”Sunt aici pentru a câștiga” - Chris McCormack_ep.2

Aici, ep. 1

Pentru a ajunge, pentru a putea și pentru a dori scrie o astfel de carte, așa cum o face Chris McCormack, e musai să fii deja ”un învingător” recunoscut de toți. Altfel nu ai aplombul și nici ideea de a scrie despre începuturile, căutările și incertitudinile prin care ai trecut luni de zile. 

După partea introductivă, lectura continuă alert. Un autor/personaj înverșunat, încrâncenat, care se răzbună și prin scris căci, în sfârșit, după umiliri și umilințe, a ajuns undeva de unde îi poate scuipa pe toți înapoi. 
Deci lectura continuă pare-se, la fel de alert precum i s-au și întâmplat lucrurile, la fel de alert precum a luat decizia de a zbura din cuibul părinților care vedeau în el contabilul împlinit.

Pur și simplu a avut o karma bună, zic eu. Un destin care l-a găsit, s-a agățat de el cu disperare, i-a arătat direcția potrivită la momentul potrivit, i-a scos în cale oameni-cheie care nu doar i-au trecut prin față, dar i s-au adresat (!!), remarcându-l .... da, este o lectură interesantă, recunosc. Așa cum, după părerea mea, lucrurile în viață nu stau ”atât de simplu” și nu se pliază după o rețetă a unui individ, iar faptul că la el lucrurile s-au legat, este o poveste a lui personală.

”Triatloniștii nu dețin niciun secret. Oricine poate face ce facem noi, ce am făcut eu. Formula este simplă: pasiune, angajament, repetiție, multă muncă și refuzul eșecului. Nu știam nimic despre metodele profesioniste de antrenament sau despre antrenamentul în blocuri. Singurul lucru pe care-l făcusem era doar să mă decid asupra unei rutine, să mă dedic cu totul acesteia și să perseverez. Nu văd de ce nu ar putea face oricine același lucru.”

***

Pe parcursul cărții se simte oarecum ce satisfacție trebuie să fi avut autorul să ajungă în poziția de a șterge pe jos cu toți cei care avuseseră neobrăzarea să se ia de el, indiferent la ce moment, chiar și atunci când nu știa nimeni cine este și de unde vine sau ce face exact. Nu ezită să deschidă un adevărat registru cu numele respectivilor și să relateze, în propriul să stil, abordări care l-au afectat destul de intens, altfel nu le-ar fi reținut atâția ani și nu ar fi simțit nevoia să le detalieze în așa manieră.

 ”Am zburat până în Drummonmdville (Canada, Cupa Mondială de Triatlon-1996) și am fost preluat de la aeroport și condus la locul unde eram cazat. Întreaga echipă australiană, cei mai buni triatloniști din țara mea, inclusiv Miles Stewart, Troy Fidler, Lach Vollmerhaus, Shane Reed, Chippy Slater, Greg Bennett și alți cîțiva s-au uitat cruciș la mine.

- Cine naiba mai ești și tu? Nu ai respectat regulile. Noi suntem cei mai buni din țară. Nu poți veni așa pur și simplu la Cupa Mondială. Trebuie să te selecteze Federația.

Asta era atitudinea cu care am fost întâmpinat. Am încercat să fiu prietenos, dar era ciudat. 

- Păi, m-am întâlnit cu Les McDonald (președintele ITU pur și simplu la remarcat la Cupa Mondială ITU de la Paris din 1996, unde a ieșit pe locul 7 și a câștigat 2.000 de dolari! McDonald i-a oferit din senin un wild card pentru cursa din Canada. Cât de senzațională poată fi karma pentru unii, să o ia așa, mai pe ocolite, drept spre țintă?!), am încercat să le spun. 

Dar nu i-a impresionat. Tipii ăștia făcuseră parte din circuit ani de zile, pentru a putea obține o invitație la Cupa Mondială. Eu fusesem în Franța timp de trei luni și iată-mă aici. Nu stăteam cu echipa. Mă simțeam ca un intrus. Încă un exemplu al felului meu neconvențional de a marca acest sport. 
(....) Am ieșit din apă pe la mijlocul plutonului, am pedalat ca un tren de marfă și am fugit de toată lumea. Bum! Și uite așa dintr-un foc m-am trezit cu 10.000 de dolari!”
La Campionatele Mondiale ITU din Cleveland, Ohio, ”am fost bătut de cei mai buni tipi din lume. Probabil că a fost un lucru bun, deoarece începusem să devin arogant. Am terminat pe locul 28.” 

 Aici, în ep. 3, despre ”concurentul furios”