Gestionarea furiei ... călătorii

Un titlu ciudat care se alătură unor fotografii și mai ciudate în contextul indus prin titlul, nu-i așa? Povestea întreagă o voi depăna peste câteva zile, căci am așa un sentiment că va fi un mic foileton. Subiectul principal: comunicarea non-agresivă.

Daaaaa ..... taman io!

Mă aflu momentan într-o chestie care mă scoate din minți. Deja a doua oară în patru zile. O chestie care ține, în mare parte, de comunicare. De fapt ține 90% de comunicare. De lanțul din verigi care lipsesc în comunicarea dintre doi indivizi bipezi.

pe așa o vreme, de 3 zile, și totuși 680 bicicliști azi

OK, m-am dus, am constatat, m-am înfuriat din nou și am plecat să-mi rulez cei aproape 20 de km pe bicicletă până acasă. Am pierdut o oră din viața mea doar pentru că celălalt nu a pus mâna pe telefon să mă sune și să mă anunțe de X status. Nu insist, căci spuneam că povestea va urma. Oricum, tipul nu venise la locul de întâlnire, altcineva era acolo. Norocul ... meu (!). Altă dată aș fi spus, fără discuție: ”norocul lui!”

În orice caz, după 3 km prin orașul care oscilează într-o atmosferă plumbuită și una strălucitoare, de parcă Natura ar juca ping-pong cu furtuna, norii, ploaia, vântul, soarele, fulgii de zăpadă ... masa de joc fiind Pământul și fileul fiind tot ceea ce rasa umană a creat artificial pe acest Glob, m-a prins furtuna.  De guler :-)

Ploaie-perdea, după care fulgi de zăpadă, urmați cu repeziciune de o grindină grăbită și de-a dreptul agresivă. Vânt cu lamă de cuțit din față, un cer paradoxal și paranormal ... de undeva de sus, de după perdeaua groasă de nori denși, pe o parte a cerului străbătea totuși o lumină extrem de puternică a soarelui. Și asta prin gardina de apă grea care răpăia geometric peste tot.

Ce a urmat m-a luat oarecum prin surprindere. De multe ori spun că nimic nu mă mai miră în viață. O singură excepție există totuși. EU! Eu nu încetez să mă surprind. Mă refer la reacții în primul rând. La emoții, la care încerc să lucrez de ceva ani, dar nu-mi iese deloc, istoria din spate atârnă mult prea adânc.

Pe măsură ce scriu voi posta câteva din foarte multele fotografii pe care le-am făcut. Mă străduiesc să le aleg pe cele mai spectaculoase, deși toate mi se par fantastice (ca idee, nu neapărat ca și calitate fotografică, căci în fond am un biet aparat semi-defect pe care îl car de colo-colo prin buzunare, așa-numita ”săpunieră”). O treabă tare complicată ... natura chiar mi-a oferit multă materie primă în seara asta.

Pe măsură ce înghețam pentru că mă bătea vântul și mă opream foarte des ca să mai fac câteva fotografii în față, pe lateral și în spate mă gândeam că ceea ce se întâmplă are un sens. Pentru mine avea chiar o mare importanță.

Tergiversam exprimarea furiei mele la adresa individului respectiv.

Când plecasem de la locul întâmplării eram prea nervoasă și situația în sine mi se părea atât de incredibilă, încât nu aș fi avut starea să-l contactez pe tip. Cred că aș fi fost ca o avalanșă cu victime. Planul era: Las că ajung acasă și îi scriu pe mesajul lui propriu în care îmi confirma că da, va veni la ora X și da, va fi acolo (cu trei zile înainte se întâmplase ceva similar și crezusem că clarificasem aspectele care țineau de lipsa de comunicare.) Pe pe mobil scriu prea încet și de multe ori apare scrierea aia automată și intervin cuvinte greșite bla-bla-bla ... deci lasă că mai bine ajung acasă!

Furtuna încetase și natura dansa în toată regula tot felul de dansuri. Jocuri incredibile de lumini și umbre, de forme, nuanțe. Și nimeni în jur. Eram singură probabil pe toată insula de 21,3 km lungime :-)

Nu, evident că nu eram singură ....

Nici măcar vântul nu mai bătea. Toată ziua fusese așa. Și ieri. Și alaltăieri. Furtuni violente izbucnite ca la un bătut din palme. Incendiară atmosferă peste tot. Marșuri ordonate și zgomotoase de ape și curenți.

Comenzi bruște urmate de Natură. Trei zile incredibile. Acum soare, acum uragan. Acum ploaie torențială, acum ciripit de păsărele.

Cei 10 km care îmi mai rămăseseră de pedalat pe insula pustiită s-au elasticizat, lungindu-se pe un interval de timp pe care l-aș fi acoperit dacă aș fi alergat. Am oprit de nenumărate ori, aproximativ din 500 în 500 de m. De fiecare dată câte 5-10 fotografii.

Și pe măsură ce înaintam, încet și sigur, îmi dădeam seama că fascinația a ceea ce se întâmpla în jurul meu mă calmase. Mă îmbunase. Mă făcuse să regândesc întreaga situație și să nu mai (re)acționez ca în trecut, când prin exprimarea violentă - și de regulă aproape instant - a propriei furii dădeam cu piciorul și la propriile interese și la relația respectivă în sine.

De unde totuși diferența asta enormă între indivizi? Cum de unii știu să gestioneze și alții nu reușesc deloc să gestioneze buna comunicare cu ceilalți? Cunosc puțini indivizi care, consider eu, știu să comunice realmente bine, eficient, armonios, non-agresiv. Poate ... doi?!

O concluzie pe scurt:

Așa suntem educați. De fapt: așa suntem lăsați a fi needucați. Sau cel puțin așa stătea situația în cazul generației mele.

Așa am văzut în casă. Așa făcea mama, așa făceau oamenii din jurul mamei mele. Se ciocneau și nu se mai vedeau vreodată. Așa a moștenit și ea de la mama ei și mi-aduc aminte că asta era principiul în care am crescut 22 de ani. Bong, zdrang și adios! Totul era iremediabil pierdut, nimeni nu întorcea capul să spună ”îmi pare rău” sau măcar ”pardon”.

Faptul că nici un sistem din lume, nici o autoritate din societatea umană, practic nimeni nu s-a gândit până acum să impună studiul științei comunicării începând din cea mai fragedă vârstă a omului îmi dă de gândit. 

Comunicarea este o artă.

Nu un instrument. OK, este un instrument, dar nu pur și simplu.

Este o artă, nu un instinct.

Nu ne naștem știind să comunicăm. Așa cum ne ia un an sau doi să învățăm vorbirea articulată, tot așa și comunicarea ne-ar lua câțiva ani, cu condiția să ne fie predată!!

Cine să ne-o predea, din moment ce destul de puțini oameni știu să comunice?!

Pe de altă parte, peste tot vezi oferte de la tot felul de ”experți în comunicare” care, pe bani grei, ar fi dispuși să-ți predea arta comunicării. De ce nu preia statul acest potențial profesoral și de ce nu introduce statul sau școala privată materia ”arta comunicării”? E una din întrebări.

O simplă observație a zilei:

Societatea umană a pus sub cheie însăși instrumentele care ar face-o să funcționeze infinit mai bine. Cheia sunt banii. Sume mari de bani. 

Oamenii au nevoie de reale investiții pentru a investi în aceste instrumente care ar trebui să fie baza unei societăți umane (nu omenești!):

* sănătatea

* educația.

Educația implică lecții despre aspectele vitale și existențiale ale individului și, implicit ale societății. 

Educația de a te îngriji, de a te exprima, de a face conexiuni, de a respecta, de a comunica etc.

Ce stat pe lumea asta mai are vreun interes în a avea o populație sănătoasă, educată, care să comunice armonios? Nu ar mai exista conflicte, nu s-ar mai îmbolnăvi oamenii. Industria farmaceutică ar intra în colaps. Dar să nu divagăm, asta e deja altă poveste, non-rezolvabilă.

Ceea ce se poate totuși repara este chestia cu comunicarea între oameni.

Mi-am dat seama cât de diferită este de fapt realitatea pe acest subiect vs. felul meu de a (re)acționa în anumite situații. Mă refer la critică, mă refer la supărarea pe anumite chestii, mă refer la chestia cu ”o iau prea personal”, la impulsivitate, pierderea din vedere a faptului în sine, emoționalizarea (exagerată și inutilă) a unor situații care nu au nimic emoțional în ele. Totul ducând la escaladări și agresivități verbale dăunătoare din toate punctele de vedere.

În timp ce înaintam metru cu metru și mă apropiam de casă, deci de ”lasă că ajung eu la computer și-ți zic io câteva!” îmi dădeam seama, în același timp, că iar mă aflu la un pas de a strica ceva. Și în primul rând mă apropiam de a-mi auto-dăuna. Din nou.

Cu 5 km înainte de destinația finală am oprit din nou bicicleta, am descălecat și m-am urcat pe deal, încercând să prind soarele din noapte .... (fotografia de mai sus).

M-am întors apoi din nou cu fața către fluviu și către drumul pe care pedalam și aveam o altă perspectivă. Nu doar asupra drumului sau a apei sau a bicicletei sau a alergătorului care se apropia din stânga. Asupra mea. A erorilor mele. A șanselor mele de a schimba ceva în bine față de mine și de ceilalți.

Alergătorul s-a uitat la mine, a văzut că fac fotografia. Mi s-a părut că ar fi schițat un zâmbet, dar era mult prea obosit, alerga mult prea tare. Cel puțin mie așa mi se părea. Era tipul acela de antrenament cu scop precis. O distanță anume parcursă în X minute.

Să ajungi la un anumit volum de frustrare, agresivitate verbală, supărare generală pe tine și pe orice și oricine în jurul tău necesită ani întregi de muncă. De muncă în zadar practic. Căci rezultatul este nul în sine prin forța destructivă pe care o are.

Singura scuză este că dacă așa crești, așa vezi, așa auzi, așa experimentezi .... așa îți și însușești. Și e greu, este foarte greu să reeduci aproape o viață de om.

Cert este că drumul spre casă, prin furtună, frig, apoi calm și un apus demențial de soare încetase să mai fie doar un drum. Devenise o călătorie. Extrem de interesantă. 

Sentimentul este destul de ciudat.

Te simți mai liber un pic.

Te simți mai tânăr un pic.

Simți că apar șanse noi.

Simți că totuși este aproape imposibil să refaci trecutul pe care l-ar agresat, pentru că, chiar dacă iertare există, uitare nu prea. Și uneori neuitarea atârnă mai greu pe cântar.

Mi-am dat seama că va trebui să învăț să renunț la ”tu ar fi trebuit să ...” și să mă apuc de ”eu mi-aș fi dorit să mă anunți, înțelegi?”. Să renunț la ”doar ți-am spus că fac un drum de 20 de km doar pentru chestia asta, nu vezi (tu) ce vreme de afară?” și să mă apuc de ”(mie)mi-a fost greu să vin cu bicicleta, să văd (eu) că nu ești și să știu (eu) că (eu) am pierdut o oră degeaba, în timp ce (eu) am atâtea de rezolvat înainte de plecare. Peste două zile (eu) plec, știi, că ți-am zis. Și (eu) am multe de aranjat, (eu) nu vroiam să las pe ultima zi înainte de plecare.” Da frate, EU sunt important și celălalt trebuie să știe că știu. Nimic nu este implicit. Libertatea lui de a face ce vrea sau poate el o îngrădește și o influențează pe a mea și invers. Și aici intervine comunicarea.

Mă gândeam să-i mulțumesc chiar pentru această călătorie. Nu aș fi avut ocazia să văd această desfășurare de forțe ale naturii, dacă nu aș fi ”pierdut” ora aceea prin oraș, pe bicicletă. 

La propriu și la figurat nu aș fi putut să fac întreaga călătorie din această seară ....

D-aia zic că totul parcă a venit spre mine, nu împotriva mea. Este un sentiment de care aveam nevoie, chiar dacă este autosugestionat.

Am intrat în ”sat” la mine, unde locuiesc deja de cinci luni.

Felinarele erau aprinse pe străzile pustii.

 Dinspre vest era o explozie de lumină, o incandescență terifiantă prin amploare și efectul ei asupra peisajului din față ....

Nu reușisem să imortalizez ultimul răcnet al razelor soarelui pe dealul care domină zona (Bisamberg), dar măcar tot am mai prins o imagine ... ultima suflare a luminii zilei exprimată prin lumini și umbre nuanțate de roșu și violet.

Am ajuns acasă, mi-am luat pisoiul la dezmierdat, am mâncat și m-am apucat să mă descarc prin acest material, conștientă de faptul că aș vrea să scriu tone, dar nu am acum puterea și timpul necesar și nu aș face decât un talmeș-balmeș din tot labirintul mental care m-a cuprins pe drum ....
și aici, albumul complet de fotografii