Când, la 42 de ani, mi-am început studenția la ”Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării” aveam convingerea că voi studia ”științele comunicării” din perspectiva relaționării umane. Vroiam să studiez, să aflu răspunsul la multe ”de ce”-uri personale care țineau de comunicarea mea către ceilalți și mai ales a celorlalți către mine. Respectiv ceea ce percepeam eu ca totală lipsă de comunicare.
Nu știam, nu făceam diferența și nu mi-a spus nimeni că jurnalismul abordează comunicarea din cu totul alt punct de vedere, care nu are nici o legătură cu ceea ce doream eu să studiez. Faptul că Universitatea din București și-a intitulat această facultate cu pluralul ”științele” comunicării a fost o altă chestie pe care nu am înțeles-o niciodată. Pentru că nu se studiază toate științele comunicării. Se studiază mai degrabă ceea ce poate intra sub aceeași umbrelă cu publicitatea (unde am avut și cea mai mică notă din toată studenția, adică 6!), relațiile publice. Și atât. Sec, comercial. Doar aparent cu suflet și pentru suflet. Are mai degrabă legătură cu manipularea maselor în scopul unor interese pur comerciale. Oricum pui problema și o rotești, ajungi inevitabil la comerț, la procesul vânzării/cumpărării, cum, prin acea știință a comunicării, induci populației nevoi false și o faci să scoată bani din buzunar pentru produse de care nici măcar nu are nevoie.
Da, rasa umană s-a dezvoltat în singura rasă de pe Pământ care se alimentează 98% cu nevoi false, disperând pentru produse și servicii inventate, artificiale, care doar aparent ne fac viața ”mai ușoară”, pe termen lung transformându-ne în paraziți, mie-n sută exclusiv consumatori și viitori născători de mutanți biologici care vor ajunge să se monteze ca piesele de puzzle, doar din bucăți de plastic. Este drumul cel mai drept către transformarea omului în robot. Este viziunea pe care câțiva cercetători au avut-o cu zeci de ani în urmă, fără să conștientizeze practic dezastrul pe care îl determină. Dezastrul va fi pentru oameni, sigur că nu pentru Planeta Pământ, să fim înțeleși!
Făcând inevitabil comparația între România-Germania și Austria, țări în care am trăit pe perioade lungi și foarte lungi de timp, mai nou făcând comparația și în mediul virtual despre cum se duc discuțiile pe un forum german, pe unul austriac și pe unul românesc, evident că se nasc ceva cantități de întrebări de genul:
* de ce unii pot și alții nu pot?
* de ce unii știu și alții nu știu?
* de ce la unii se poate și la alții nu se poate cu nici un preț?
Un exemplu absolut banal de abordări pe o temă dată:
Scenariu:
Ghena de gunoi. O cunoaștem cu toții.
Locatarul X renovează. Adună ceva cantitate de moloz și alte nebunii d-astea și, deși știe că molozul, cărămizile, bucățile de pereți nu sunt ”resturi menajere” de ghenă, le lasă în anonimat pur și simplu în ghenă, eventual mai înfundă și canalul ăla odios care străbate scara blocului. Și gata. Pentru el treaba s-a rezolvat.
Ce se întâmplă în România (cel puțin ce știu eu de la blocul unde locuiam, în București):
Femeia de servici, o amărâtă, cu copii mulți, fără educație, umilă, săracă la propriu și la figurat, se află într-o situație de căcat, trebuie cumva să scape de moloz, trebuie să desfunde ghena. Cine să o facă? Dacă își pierde slujba? Moare de foame. Dacă o mai și bate administratorul? Deci, porcăria unuia cade automat în responsabilitate ei. Cum rezolvă, nu mă întreba, că nu știu. Ori mituiește gunoierii, ori își cheamă soțul să o ajute, copiii, rudele ... habar nu am. Cert este că ghena trebuie eliberată și ea asta va face. Nu din convingere. Ci de frică. Chiar dacă există sau ar exista vreo legislație, cine să o aplice sau să o respecte?! Acolo cam tot legea pumnului domină, mi-aduc aminte clar de la ultima ninsoare și tone de zăpadă de pe mașini și locurile de parcare din spatele blocului ... ce scene de neuitat!!
Ce se întâmplă în Germania:
Die Putzfrau (adică tot femeia de servici) se enervează și face scandal. Ori sună pe la uși, ori lasă bilete pe ușile locatarilor, ori încearcă să afle cine a renovat și de unde ar putea proveni gunoiul și îl ia pe respectivul la doi-păzește. Pentru ea e clar: gunoiul ăla nu are voie să fie lăsat în ghenă, ca urmare proprietarul nu are decât să se descurce, că jobul ei nu este să facă treaba aceea. Cum se rezolvă? Proprietarul, dacă se dă de urma lui - și se dă, că nu doar degeaba Gestapo-ul a fost o instituție germană! -, își va mătura singur gunoiul. Și die Putzfrau rămâne o doamnă cu demnitatea neatinsă! Doar a luptat pentru asta, nu?!
Ce se întâmplă în Austria:
Die Putzdame sau reprezentatul firmei angajată să țină curățenia la bloc nu zice nimic preț de trei zile. Dar nici nu curăță molozul respectiv. Îl lasă acolo.
După trei zile, pe molozul ăla se va găsi un bilet mare, scris de mână, cu marker negru, pe un A4 pus într-o folie de plastic: ”Proprietarul acestui moloz este rugat să debaraseze locul. Procedura este următoarea: ...” Și urmează ceva explicații.
Aici știu sigur cum se rezolvă problema: Proprietarul gunoiului urmează procedura și se scuză. Verbal sau în scris, depinde de situație.
Și die Putzdame rămâne o doamnă cu ”sărut-mâna” în buzunarul de la inimă.
Ei, cum vi se pare?
(da, diferențele dintre nemți și austrieci există la scară mare, lată, înaltă și profundă!)
Dacă veți analiza și reanaliza cele trei scenarii, dacă nu vă veți opri aici, ci veți extrapola situațiile astea banale pe situații mari la nivel de societate, s-ar putea să aveți destul de multe revelații și răspunsuri la întrebările alea de mai sus, cu care am început materialul.
Și pentru că tot dădeam de exemplu statutul ”femeii de servici”: diferența de statut între România și celelalte două țări este incomensurabilă. Și la alte branșe se întâmplă la fel, în general, cum ar fi secretarele, vânzătorii, gunoierii, muncitorii necalificați. Sunt categorii profesionale care în România au fost și sunt maltratate la propriu și la figurat, sunt umilite. Nu, nu categoriile, evident ... ci oamenii care ocupă aceste funcții. Sunt oameni fără statut. Sunt oameni tratați ca obiecte de mobilier, în general vorbind. Sunt oameni ”buni la toate muncile de jos”, cu alte cuvinte, de la care se cere un maxim de muncă și competență pentru un minim de recunoaștere profesională, financiară, individuală și socială.
D-aia a apărut în falsul tranzițional al societății românești și denumirea de ”asisstant manager”, că ”secretară” suna prea devalorizant și umilitor. Mă rog, exemple sunt multe, foarte multe.
Izul ăsta de sărăntocire ..... cum scriam și aici, cu ceva ani în urmă: de-la-saracie-la-sarantocie
Da, rasa umană s-a dezvoltat în singura rasă de pe Pământ care se alimentează 98% cu nevoi false, disperând pentru produse și servicii inventate, artificiale, care doar aparent ne fac viața ”mai ușoară”, pe termen lung transformându-ne în paraziți, mie-n sută exclusiv consumatori și viitori născători de mutanți biologici care vor ajunge să se monteze ca piesele de puzzle, doar din bucăți de plastic. Este drumul cel mai drept către transformarea omului în robot. Este viziunea pe care câțiva cercetători au avut-o cu zeci de ani în urmă, fără să conștientizeze practic dezastrul pe care îl determină. Dezastrul va fi pentru oameni, sigur că nu pentru Planeta Pământ, să fim înțeleși!
***
Ignorând faptul că pe lângă mine, Pământul mai este populat și de alte câteva miliarde de oameni, e mai bine să mă raportez la un grup mic. Pentru că un grup mic este la fel de relevant în discuția asta ca întregul mapamond. Acum suntem oricum interconectați instant prin tehnologie, dar nu am deloc impresia că asta ne-a făcut mai buni sau ne-a ajutat să înțelegem că renunțarea la anumite valori este de fapt calea către pierzanie.Făcând inevitabil comparația între România-Germania și Austria, țări în care am trăit pe perioade lungi și foarte lungi de timp, mai nou făcând comparația și în mediul virtual despre cum se duc discuțiile pe un forum german, pe unul austriac și pe unul românesc, evident că se nasc ceva cantități de întrebări de genul:
* de ce unii pot și alții nu pot?
* de ce unii știu și alții nu știu?
* de ce la unii se poate și la alții nu se poate cu nici un preț?
Un exemplu absolut banal de abordări pe o temă dată:
Scenariu:
Ghena de gunoi. O cunoaștem cu toții.
Locatarul X renovează. Adună ceva cantitate de moloz și alte nebunii d-astea și, deși știe că molozul, cărămizile, bucățile de pereți nu sunt ”resturi menajere” de ghenă, le lasă în anonimat pur și simplu în ghenă, eventual mai înfundă și canalul ăla odios care străbate scara blocului. Și gata. Pentru el treaba s-a rezolvat.
Ce se întâmplă în România (cel puțin ce știu eu de la blocul unde locuiam, în București):
Ce se întâmplă în Germania:
Ce se întâmplă în Austria:
După trei zile, pe molozul ăla se va găsi un bilet mare, scris de mână, cu marker negru, pe un A4 pus într-o folie de plastic: ”Proprietarul acestui moloz este rugat să debaraseze locul. Procedura este următoarea: ...” Și urmează ceva explicații.
Aici știu sigur cum se rezolvă problema: Proprietarul gunoiului urmează procedura și se scuză. Verbal sau în scris, depinde de situație.
Și die Putzdame rămâne o doamnă cu ”sărut-mâna” în buzunarul de la inimă.
Ei, cum vi se pare?
(da, diferențele dintre nemți și austrieci există la scară mare, lată, înaltă și profundă!)
Dacă veți analiza și reanaliza cele trei scenarii, dacă nu vă veți opri aici, ci veți extrapola situațiile astea banale pe situații mari la nivel de societate, s-ar putea să aveți destul de multe revelații și răspunsuri la întrebările alea de mai sus, cu care am început materialul.
Și pentru că tot dădeam de exemplu statutul ”femeii de servici”: diferența de statut între România și celelalte două țări este incomensurabilă. Și la alte branșe se întâmplă la fel, în general, cum ar fi secretarele, vânzătorii, gunoierii, muncitorii necalificați. Sunt categorii profesionale care în România au fost și sunt maltratate la propriu și la figurat, sunt umilite. Nu, nu categoriile, evident ... ci oamenii care ocupă aceste funcții. Sunt oameni fără statut. Sunt oameni tratați ca obiecte de mobilier, în general vorbind. Sunt oameni ”buni la toate muncile de jos”, cu alte cuvinte, de la care se cere un maxim de muncă și competență pentru un minim de recunoaștere profesională, financiară, individuală și socială.
D-aia a apărut în falsul tranzițional al societății românești și denumirea de ”asisstant manager”, că ”secretară” suna prea devalorizant și umilitor. Mă rog, exemple sunt multe, foarte multe.
Izul ăsta de sărăntocire ..... cum scriam și aici, cu ceva ani în urmă: de-la-saracie-la-sarantocie
(va urma)
Bine punctat!
AntwortenLöschen