Mă uit la mine momentan, ce mi-a adus ultimul an de când m-am rupt pur și simplu de România, mergând pe drumul la care credeam că visez, ajungând pe poteca care era, în imaginația mea, salvarea mea.
Se apropie momentul bilanțului de final de an. Douăsprezece luni în alt univers. Unde ai ajuns pentru că așa ai dorit. Așa ai visat. Așa ai ales. Așa ți-ai focusat energiile și acțiunile. Era singurul vis pentru care trăiai. Puțin știut de alții, bănuit de unii. Ai intrat într-un vis la care renunțaseși, făcând pasul dintr-un coșmar de aproape douăzeci de ani.
Totul cu tarif destul de ridicat, în general. Nimic în viață nu este gratis, indiferent cum o iei.
Am învățat multe despre comunicare și mi-au rămas și mai multe să mai învăț.
Am învățat din erorile personale, am învățat observând și am învățat la un curs de comunicare, specializat pe eficiență și țintă.
Mereu am spus că totul se reduce de fapt la comunicare. Nu e de ajuns să vorbești, toți putem să vorbim. Dar nu comunicăm. Vorbim unii pe lângă alții, unii în același timp cu alții și nu ne auzim, nu ne ascultăm, nu ne înțelegem, nu ne acordăm timp de percepție și reacție.
Mereu am considerat că eu comunic ”politic corect”, dar ceilalți nu (mă rog, majoritatea dintre ei). Aici am înțeles, puțin târziu, cât de multe erori am făcut în anii trecuți. Știu de unde provin, nu sunt sigură că schimbarea în mine se poate produce foarte rapid. E nevoie de exercițiu și de oameni care să te înțeleagă și să-ți acorde creditul de care ai nevoie. Altfel nu ai nici o șansă.
Aici nu se ajunge la o astfel de abordare. Dacă faci un curs de comunicare și relaționare, de comunicare eficientă și țintită, de care ai nevoie nu doar în viața profesională, dar mai ales în cea personală, abordarea nu ”atacă” procesul sau verbul de vânzare. Și contează. Rostirea verbului în sine, dar mai ales lipsa rostirii lui contează enorm în economia cursului. V-ați gândit vreodată la implicațiile extinse ale verbului A VINDE? Cu siguranță nu. Termenii care vin imediat în minte și se corelează cu acest verb duc la aspecte care nu țin de natura umană, ci de natura lăcomiei umane.
Nimeni, niciodată în România vreun curs, seminar sau discuție legată de procesul comunicării nu a abordat din perspectiva mutării centrului de greutate de la ”tu” la ”eu”.
Mă refer la cursurile frecventate de mine, desigur.
Mă refer la cursurile frecventate de mine, desigur.
Astfel, chiar dacă consideri că celălalt pur și simplu a fost grosolan, bădăran etc. cu tine, dacă te duci la el și îl iei cu ”Ești un bădăran!” nu vei rezolva nimic. Vei declanșa un război sau vei continua un conflict. Dacă te duci la el și îi spui: ”Pe mine mă deranjeză felul în care îmi vorbești, mă faci să mă simt ... și spui ce simți. (ce-ar fi să te gândești la asta un pic?)” - atunci te afli deja în alt joc. NU EL este bădăranul, ci TU ești cel care te simți lezat și ai dreptul, ba chiar datoria să-i aduci la cunoștință acest lucru. Să înțeleagă că TU EXIȘTI de fapt și că EL ar putea să facă în așa fel încât să nu te mai rănească data viitoare. Și dacă tu nu îi răspunzi, prin abordarea ta, printr-o injurie, deja ai schimbat regulile jocului către partea de ”vrem pace, nu război”.
În termeni de adevăr și fals, mecanismul este destul de simplu. Nimeni nu are dreptul și știința să judece și să aplice sentința asupra faptelor sau/și vorbelor celuilalt. Este vorba de percepția subiectivă a fiecăruia. Cel care te rănește, de cele mai multe ori nu știe și nici nu cheltuiește timp să se gândească la asta. Este datoria ta să-i spui, băgându-l pe ”EU” la înaintare, că ceva nu este OK din punctul tău de vedere. Pentru că da, punctul tău de vedere chiar contează, indiferent cine este celălalt sau cât de ”nepotrivit” este punctul tău de vedere (pentru el).
Partea mai puțin optimistă în discuția asta este că dacă nu toți membri societății (grupului, colectivului, familiei etc.) sunt educați într-o direcție comună, dacă nu toți conștientizează valoarea și impactul comunicării, este foarte complicat. Uneori imposibil să clarifici lucrurile.
Pentru că, cel puțin din experiența mea, când - în România fiind, atâția ani - spuneam că pe mine mă deranjează o chestie, celălalt nu dădea doi bani pe chestia asta. Pentru el, tot ce conta era EL și cam atât. Și tipul acesta de ”comunicare unilaterală” a început din pruncie. Era felul în care mama ne trata pe noi, copiii. Nu conta dorința noastră, de aceea ne-am și înghițit dorințele de mici. În prezența mamei, nu ne doream nimic căci știam că oricum e în zadar. Nu conta cum vroiam sau simțeam eu să mă îmbrac. Mama considera că este dreptul ei exclusiv să-mi dicteze ce să pun pe mine, pentru că ea muncea pentru hainele respective, deci avea dreptul să mi le pună pe mine cu forța. Altfel se simțea lezată și nerespectată. Niciodată nu întreba de ce aș face o altă alegere decât ea, pentru haina cu care vreau să ies azi afară. Și eu mă simțeam (inconștient) permanent controlată, condusă, depersonalizată. Bine, pe timpurile alea nici nu aveam noi multe alegeri, că la școală era veșnica și unica uniformă și pentru antrenamentele care mi-au ocupat copilărila aveam un trening sintetic, o pereche de bașcheți și probabil 3 tricouri din bumbac. Punct.
O altă componentă vitală a comunicării este acel tip de feed-back pe care îl datorăm celorlați, când interacționăm cu ei. Mi-aduc aminte, mai ales pe plan personal, câți tipi au închis ușa pe dinafară pentru că îi enerva chestia cu ”mulțumesc” și ”te rog”. Nu înțelegeau de ce am nevoie de cuvintele magice și eu nu înțelegeam de ce ei nu înțeleg.
Sau mi-aduc aminte de o relație pe care eu și acum o consider maxim de ciudată, între mine și cineva care, în pofida faptului că știa să asculte, nu considera niciodată necesar sau potrivit să aibă o opinie legată de ceea ce asculta la mine. Nu se manifesta aproape niciodată. Nu știai dacă se bucură, cât de mult se bucură. Sau dacă nu se bucură și de ce nu. O închistare și o opacitate care a dus, în cele din urmă, la o ruptură destul de urâtă și dureroasă, cel puțin pentru mine. Nu am putut niciodată să relaționez cu adevărat cu astfel de persoane. Nu se încheagă esența acolo. Există ceva așa, plutitor. Nu știi cum îi este, ce i se întâmplă, dacă poți ajuta. Nu știi nimic practic, pentru că nu te lasă. Și atunci, ce fel de relație este aia? Pericolul este că dacă nu te dumirești rapid și tot tragi cu dinții de relațiile de acest tip riști să devii aproximativ la fel.
Mut, surd și incolor pe dinăuntru și pe dinafară.
Relațiile de la locul de muncă, de sus în jos, sunt destul de catastrofale în România, în general. Cel puțin în anii 98-2013 am avut parte de cele mai ciudate povești. Șefi pe care nu-i interesează cum se relaționează în colectiv și care nu intervin niciodată să medieze situațiile războinice, considerând că nu este treaba lor, cu atât mai puțin responsabilitatea lor. Este cel de mai nedorit manager la care te poți gândi, cel care nu acordă atenție aspectelor de comunicare din și dintre departamente și oameni. Managerii din România au certitudinea că aceste aspecte nu țin de ”fișa postului” lor și apoi se miră când lucrurile nu mai merg pe anumite proiecte, exact când este cel mai important ca toți membrii echipei să armonizeze.
Am lucrat trei ani și un pic ani în comunism și lucrurile erau destul de clare, exista și o vorbă: ”Șefu-i șef și-n pielea goală.”
Apoi am plecat în 1990 fără să mă uit înapoi. După patru ani de Germania, unde relațiile sunt (erau, nu mai știu acum) destul de amestecate (eu am găsit acolo cele mai calde relații pe care le-am experimentat până la acest moment în viața mea, poate că doar am avut baftă, nu știu!), revenirea în București și ce a urmat pentru restul de 20 de ani au reușit să mă devieze și să mă transforme în ceva ce nu mai recunoșteam nici eu. Știam, dar nu vedeam alte poteci. Încercam, dar nu-mi ieșea. Așa că am început să mă simt din ce în ce mai străină. Nimeni dintre cititorii actuali nu mă cunoaște mai mult de aproximativ 10 ani, doi trei poate mă știu de 14 ani, dar nu mă știu cum eram înainte de anii 2000 de exemplu.
Marile traume din viața noastră de adult ni se trag mai ales din anii copilăriei. Este o amprentă care rămâne și oricât am avea pretenția că am trecut peste moment, tușul ștampilei sau adâncitura urmelor sunt precum un tatuaj definitiv. Îl vedem pe vârful nasului mai ales în situațiile de răscruce din viața noastră. Atunci când căutăm direcții și răspunsuri. Uneori știm răspunsurile, dar acestea nu ne folosesc. Pentru că trecutul nu-l poți schimba. S-a întâmplat, gata, îți aparține pe veci. Tot ce poți face este să modelezi prezentul, astfel încât prezentul de azi să nu devină tatuajul nefast pentru mâine.
Sunt una dintre persoanele puternic ancorate în propriul trecut. În trecutul legat exclusiv de copilărie, când deciziile nu-mi aparțineau. Eram doar obiectul asupra căruia cineva acționa. Azi - 19.04. - se împlinesc zece ani de la înmormântarea mamei mele .... abia acum când scriu mi-am dat seama de asta .... revăd ziua înmormântării ca și cum a fost azi. Cimitirul Evanghelic din București, capela, groapa undeva pe dreapta și mormântul din stânga mormântului mamei mele, care mi-a dat cei mai puternici fiori, descoperind cine era deja îngropat acolo .... acel ”el” căruia ar fi trebuit să-i pot spune ”tată”. Nu am știut până la acel moment nimic despre planul mamei, de ce alesese locul acela .... nu-mi spusese nici un cuvânt .... a luat cu ea în sicriu fotografia a doi bărbați: tatăl ei și tatăl meu. Era vânt și plouase, era înnorat și eram singură și epuizată după câteva luni de ... multe.
Și iată-mă acum în țara de proveniență a familiei mamei mele .... și abia acum, la aproape 50 de ani, simt că aș avea puterea și maturitatea și știința de a comunica cu mama mea. Am scena în fața ochilor minții. Orice tentativă de comunicare s-ar termina în lacrimi, căci și ea a trăit o viață întreagă ancorată într-un trecut de care nu a putut niciodată să scape. O viață mult mai tumultoasă decât a mea, prin însăși contextul războiului, părăsirii căminului și refugierii, al ascunderii identității și limbii materne într-o țară ocupată de plaga comunismului și a abrutizării, contextul fricii aferente, România fiind locul cu cele mai multe victime la activ probabil (raportat la numărul populației și densității). Mama mea una dintre ele. Ea și părinții ei, desigur. Așa am ajuns eu, tânără și foarte rebelă, la 18 ani, să-i spun mamei că blestem ceasul în care m-a adus pe lume. Cum o fi asta în urechile unei mamei .... probabil foarte dur.
*
Dar am deviat. După aproape un an de Austria, sunt alt om. Cel puțin așa simt acum. Evenimentele nu au fost lipsite de șocuri, de pierderi, de suferință, de alegeri, de alegeri greșite uneori.
Profesional, la început de lună Mai sunt într-un oficial ”burn out”. Consecințele de plan personal sunt destul de profunde și ele.
Așa că ceea ce urmează este o incertitudine imensă și, sper eu, să am timpul necesar pentru o recuperare potrivită și revenirea la linia de plutire. M-am regăsit pe multe părți aici, dar m-am pierdut pe una care le influențează pe celelalte. Așa au dispărut ușor, în timp, orele de antrenament, km adunați cu bucurie, orele dedicate scrisului și mai multe altele, dând mereu vina fie pe iarnă, pe ploaie, pe ”oboseală” și pe o de neînțeles stare de ”lene”. Eu și lenea ... ce glumă!
Ca urmare, ”bilanțul la un an de Austria” îl voi scrie altă dată. Materialul de față a ieșit total pe lângă față de ceea ce am crezut eu inițial că va fi. Asta-i viața. Dură și piperată.
Ieri pedalam încet spre casă. 12 km pe un drum fără trafic, pe Donauinsel. Era vânt, ploua, înnorat, pustiu. Am ajuns la capătul de nord al insulei. Treceam podul și mai aveam 2 km până acasă. M-am oprit înainte de pod, am rezemat bicicleta și m-am întins pe asfalt, privind în gol sau plin, depinde cum o iei .... un gol imens precum un pocal în care acum se îngrămădeau stropi grei de ploaie.
***
Cu imagini dintr-un Nepal cutremurat de forțele Pământului, unde mii de oameni au murit, mor și vor mai muri, unde se trimiteau elicoptere de salvare după turiștii aflați pe versanți ai Everestului, în timp ce localnicii din zonă rămăseseră fără apă, unde mii de oameni suferă chiar la acest moment când eu stau liniștită și scriu ... încerc să-mi ordonez gândurile. Cu greu. Aș da mult să pot să fiu acum acolo. Banii trimiși ajută, cu siguranță, dar nu sunt totul pentru oamenii de acolo.
Sau mi-aduc aminte de o relație pe care eu și acum o consider maxim de ciudată, între mine și cineva care, în pofida faptului că știa să asculte, nu considera niciodată necesar sau potrivit să aibă o opinie legată de ceea ce asculta la mine. Nu se manifesta aproape niciodată. Nu știai dacă se bucură, cât de mult se bucură. Sau dacă nu se bucură și de ce nu. O închistare și o opacitate care a dus, în cele din urmă, la o ruptură destul de urâtă și dureroasă, cel puțin pentru mine. Nu am putut niciodată să relaționez cu adevărat cu astfel de persoane. Nu se încheagă esența acolo. Există ceva așa, plutitor. Nu știi cum îi este, ce i se întâmplă, dacă poți ajuta. Nu știi nimic practic, pentru că nu te lasă. Și atunci, ce fel de relație este aia? Pericolul este că dacă nu te dumirești rapid și tot tragi cu dinții de relațiile de acest tip riști să devii aproximativ la fel.
Mut, surd și incolor pe dinăuntru și pe dinafară.
Relațiile de la locul de muncă, de sus în jos, sunt destul de catastrofale în România, în general. Cel puțin în anii 98-2013 am avut parte de cele mai ciudate povești. Șefi pe care nu-i interesează cum se relaționează în colectiv și care nu intervin niciodată să medieze situațiile războinice, considerând că nu este treaba lor, cu atât mai puțin responsabilitatea lor. Este cel de mai nedorit manager la care te poți gândi, cel care nu acordă atenție aspectelor de comunicare din și dintre departamente și oameni. Managerii din România au certitudinea că aceste aspecte nu țin de ”fișa postului” lor și apoi se miră când lucrurile nu mai merg pe anumite proiecte, exact când este cel mai important ca toți membrii echipei să armonizeze.
Am lucrat trei ani și un pic ani în comunism și lucrurile erau destul de clare, exista și o vorbă: ”Șefu-i șef și-n pielea goală.”
Apoi am plecat în 1990 fără să mă uit înapoi. După patru ani de Germania, unde relațiile sunt (erau, nu mai știu acum) destul de amestecate (eu am găsit acolo cele mai calde relații pe care le-am experimentat până la acest moment în viața mea, poate că doar am avut baftă, nu știu!), revenirea în București și ce a urmat pentru restul de 20 de ani au reușit să mă devieze și să mă transforme în ceva ce nu mai recunoșteam nici eu. Știam, dar nu vedeam alte poteci. Încercam, dar nu-mi ieșea. Așa că am început să mă simt din ce în ce mai străină. Nimeni dintre cititorii actuali nu mă cunoaște mai mult de aproximativ 10 ani, doi trei poate mă știu de 14 ani, dar nu mă știu cum eram înainte de anii 2000 de exemplu.
Marile traume din viața noastră de adult ni se trag mai ales din anii copilăriei. Este o amprentă care rămâne și oricât am avea pretenția că am trecut peste moment, tușul ștampilei sau adâncitura urmelor sunt precum un tatuaj definitiv. Îl vedem pe vârful nasului mai ales în situațiile de răscruce din viața noastră. Atunci când căutăm direcții și răspunsuri. Uneori știm răspunsurile, dar acestea nu ne folosesc. Pentru că trecutul nu-l poți schimba. S-a întâmplat, gata, îți aparține pe veci. Tot ce poți face este să modelezi prezentul, astfel încât prezentul de azi să nu devină tatuajul nefast pentru mâine.
Sunt una dintre persoanele puternic ancorate în propriul trecut. În trecutul legat exclusiv de copilărie, când deciziile nu-mi aparțineau. Eram doar obiectul asupra căruia cineva acționa. Azi - 19.04. - se împlinesc zece ani de la înmormântarea mamei mele .... abia acum când scriu mi-am dat seama de asta .... revăd ziua înmormântării ca și cum a fost azi. Cimitirul Evanghelic din București, capela, groapa undeva pe dreapta și mormântul din stânga mormântului mamei mele, care mi-a dat cei mai puternici fiori, descoperind cine era deja îngropat acolo .... acel ”el” căruia ar fi trebuit să-i pot spune ”tată”. Nu am știut până la acel moment nimic despre planul mamei, de ce alesese locul acela .... nu-mi spusese nici un cuvânt .... a luat cu ea în sicriu fotografia a doi bărbați: tatăl ei și tatăl meu. Era vânt și plouase, era înnorat și eram singură și epuizată după câteva luni de ... multe.
Și iată-mă acum în țara de proveniență a familiei mamei mele .... și abia acum, la aproape 50 de ani, simt că aș avea puterea și maturitatea și știința de a comunica cu mama mea. Am scena în fața ochilor minții. Orice tentativă de comunicare s-ar termina în lacrimi, căci și ea a trăit o viață întreagă ancorată într-un trecut de care nu a putut niciodată să scape. O viață mult mai tumultoasă decât a mea, prin însăși contextul războiului, părăsirii căminului și refugierii, al ascunderii identității și limbii materne într-o țară ocupată de plaga comunismului și a abrutizării, contextul fricii aferente, România fiind locul cu cele mai multe victime la activ probabil (raportat la numărul populației și densității). Mama mea una dintre ele. Ea și părinții ei, desigur. Așa am ajuns eu, tânără și foarte rebelă, la 18 ani, să-i spun mamei că blestem ceasul în care m-a adus pe lume. Cum o fi asta în urechile unei mamei .... probabil foarte dur.
*
Dar am deviat. După aproape un an de Austria, sunt alt om. Cel puțin așa simt acum. Evenimentele nu au fost lipsite de șocuri, de pierderi, de suferință, de alegeri, de alegeri greșite uneori.
Profesional, la început de lună Mai sunt într-un oficial ”burn out”. Consecințele de plan personal sunt destul de profunde și ele.
Așa că ceea ce urmează este o incertitudine imensă și, sper eu, să am timpul necesar pentru o recuperare potrivită și revenirea la linia de plutire. M-am regăsit pe multe părți aici, dar m-am pierdut pe una care le influențează pe celelalte. Așa au dispărut ușor, în timp, orele de antrenament, km adunați cu bucurie, orele dedicate scrisului și mai multe altele, dând mereu vina fie pe iarnă, pe ploaie, pe ”oboseală” și pe o de neînțeles stare de ”lene”. Eu și lenea ... ce glumă!
Ieri pedalam încet spre casă. 12 km pe un drum fără trafic, pe Donauinsel. Era vânt, ploua, înnorat, pustiu. Am ajuns la capătul de nord al insulei. Treceam podul și mai aveam 2 km până acasă. M-am oprit înainte de pod, am rezemat bicicleta și m-am întins pe asfalt, privind în gol sau plin, depinde cum o iei .... un gol imens precum un pocal în care acum se îngrămădeau stropi grei de ploaie.
Cu imagini dintr-un Nepal cutremurat de forțele Pământului, unde mii de oameni au murit, mor și vor mai muri, unde se trimiteau elicoptere de salvare după turiștii aflați pe versanți ai Everestului, în timp ce localnicii din zonă rămăseseră fără apă, unde mii de oameni suferă chiar la acest moment când eu stau liniștită și scriu ... încerc să-mi ordonez gândurile. Cu greu. Aș da mult să pot să fiu acum acolo. Banii trimiși ajută, cu siguranță, dar nu sunt totul pentru oamenii de acolo.
De citit: beziehungskiste.kommunikation
P.S.
Dacă aveți nevoie de cineva care să țină o prelegere despre statutul de ”burned out”, s-ar putea să fiu persoana pe care o căutați.
Și nu voi vorbi din cărți, ci din experiența prin care trec de câteva luni.
Ca urmare, drepturile de autor mi-ar aparține în exclusivitate. Din păcate, de data asta.
P.S.
Dacă aveți nevoie de cineva care să țină o prelegere despre statutul de ”burned out”, s-ar putea să fiu persoana pe care o căutați.
Și nu voi vorbi din cărți, ci din experiența prin care trec de câteva luni.
Ca urmare, drepturile de autor mi-ar aparține în exclusivitate. Din păcate, de data asta.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen