07.01.2014, 00:49
Fragment din ”jurnalul de antrenament pentru Ironman Oradea 2014” - să te rupi pe tine de râs, nu?
Vai de capul meu, a trecut de
miezul nopții, cum ajung eu mâine la ora 8 la birou?? Că azi am întârziat o
oră-ntreagă, căci creierul meu, organismul meu, eul meu au refuzat să proceseze
realitatea conform căreia ”Gata cu vacanța, gata cu lenea, gata cu
antrenamentele zilnice posibile faptului că te poți odihni și relaxa exact cât
ai nevoie și chiar un pic mai mult, gata cu desfățul și burghezia utopică a
unui secol nenorocit de însăși rasa umană!”
Așa cum mi-e bafta vieții, azi, când am ajuns cu o oră mai târziu la birou, șefa mea era de o oră deja la birou. În doi ani jumate, șefa mea a venit poate de cinci ori la ora opt la birou, programul ei fiind decalat cu vreo 2-3 ore în general. Iar eu nu am întârziat cinci minute, cinșpe sau treizeci. Nu, că ar fi fost prea banal. Eu am făcut plinul din prima! Început de an, prima zi de lucru, la ora 08:00 visam că e duminică și mă-ntorceam pe partea aialaltă. La 08:07 deschideam ochii ..... când io zic că de kharma ta proprie, ”pă persoană fizică” nu te poți lepăda, ăilalți râd!
Prima zi de lucru a însemnat și ruperea lanțului de antrenamente. Taman ce lucrasem la fiecare za în parte, că de 8 zile regula de aur era: ”ZILNIC mișcare, minimum cinșpe km de ceva.” Deci erau cinșpe km de alergare, iar când nu fu alergare, erau 55 de pedalat, iar când nu fu nici pedală, fură 15 km de mers pe role.
Acum, toată strădania și toată iluzia cum că pare-se că mi-am reintrat într-un oarecare ritm de antrenament, totul pare spulberat.
Nu caut vinovați, nu caut scuze, căci m-aș scălda în ipocrizie și prefer să-mi etalez ipocrizia pe alte segmente. Cert este că s-a rupt țesătura. Ce greu se croșetează și ce ușor se deșiră, la dracu cu viața asta!
Pe la șase, pedală-pedală, am ajuns acasă. Apoi am decis să merg totuși la Decathlon. Caut niște greutăți, că am io așa o idee mai neghioabă, o compilație nemaivăzută de idei pentru un mix de antrenament de tipul struțo-cămilei. Am niște haltere mici de 3 kile bucata, luate din Freiburg prin 97, da’ prea mi-s grele pentru ce gândesc io să fac cu ele. Nenea doctoru mi-a zis că nu am pic de mușchi pe spate, să pun mâna să muncesc la unii. Cum bani de fitness-fițe și antrenori n-am, caut alte soluții, o ieși ceva.
Așa că am plecat spre Decathlon. Am doar 2 km pân-acolo, zona e superbă, vremea superbă: ceață de să-ți bagi deștele-n oki, întuneric, maidanezi și pe stânga și pe dreapta bulevardului, o faună bipedă cam îndoielnică, cu care sigur nu vrei să ai de-a face ca prințipesă ieșită singură la plimbare pe El Corso ..... Da pentru 2 km nu mișc io mașina din loc, nici pe gratis. Așa că mi-am luat alt mijloc de transport: alergarea ușoară.
Am coborât cele trei etaje, mi-am pus buff-ul peste gură și m-am repezit ca un berbec prost să alerg. După zece metri am dat în mers. Evident că mi s-a tăiat totul! Plămânii, suflarea, cheful. Da așa e viața, uneori, cu toată experiența ta, tot ca un neg prost de comporți.
Mă rog, am ajuns în mers-alergat-mers-alergat la Decathlon. Liber, paradisul vesel, nu alta! Că nu suport aglomerația și n-am mai intrat într-un magazin de vreo trei săptămâni! Și dă-i la căscat ochii, contemplat ..... Îmi place Decathlon. Altceva mai acătării nici nu avem în România. Doar nu vrei să ai prea multe la botul calului .... cel mai meseriaș complex de echipament sportiv l-am vizitat în Paris .... mama-mia, ce minunăție frate ..... trei zile nu te plictiseai acolo. Și plecai și falit, evident! Cele mai cool chestii ale mele de-acolo mi le-am luat. Mă-ntorceam din Africa, unde, la coborârea de pe Kilimanjaro, adică la o zi distanță, dădu colapsul peste psihicul meu din cauza ploii și a faptului că aveam un super-jaf de pelerină de ploaie care cedase și ea psihic și reacția mea nu fu tocmai catolică. Am plâns, de parcă eram în competiție cu ploaia care nu se oprise de 6 zile! Mint, pușchea pe limbă! În noaptea ascensiunii ”acoperișului african” nu plouase, că nu mai avea loc de perdeaua de ninsoare și noi ne chinuiam ca toți dracii pe muntele ăla izolat, că ghidul ne spusese jos, în Arusha: ”Ah, nu prea mai e zăpadă pe Kilimanjaro, s-a dus. Vă puteți lăsa liniștită colțarii la noi în agenție, nu o să aveți nevoie de ei!”. Dracu se mai ia vreodată după gura vreunui ghid local! Colțarii mei, cărați din România în Tanzania, stăteau la căldurică, la oraș, în timp ce eu mă chinuiam să înaintez pe verticală, că nici bocanci d-ăia meseriași nu aveam și nu aveam cantul ascuțit, să pot tăia măcar ceva pe gheață și prin zăpada încremenită sub mâna rece a zăpezilor veșnice .... unde ești, Hemingway, să mă vezi?!
Deci, intrasem în magazinul ăla banal din Paris pentru o pelerină de ploaie și am ieșit după jumate de zi mai obosită decât toată săptămâna de ascensiune + aia de safari prin Africa!
Dar am pelerină roșie de-atunci :-)
Pe care am folosit-o de .... una dată!! La Carpathian Adventure 2009. De atunci nu m-a mai plouat așa rău. Am cărat-o după mine și în Himalaya, prima oară când m-am dus. Nu-mi venea să cred că acolo nu plouă în decembrie, așa că am luat-o. Pe 31 decembrie, pe la ora 12, începu să plouă în drum spre Tatopani .... Incredibil!! Imposibil! Pun pariu că a-nceput să plouă doar din cauză că pe coclauri era o turistă năucă care căra cu ea o pelerină specială de ploaie. Bine ... a durat maxim cinci minute, dar fură îndeajuns să mă facă să mă deranjez. Păi da .... că te oprești, dai jos din spate rucsacul ăla ușor de doar 20-22 de kg, cauți pelerina, pui rucsacul la loc, reușești să te și ridici din nou pe verticală, pui pelerina peste tine și peste rucsac – păi la 50 de euro, ce credeai că am? E precum husa de mașină, acoperă tot și se și leagă-ntre picioare!!
Paranteză pătrată: dădu zbenghea-n pisoi, se ceartă cu bucata de mochetă, face curbe, virează, viteză mare și dărâmă sticla de apă minerală de lângă pat! Haiducule!! Noroc că am înșurubat capacul, că să vezi ce baie-ți făceam io ție acu!! Cu bule! – drakul de el :-)
Înkis paranteza pătrată.
Deci ce scriam?
Ah ....M-a furat peisajul și am stat vreo oră prin Deca. Nu, nu Deca-Ultra-Triatlon! Decathlon frate! Am găsit și am luat ultima pereche de gantere. Alea de 2 kile bucata mi s-au părut prea ușoare. Cât de snob poate fi omul?! Infinit, îți zic io!! Adică n-am pic de mușchi pe la brațe, pe la omoplați, dar cică 2 kile pe-un pișor e prea puțin pentru talentul meu! Ce ți-e și cu avântul ăsta .... Deci am luat ultima pereche la 2,5 kile bucata, zece lei în plus. Adică 79,90 lei ..... ce ador prețurile astea manipulante .... cică e toți proști, nu ne dăm seama. Cică am cheltuit ”ah, doar vreo șaptezeci și ceva ....”, că de fapt ei este optzeci!
Și m-am cărăbănit spre casă. Ceața coborâse și mai mult, probabil vroia să ia metroul. Întuneric – întuneric. Nici un alt suflet pe jos, pustiu. Nici maidanezii nu mai erau pe nicăieri. Câteva mașini întârziate și atât, fericiți cei care erau acăsică la ei la ora aia. Io eram într-o zonă nu foarte apetisantă, de una singură, kharma vieții mele.
Am luat-o iar în stil struțo-cămilă spre home, cei 1,8 km perpedes și am ajuns acasică. Mă-ndoiam de foame, da știi cum?! Precum salcia aia plângătoare din Herăstrău, când bate vântul frunza-n dungă ....
Deci pun la-ncălzit – noroc c-aveam, că ieri am fost productivă!
Mai fac una-alta, mănânc, frec nasul la pisoi și pe urmă mă simt așa trasă de-un magnet spre dreapta. În dreapta patului am home trainer-ul. Bine, eu îl am de doi ani. Adică el săracu petrece a treia iarnă la mine .... Niciun săracu, că e pe gratis! De fapt l-am luat pe bani, și nu puțini! Dar stă pe gratis la mine. Acum e prima iarnă când îl și folosesc, am făcut deja .... stai să număr ......vreo 200 de km sau chiar 300 ....
Și, ca să fiu sigură că dorm la noapte, l-am exploatat vreo 12 km, adică juma de oră pe muchie.
Asta așa, ca să nu mi se mai pară că s-a rupt ”Lanțul Amintirilor” .....
Noapte bună, că pentru mâine am niște planuri mari cât Casa Poporului! Caut mâine niște poze să arunc aici în text, acu chiar e prea târziu .... aku e de fapt deja mâine!!
De la 1 ianuarie 2014:
Așa cum mi-e bafta vieții, azi, când am ajuns cu o oră mai târziu la birou, șefa mea era de o oră deja la birou. În doi ani jumate, șefa mea a venit poate de cinci ori la ora opt la birou, programul ei fiind decalat cu vreo 2-3 ore în general. Iar eu nu am întârziat cinci minute, cinșpe sau treizeci. Nu, că ar fi fost prea banal. Eu am făcut plinul din prima! Început de an, prima zi de lucru, la ora 08:00 visam că e duminică și mă-ntorceam pe partea aialaltă. La 08:07 deschideam ochii ..... când io zic că de kharma ta proprie, ”pă persoană fizică” nu te poți lepăda, ăilalți râd!
Prima zi de lucru a însemnat și ruperea lanțului de antrenamente. Taman ce lucrasem la fiecare za în parte, că de 8 zile regula de aur era: ”ZILNIC mișcare, minimum cinșpe km de ceva.” Deci erau cinșpe km de alergare, iar când nu fu alergare, erau 55 de pedalat, iar când nu fu nici pedală, fură 15 km de mers pe role.
Acum, toată strădania și toată iluzia cum că pare-se că mi-am reintrat într-un oarecare ritm de antrenament, totul pare spulberat.
Nu caut vinovați, nu caut scuze, căci m-aș scălda în ipocrizie și prefer să-mi etalez ipocrizia pe alte segmente. Cert este că s-a rupt țesătura. Ce greu se croșetează și ce ușor se deșiră, la dracu cu viața asta!
Pe la șase, pedală-pedală, am ajuns acasă. Apoi am decis să merg totuși la Decathlon. Caut niște greutăți, că am io așa o idee mai neghioabă, o compilație nemaivăzută de idei pentru un mix de antrenament de tipul struțo-cămilei. Am niște haltere mici de 3 kile bucata, luate din Freiburg prin 97, da’ prea mi-s grele pentru ce gândesc io să fac cu ele. Nenea doctoru mi-a zis că nu am pic de mușchi pe spate, să pun mâna să muncesc la unii. Cum bani de fitness-fițe și antrenori n-am, caut alte soluții, o ieși ceva.
Așa că am plecat spre Decathlon. Am doar 2 km pân-acolo, zona e superbă, vremea superbă: ceață de să-ți bagi deștele-n oki, întuneric, maidanezi și pe stânga și pe dreapta bulevardului, o faună bipedă cam îndoielnică, cu care sigur nu vrei să ai de-a face ca prințipesă ieșită singură la plimbare pe El Corso ..... Da pentru 2 km nu mișc io mașina din loc, nici pe gratis. Așa că mi-am luat alt mijloc de transport: alergarea ușoară.
Am coborât cele trei etaje, mi-am pus buff-ul peste gură și m-am repezit ca un berbec prost să alerg. După zece metri am dat în mers. Evident că mi s-a tăiat totul! Plămânii, suflarea, cheful. Da așa e viața, uneori, cu toată experiența ta, tot ca un neg prost de comporți.
Mă rog, am ajuns în mers-alergat-mers-alergat la Decathlon. Liber, paradisul vesel, nu alta! Că nu suport aglomerația și n-am mai intrat într-un magazin de vreo trei săptămâni! Și dă-i la căscat ochii, contemplat ..... Îmi place Decathlon. Altceva mai acătării nici nu avem în România. Doar nu vrei să ai prea multe la botul calului .... cel mai meseriaș complex de echipament sportiv l-am vizitat în Paris .... mama-mia, ce minunăție frate ..... trei zile nu te plictiseai acolo. Și plecai și falit, evident! Cele mai cool chestii ale mele de-acolo mi le-am luat. Mă-ntorceam din Africa, unde, la coborârea de pe Kilimanjaro, adică la o zi distanță, dădu colapsul peste psihicul meu din cauza ploii și a faptului că aveam un super-jaf de pelerină de ploaie care cedase și ea psihic și reacția mea nu fu tocmai catolică. Am plâns, de parcă eram în competiție cu ploaia care nu se oprise de 6 zile! Mint, pușchea pe limbă! În noaptea ascensiunii ”acoperișului african” nu plouase, că nu mai avea loc de perdeaua de ninsoare și noi ne chinuiam ca toți dracii pe muntele ăla izolat, că ghidul ne spusese jos, în Arusha: ”Ah, nu prea mai e zăpadă pe Kilimanjaro, s-a dus. Vă puteți lăsa liniștită colțarii la noi în agenție, nu o să aveți nevoie de ei!”. Dracu se mai ia vreodată după gura vreunui ghid local! Colțarii mei, cărați din România în Tanzania, stăteau la căldurică, la oraș, în timp ce eu mă chinuiam să înaintez pe verticală, că nici bocanci d-ăia meseriași nu aveam și nu aveam cantul ascuțit, să pot tăia măcar ceva pe gheață și prin zăpada încremenită sub mâna rece a zăpezilor veșnice .... unde ești, Hemingway, să mă vezi?!
Deci, intrasem în magazinul ăla banal din Paris pentru o pelerină de ploaie și am ieșit după jumate de zi mai obosită decât toată săptămâna de ascensiune + aia de safari prin Africa!
Dar am pelerină roșie de-atunci :-)
Pe care am folosit-o de .... una dată!! La Carpathian Adventure 2009. De atunci nu m-a mai plouat așa rău. Am cărat-o după mine și în Himalaya, prima oară când m-am dus. Nu-mi venea să cred că acolo nu plouă în decembrie, așa că am luat-o. Pe 31 decembrie, pe la ora 12, începu să plouă în drum spre Tatopani .... Incredibil!! Imposibil! Pun pariu că a-nceput să plouă doar din cauză că pe coclauri era o turistă năucă care căra cu ea o pelerină specială de ploaie. Bine ... a durat maxim cinci minute, dar fură îndeajuns să mă facă să mă deranjez. Păi da .... că te oprești, dai jos din spate rucsacul ăla ușor de doar 20-22 de kg, cauți pelerina, pui rucsacul la loc, reușești să te și ridici din nou pe verticală, pui pelerina peste tine și peste rucsac – păi la 50 de euro, ce credeai că am? E precum husa de mașină, acoperă tot și se și leagă-ntre picioare!!
Paranteză pătrată: dădu zbenghea-n pisoi, se ceartă cu bucata de mochetă, face curbe, virează, viteză mare și dărâmă sticla de apă minerală de lângă pat! Haiducule!! Noroc că am înșurubat capacul, că să vezi ce baie-ți făceam io ție acu!! Cu bule! – drakul de el :-)
Înkis paranteza pătrată.
Deci ce scriam?
Ah ....M-a furat peisajul și am stat vreo oră prin Deca. Nu, nu Deca-Ultra-Triatlon! Decathlon frate! Am găsit și am luat ultima pereche de gantere. Alea de 2 kile bucata mi s-au părut prea ușoare. Cât de snob poate fi omul?! Infinit, îți zic io!! Adică n-am pic de mușchi pe la brațe, pe la omoplați, dar cică 2 kile pe-un pișor e prea puțin pentru talentul meu! Ce ți-e și cu avântul ăsta .... Deci am luat ultima pereche la 2,5 kile bucata, zece lei în plus. Adică 79,90 lei ..... ce ador prețurile astea manipulante .... cică e toți proști, nu ne dăm seama. Cică am cheltuit ”ah, doar vreo șaptezeci și ceva ....”, că de fapt ei este optzeci!
Și m-am cărăbănit spre casă. Ceața coborâse și mai mult, probabil vroia să ia metroul. Întuneric – întuneric. Nici un alt suflet pe jos, pustiu. Nici maidanezii nu mai erau pe nicăieri. Câteva mașini întârziate și atât, fericiți cei care erau acăsică la ei la ora aia. Io eram într-o zonă nu foarte apetisantă, de una singură, kharma vieții mele.
Am luat-o iar în stil struțo-cămilă spre home, cei 1,8 km perpedes și am ajuns acasică. Mă-ndoiam de foame, da știi cum?! Precum salcia aia plângătoare din Herăstrău, când bate vântul frunza-n dungă ....
Deci pun la-ncălzit – noroc c-aveam, că ieri am fost productivă!
Mai fac una-alta, mănânc, frec nasul la pisoi și pe urmă mă simt așa trasă de-un magnet spre dreapta. În dreapta patului am home trainer-ul. Bine, eu îl am de doi ani. Adică el săracu petrece a treia iarnă la mine .... Niciun săracu, că e pe gratis! De fapt l-am luat pe bani, și nu puțini! Dar stă pe gratis la mine. Acum e prima iarnă când îl și folosesc, am făcut deja .... stai să număr ......vreo 200 de km sau chiar 300 ....
Și, ca să fiu sigură că dorm la noapte, l-am exploatat vreo 12 km, adică juma de oră pe muchie.
Asta așa, ca să nu mi se mai pară că s-a rupt ”Lanțul Amintirilor” .....
Noapte bună, că pentru mâine am niște planuri mari cât Casa Poporului! Caut mâine niște poze să arunc aici în text, acu chiar e prea târziu .... aku e de fapt deja mâine!!
De la 1 ianuarie 2014:
65,30 km alergare (din care, 15 dat pe role)
101 km bicicletă (din care, 78 pe home trainer)
0,00000 km înot
8h34min activitate sportivă
fără îmbrăcat-dezbrăcat, drum, duș, tușit, strănutat, oprit etc.)
Update:
Evident că a fost cvasi-oribil azi, m-am luptat cu somnul, merso-alergarea home-job a decurs chinuitor, 40 min pe 6 km și-un pic. Returul spre casă a fost cu RATB-ul, la care am apelat după 2 km de mers prin ceață și beznă. La ora 20 cred că dormeam deja. Oribil. Deci, cum ziceam, lanțul de antrenamente a fost deja rupt prin reînceperea activității statice de la locul de muncă, care mă ucide în slow motion.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen