și felul cum acestea i-au adus suferință pe multe planuri. Mi-a plăcut enorm chestia asta. Cartea este ca un fel de:
spovedanie,
ca un fel de scuză,
este un prilej de a-și argumente multe
abordări,
gesturi,
discursuri,
fapte,
este dorința de a da explicații tuturor,
de a dori să fie înțeles și re-judecat,
este un prilej de a-și ridica în slăvi inteligența, pentru că ”sunt inteligent, mult mai inteligent decât ceilalți” apare de nenumărate ori în text.
Este o carte cuprinzătoare, cu o filosofie rece și simplistă la prima vedere, cu un aplomb ieșit din comun, cu ”mușcat țărâna” și ”pus cenușă-n cap”, dar și cu lauri, satisfacție debordantă, entuziasm și fericire că lucrurile i-au ieșit până la urmă așa cum ”amenințase” pe toată lumea.
Cuprinde și un program de antrenament, acum nu știu dacă e pe bune sau e dat la mișto pentru adversari (joke :-)!)
Vorbește despre cola pentru sportivi.
Despre echipă. Fără echipă - prieteni, familie, antrenori, ceilalți concurenți din triatlon și din alte sporturi - nu ar fi ajuns unde a ajuns.
Despre cum a început, cum a evoluat și cum a ajuns triatlonul o disciplină olimpică. Despre cum trebuie să ieși din tiparele stabilite de ceilalți, atunci când te antrenezi pentru triatlon (yes!!).
EXCELENT! O voi mai citit o dată, cu toată partea emoțională de pe ultimele pagini, care aproape împinge niște lacrimi de la spate ....
Chris McCormack, să trăiești!
O lectură pe cinste care mi-a ridicat tensiunea. E duminică dimineața, ora 4, nu am putut adormi din cauza durerilor provocate de coasta aia fisurată, peste 3 ore plec la medic și pe urmă cred că vin și mă culc, chit că iau somnifere! Sunt epuizată, de miercuri, de când am căzut cu grația unei gazele gnu, nu m-am odihnit. Sunt muci! Și nu, nu reușesc să mă împrietenesc la cataramă cu durerea. Cu durerea mai e cum mai e, dar cu nesomnul provocat de durere e cel mai greu.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen