În Anzi ..... 2001

”A fi aici, a fi în ținutul Anzilor, este în sine nu doar ”cireașa de pe tort”, ci o stare de spirit ce nu se pierde odată cu terminarea concediului.

(....) munții, acele vârfuri care, atunci când suflă vântul, își desfac eșarfele de zăpadă, cuprinse de lividitatea pe care o capătă lucrurile înaintea furtunii, acea vâltoare atât de aspră care, dacă trebuie suportată într-o noapte, în timp ce te afli pe acest hotar dintre paradoxuri, te face să te gândești din nou la sensul vieții, la prezența ta aici, la însăși  ”filosofia” ta despre existența pe care o percepi. Ce cauți aici? Ce caută oamenii venind aici? Ce fel de om ești tu?

Și, prinsă în această capcană, într-un amalgam de euforie, extaz și epuizare, mă dumiream, printre altele, că un spectacol nu are sens decât privit prin prisma propriului eu, a propriei personalități și abilități de percepere și trăire.

Ce fel de oameni sunt cei care se aventurează aici? Sau de ce nu, mă întreb de ce nu mai este nici o prezență feminină aici?

Mai prozaic, se poate vorbi de un țel individual. 

Era țelul meu să ajung pe cel mai înalt vulcan activ din lume? 

Am devenit conștientă de acest aspect al expediției abia ore mai târziu, auzind comentariile unora dintr băieți.

Aș fi simțit cu siguranță o oarecare tristețe dacă nu aș fi ajuns sus, să privesc spre interiorul craterului, dar m-aș urâ pe mine dacă răspunsul la o asemenea întrebare mi-ar fi afirmativ. 

Drumul în sine, precum și marșurile și ascensiunile anterioare, agitația și orele de nesomn au conferit un sens divin acestei experiențe în Anzi. 

 ...... și fericirea sufletului meu se pierde într-o nesfârșită adorație față de eternitate.

***

Puterea minții ființei umane își are limitele într-un infinit nepalpabil. Ea îți va spune și acum, în fața acestor imagini, că ele nu întruchipează nimic mai abstract, decât concretul unei stări de spirit .... 

Mă aflu la aproape șase km deasupra Pământului, peste și sub mările de nori, într-o lume unde, cu adevărat se poate spune că pândește eternitatea. Aici fiind, în zorii zilei, amețită de epuizare, altitudine, dar și de măreția copleșitoare a unui răsărit de soare în culori ce nu pot fi surprinse și descrise, descopăr că această lume, atât de calmă, atât de netedă, atât de neatinsă de rău, ce ne lasă din timp în timp impresia că ar putea fi stăpânită, cucerită de noi, această lume are acum, în lumina începutului de zi, o valoare ce depășește sub toate dimensiunile puterea mea de percepție; este o lume concretă și abstractă, superbă și periculoasă - sau poate dimpotrivă! -, rece și caldă, chemătoare și înfricoșătoare, înaltă și adâncă, senină și neprevăzută. Dulcea ei chemare devine o capcană. Și îmi imaginez această imensă capcană albă, desfășurată aici, chiar sub picioarele mele: dedesubt domnește o tăcere absolută, o pace desăvârșită. Mă aflu pe hotarul dintre toate paradoxurile, dintre real și ireal, dintre cunoscut și necunoscut, dintre dorința de a coborâ spre a trăi și dorința de a rămâne aici și de a înțelege ce înseamnă de fapt  e t e r n i t a t e a .......

Un colaj pregătit cu multă dragoste pentru o persoană dragă mie.

Dar se pare că nu a fost destinatarul potrivit, mesajul 

s-a izbit de un perete opac la vremea respectivă.

27 ianuarie 2002

Primul meu 6.000-ar: Anzii Ecuadorieni

Povestea primului meu vârf de 6.000 m +/- face parte din categoria „aşa era scris în stele”. 

Mirificul crater activ Cotopaxi, 5.897 m 

Pentru a putea realiza aşa ceva, ai nevoie, la prima mână, de ceva absolut independent de putinţa şi voinţa ta, atunci când lucrezi pentru altul: timpul liber necesar, adică să poţi lipsi de la muncă pentru 3-4 săptămâni.

Apoi ai nevoie de celelalte chestii, care au legătură directă cu putinţa şi voinţa ta:

1. puterea financiară necesară
2. echipamentul necesar (pe care, în mod normal şi logic, îl deţii deja în mare parte, pentru că un 6.000-ar nu va fi niciodată primul tău contact cu muntele)
3. motivaţia
4. pasiunea
5. stamina.

Timpul liber a fost o chestie de context. Lucram ca referent de germană într-o agenţie de turism, ocupându-mă şi de clienţii importanţi ai firmei, deci şansele să primesc concediul prelungit erau minime. Oricât de neînţeles pare, cei care lucrează în turism sunt destul de delimitaţi când e vorba de concediu. Ca de pildă și cei care lucrează într-un magazin de biciclete şi nu ajung niciodată la concursurile din sezon, pentru că acestea se desfăşoară sâmbăta, când ei lucrează. Total aiurea şi total negândit, ca şi sistem şi logică. Cum să rămână omul updated pe profil, dacă el stă doar în magazin şi nu are parte de practică pe teren?! Cum să se perfecționeze un om de turism, dacă nu călătorește?! Geografia învățată cu pasul nu se va compara niciodată cu cea din manuale.

Primisem însă o invitaţie de a merge în Irlanda şi vroiam să stau cel puţin trei săptămâni, aşa că, am încercat marea cu degetul şi mi-am întrebat şefa dacă am şanse să capăt un concediu prelungit, practic ar fi fost vorba doar de o săptămână în plus faţă de cele două la care oricum aveam dreptul să le efectuez succesiv. Chestia se întâmpla prin aprilie şi plecarea mea ar fi trebuit să aibă loc prin septembrie, când sezonul turistic oricum stagna, intrând pe panta de hibernare. Şi am primit răspuns pozitiv, deci aveam 21 de zile pentru sufletul meu, uraaaaa! 

Doi câini superbi ne-au condus până pe vârful El Ruminahui din spate, 4.700 m. Frig și vânt și eu în pantaloni scurți ... ce nebunie .... 

 Acesta e numele fericirii!

 Chestia cu Irlanda a căzut în mod neaşteptat prin iunie, aşa că ..... iată-mă într-un week-end fierbinte de iulie, la umbră în Vama Veche, ascultând muzică fado, sorbind o bere şi răsfoind un catalog de la Nouvelle Frontieres, luat din agenţie, Randonnées/Trek. Răsfoiam catalogul ăla de cel puţin două săptămâni şi nu puteam decide. Aveam la dispoziţie 21 de zile libere aprobate, cum să renunţ la ele?!?! Aşa ceva se obţine atât de greu, încât trebuie neapărat să exploatez ocazia. Dar unde puii meu să mă duc???  

Laguna La Cuicocha apărută ca urmare a unei erupții vulcanice. Un peisaj senzațional!

Şi dă-i de răsfoieşte catalogul de aventură: Reunion – circuit prin junglă, mamă ce bine sună! Dar e prea calm ... vreau ceva mai nu ştiu cum, mai înalt, mai exotic .... Tanzania – Kilimanjaro – prea scump, nu-mi permit. Madagascar, Cap Verde, Mongolia, Nepal, Peru, Ecuador .... mi se învârtea capul la propriu. Citeam şi răsciteam descrierile detaliate de trasee. Ba prea scump, ba prea scurt sejurul, de doar 2 săptămâni (eu aveam TREI!!), ba prea lung, ba prea soft ....   

Furtună de nisip ... așa ne-a întâmpinat 

Parcul Național Cotopaxi.

Până la urmă, cu cât înţelegeam eu franceză, decizia a căzut pe Ecuador. Un sejur de 21 de zile, asta însemna plecare de la birou către aeroport – de parcă iaca-şa, mă duceam la Ploieşti – şi revenire în a 21-a zi, a doua zi urmând să reîncep lucru în agenţie.  

Pietrele funerare foarte numeroase de la baza muntelui Chimborazo, aici la 5.000 m.

Nu aveam toţii banii, dar agenţia a fost de acord să achit un avans şi restul la întoarcere, eşalonat în 1-2 rate. Nu aveam tot echipamentul, îmi lipseau:

1. colţarii şi pioletul
2. bocancii pentru colţari
3. sacul de dormit trebuia să fie mai uşor, mai călduros, deci ceva cu puf.

Înainte de a intra pe gheață, undeva sub 5.000 m, 

ne făceam drum spre Vf. Cotopaxi, la miezul nopții. 

În rest aveam tot ce trebuia, un costum Schoefell, de Goretex, întreg (pantalon roşu şi geacă cu roşu şi albastru închis) pe care îl primisem chiar de la producător în urmă cu câţiva ani, rucsac de 50 l, mănuşi, căciulă ... tot ce trebuia. 

Înaintând spre El Altar, la peste 4.000 m.

Vorbim de România anului 2001. Menţiunea este importantă, pentru că pe atunci existau în Bucureşti 3, maxim 4 magazine specializate pe echipament montan. Bocanii mei de munte, cu care mă fâţăiam prin Retezat şi prin Bucegi nu erau tocmai ceea ce aveam nevoie. Decisesem să închiriez la faţa locului, în Ecuador, colţarii şi pioletul, deci clar aveam nevoie de bocanc specific. A fost cea mai mare provocare şi am luat la rând toate magazinele. 

Primul a fost Himalaya. Am intrat, am spus ce vreau să fac peste o lună şi am rugat să mi se recomande un model potrivit. Băieţii de atunci de la Himalaya m-au tratat cu un aer de persiflare, de genul „ce să cauţi tu pe Cotopaxi? Nu ai tu faţă de Anzi!”. Aşa că am plecat destul de scârbită de la ei, după ce mi-au perindat vreo 2 modele prin faţa ochilor, dar nu aveau numărul meu, adică un 40.

Fuya-Fuya, primul meu munte de peste 4.000 m, cu o formă ciudată. Am ajuns în vârf la momentul când pe stația radio a jandarmilor care ne însoțeau se anunța atacul terorist din New York, 11 septembrie 2001. Voi încerca să reconstitui fotografia în format digital, nu aveam digital pe-atunci. A urmat o noapte albă.

Zilele treceau şi eu nu găseam bocanci. Mă vedeam oarecum pusă în situaţia de a renunţa la deplasare ..... ajunsesem de nu mai dormeam noaptea. Am încercat la Surmont, care pe vremea aceea vindea bocanci, dar nu am găsit ce aveam nevoie. Aici am fost „lovită” de multă amabilitate şi voinţă de găsire a unei soluţii, dar dacă nu aveau numărul meu, la ce folos? (din 2001 şi până în februarie 2013 am fost client fidel Surmont. Păcat că lucrurile s-au deteriorat şi la ei, parţial, intervenind lipsa acută de comunicare, dezinteresul faţă de client şi orgoliul personal.)

Apoi am mers undeva la un magazin foarte mic şi plin de marfă, undeva în zona Rosetti. Cred că erau cei de la ASCENT. Şi aici am avut parte de o abordare foarte customer friendly. Aveau o pereche de bocanci din piele, cusuţi manual, destul de grei, numărul 42. A fost o decizie foarte grea. Cred că am stat acolo peste jumătate de oră, probând, mergând, probând, gândind, calculând. Preţul era digerabil (undeva pe la 100 USD, în condiţiile în care câştigam 300 USD/lună) şi până la urmă i-am cumpărat. Cu şosete groase, cu 2 rânduri de branţuri, ar fi trebuit să fie OK. Îi am şi acum şi arată ca noi. Am făcut cu ei Cotopaxi, Chimborazo şi Kilimanjaro.

O dimineață superbă, la 8 a.m., pornind spre El Ruminahui, 4.700 m. Nimic nu prevestea potopul ce urma să ne facă ciuciulete peste doar câteva ore.

Nu am mai avut bani de sac de dormit din puf, aşa că am plecat cu cel pe care îl aveam, care era foarte călduros, dar voluminos şi prea greu, cu cele 2 kg ale sale.

Pe 7 septembrie, Bucureştiul era inundat de căldura soarelui. În pantaloni scurţi, sandale şi tricou, cu un rucsac de 20 de kg, burduşit, plecam într-o aventură la care nici nu visasem.

Am decolat la 11 a.m.Aveam să zbor Bucureşti-Paris şi de acolo primeam biletul de avion şi voucherul pentru pachetul Nouvelles Frontieres. Restul grupului aveam să-l întâlnesc la aterizarea în capitala ecuadoriană, Quito.

Am ajuns în Quito dimineaţă şi m-am îndreptat spre ieşire. Acolo s-a reunit grupul: 4 francezi, un belgian şi eu. Eram singura nevorbitoare de franceză. Ghidul nostru ecuadorian vorbea bine franceza. Patru din cei cinci camarazi de aventură vorbeau engleză, deci ne puteam înţelege.

La poalele celui mai sălbatic și tehnic munte al Ecuadorului, El Altar, se află Laguna Amarila, 4.200 m. Un loc de excepție, izolat, mistic ...

Pe scurt: au fost 19 zile de extaz şi fascinaţie. Am realizat că urc pe doi dintre cei mai mari gheţari-vulcani ai Americii de Sud abia la momentul desfăşurării lucrurilor. Am avut şi ghinioane, dar în linii mari, experienţa Anzilor rămâne, ca primă experienţă, cea mai pregnantă amprentă din viaţa mea. S-a râs mult. Ne-a plouat de vreo două ori de n-am mai ştiut de noi. 

Așa am mers timp de 7 ore spre Alausi / Nariz del Diablo. Și așa m-am îmbolnăvit, cu două zile înainte de marea încercare de după Cotopaxi: Vf. Chimborazo, cel mai înalt din Ecuador.

Am experimentat frigul, „schiatul pe nisip”, coborând de la 4.700 m. Am admirat o herghelie de cai sălbatici care alergau de mama focului, săgetându-ne poteca, un tablou de o sălbăticie emoţională greu de descris. Am savurat gastronomia locală excelentă. M-am îmbolnăvit şi aşa, bolnavă, am urcat pe Chimborazo, la 6.310 m. 

Nu am mai văzut ulterior nicăieri pe unde am fost tipul acela de gheaţă pură, blocuri imense de gheaţă albăstruie-turcoaz sau albăstruie-transparentă, faţă de care eu eram cât o furnică. La poalele impresionantului Chimborazo, care diferă relevant de Cotopaxi, mi-am lăsat bunurile moştenire unuia dintre camarazi. 

În toată splendoarea lui, Chimborazo!

Am cunoscut chinul nesomnului, agitaţia emoţională debordantă, viscolul la 5.500 m, în beznă. Am simţit cum e să nu poţi mesteca un sandwich banal din cauza oboselii. Starea de prăbuşire psihică devine ceva atât de palpabil ......     Coborând de pe Chimbo

Mi-a fost bine, mi-a fost rău, mi-a fost cald şi frig, am chiuit şi am plâns. Ulterior am realizat că fusesem pe marginea celui mai înalt vulcan activ din lume, Cotopaxi, unde am ajuns trasă din coardă de Laurent, belgianul. Mă apropiasem de gura craterului şi .... wow !!!! Am ajuns acolo sus, dimineaţă la 7 şi .... după un minut am început să plâng. Şi-am plâns, am plâns, am plâns, am plâns,  am dat în hohote ....mama-mia ce hohote ..... apoi m-am mai domolit, dar am continuat să plâng de ruşinea propriului meu plâns. 

Am fost pusă la poză, sus, pe Cotopaxi. În spate, se căsca craterul larg şi mi-ar fi plăcut să cobor pe gâtul lui ....

După viscolul de pe drum, care ne blocase jumătate de oră pe loc, timp în care abia-abia reuşisem să schimb bateriile de la frontală (operaţiune care normal nu-ţi ia nici măcar un minut, dar acolo mi-a luat aproape jumate de oră), ghizii locali pierzând urma traseului, oboseala, nesomnul acumulat, emoţia .... toate îşi spuneau cuvântul. 

Răsăritul de soare l-am savurat în toată splendoarea lui, între orele 5 şi 7, când mai aveam de urcat, în câmp deschis vertical, pe gheaţă până în vârf, 200 de m în altitudine. Două ore ne-a luat să urcăm aceşti 200 de m.

Nu sunt un om al recordurilor, dar cu siguranţă am recordurile mele personale de care sunt foarte mândră. Experienţa Anzii Ecuadorieni este unul dintre recordurile mele, depăşit ulterior de experienţa Himalaya – solitaire long trek (2011). 

Jurnalul detaliat de călătorie există, dar nu pe blog. Aici am postat un fragment foarte mic, dar cu siguranţă merită să transpun povestea completă şi în format electronic. Este un „sejur” pe care îl recomand oricărui iubitor de aventură montană înaltă, este ceva ce nu trebuie să lipsească prin palmaresul privat.

Se înainta lent prin noapte, așteptam ca cei din față să treacă peste pragurile ghețarului, cățărându-se pe pereții verticali și reci.

Cu o zi înainte de a părăsi Ecuadorul, mi-am cumpărat o pălărioară din lână de lama.

 COTOPAXI - nu arată bestial??

Și eu am fost acolo, sus, pe moț!!! 

Ecuadorian adventure: day by day program

Despre primul meu 6.000-miar

1^st day: Bucharest – Paris – Amsterdam – Quito (short transit in Curaçao and Guayaquil).

2^nd day: Quito – Otavalo

Landing in Quito (2.850 m), Ecuadorian Capital City. Drive to Otavalo, by bus, about 2-3 hours. In the afternoon, soft walk to the Peguche Waterfall.

3^rd day: Otavalo – Cotacachi – back to Otavalo

Relaxed acclimatisation hike for about 4 hours around La Laguna Cuicocha (3.000 m). Panorama view over San Pablo Lake.

4^th day: Otavalo – Imbabura (3.889 m) – back to Otavalo

By bus to the feet of the Volcano Cerro Imbabura. Acclimatisation hike from 3.200 m up to 3.889 m.

5^th day (11.09.2001): Otavalo – Fuya-Fuya (4.200 m) – Quito

By bus to the Laguna de Mojanda. Acclimatisation hike for about 4 hours up to the Fuya-Fuya Peak (4.200 m). Back to the hotel in Otavalo and further by bus to Quito.

6^th day: Quito – La Hacienda „El Porvenir” (3.600 m)

Leaving Quito by bus, in the morning, entering the Cotopaxi National Park. La Hacienda is very close to the Volcano Ruminahui (4.600 m). Briefing into climbing techniques.

7^th day: „El Porvenir” – Volcano Ruminahui (4.700 m)

Start at 8 a.m., reaching the Top of Volcano Ruminahui. Panorama over Lasso and Latacunga Valleys.

8^th day: „El Porvenir” – Laguna Limpiopungo (3.800 m)

After about 7 hours of march, we reached a place for spending our next night in tents. The Volcano Cotopaxi hide itself in the very low and dense fog. Very quiet around.

9^th day: Laguna Limpiopungo – Cotopaxi high altitude shelter Jose Rivas (4.800 m)

Reaching 4.500 m by bus. From here to the shelter we walked a very steep way, for about one hour, carrying our big packpack.

Briefing into various techniques of ice climbing, glacier descent, security and falling tipps.

10^th day: On the Cotopaxi Glacier today up to 5.000 m, exercising the specific techniques.

We started at midnight for ascending the Cotopaxi (5.897 m). At no later than 7 a.m. we have to reach the crater on the top of the highest active vulcano in the world. The descent takes about 3 hours.

11t^h day: Jose Rivas Shelter – El Banos  (1.800 m)

After a night trail of about 12 hours, we reached  the shelter again, descended to 4.500 m and from there were driven to El Banos for a warn, quiet, extraordinary relaxing day. From the high mountains here, warm strong waterfalls are descending the green versants.

12t^h day:   El Banos – Waterfall El Diablo – El Banos – Riobamba  (2.754 m)

Today in the morning we rent a mountain bike a rode along the Waterfalls Boulevard along the Amazon River to the biggest Waterfall in Ecuador: El Diablo. Adventurous day on our own. 

At 3 p.m. we had to be in Banos again and from here, by bus, we reached Riobamba, the capital of the Chimborazo Province in central Ecuador, which is located at the Chambo River Valley of the Andes.It is 200 km south of Ecuador's capital Quito and located at 2.754 m on the Avenue of the Volcanoes.

13^th day: Riobamba – La Hacienda “La Releche” (3.700 m), Sangay National Park

In the morning, reaching by bus La Hacienda “La Releche”, then acclimatization hike for about 4 hours. Collanes Valley.

14^th day: “La Releche” – Laguna Amarilla (4.200 m)

About 5 hours of trek to the Laguna Amarilla, glacier lake at the feet of the impressive wild Glacier El Altar. Base camp in tents.

15^th day: Base camp at 4.000 m – back to “La Releche” – further by bus to Riobamba.

16^th day: Riobamba – Andean Open Train to Alausi and Devil’s Nose.

At 6 a.m. we are on the train. A spectacular trail for 7 hours along the Western Cordillera, crossing the Valley named “Nariz del Diablo”. From Alausi returning to Riobamba by bus.

17^th day: Riobamba – “Edward Whimper” Shelter (5.000 m)

By bus to 4.800 m, then soft trek for about 45 minutes to the highest shelter in the world.

We started at midnight for ascending the Chimborazo Glacier-Volcano (6.310 m), the highest peak in Ecuador. No later than 6 a.m. we had to reach the point of 6.000 m, to take a short rest and then further into the icy world.  

With a peak elevation of 6,310 metres, Chimborazo is the highest mountain in Ecuador. 

It is the highest peak in close proximity to the equator. 

While Chimborazo is not the highest mountain by elevation above sea level, its location along the equatorial bulge makes its summit the farthest point on the Earth's surface from the Earth's center. The descent takes about 4 hours.

18^th day: From 6.300 m back down to „Edward Whimper” Shelter, descending to 4.500 m and further by bus to Quito.

19^th day: Free program in Quito, farewell dinner.

21^st day: Returning flight Quito – Paris – Bucharest (22^nd day)
P.S.
Those times - Sept. 2001 - I had no digital camera. The about 500 pictures I took there are printed in an album. I put here some pictures I found on Internet and which I recognized as being the places where I personally was.

Ecuador Abenteuer - Teil 3

6. Tag, am Donnerstag, den 13.09.2001 El Porvenir – Vulkan Ruminahui, von 3.600 zu 4.712 M.ü.M., 4 Stunden bergauf + 2 Stunden bergab

Der Vulkan Ruminahui sieht sehr schön aus, hat eine sehr interessante Farbe (ein braun-schwarz-dunkelrot) und auch eine interessante Erfahrung im Sinne des technischen Aspekts: oben gibt es nur Stein, aber die steile Strecke (ab einem Punkt) erfolgt auf ……. sehr dunklen Sand, was natürlich die Bergbesteigung erschwärt. ABER – und das war ein Erlebnis! -: was in einer Stunde lang hochgestiegen wird, wird dann in 10-15 Minuten abgestiegen… volle Geschwindigkeit, genau wie man mit den Schien auf frischer Schnee bergabwärts geht…. Das Gefühl kennen Sie ja wahrscheinlich schon. Wir waren alle davon begeistert, obwohl von oben nach unten schauend, sieht alles so gefährlich steil aus. Also, die heutige Wanderung fängt um 8 Uhr morgen, wir bewundern den Vulkan Pichincha, mit seinem “Zuckerhüte”; die Leute, die für Hacienda El Porvenir arbeiten, sind schon lange auf dem Kartoffelnfeld und schauen zu uns mit grossem Interesse. Las Haciendas sind uralt und werden seit Generationen geerbt; die Eigentümer sind, in Prinzip, reiche Leuten, sie besitzen Tiere, Erde und sogar Bergen (!!!). Um 12 Uhr erreichten wir den Gipfel. Wir waren alle müde, es war sehr kalt geworden (ich musste sogar meine langen Hosen anziehen, egal ob ich sie nach Halbe Stunde doch zürück im Rucksach versteckt habe!), fing an zu schneien (mit Eis in Grösse einer Erbse, es sah so einmalig aus, dass ich sie sogar aufgenommen habe, mal sehen was es davon wird) und wir versteckten uns unter dem felsigen Vulkanwand. Und es regnete weiterhin wie verrückt, vor 14 Uhr erreichten wir (Laurent, Pascal und ich mit einem Bergführer von der Hacienda), klitschnass und absolut müde, El Porvenir. Die andere kamen nach und nach. Auf uns wartete heisser Milchschokolade und eine Kleinigkeit zu essen. Ich war so kaputt, dass ich nur mühsam und fast zwangsläufig gegessen habe. Es war sehr schön, heisses Wasser zu haben und in aller Ruhe duschen zu können. Obwohl ich die einzige Frau da war und die Dusche frei gelassen hatte, durften die Männer doch nicht reinduschen, sie mussten also an der Reihe bleiben. Der Abend verlief ruhig und witzig vor dem Kamin, wir ärgerten uns ab und zu dass so kalt war und keiner aus dem Personal kam, das Feuer zu verstärken, anscheinend hatten alle in der Hacienda die Hände voll zu tun. Ziemlich spät kamen wir auf der Idee, alle nassen Schuhe irgendwie vor dem Feuer zu stellen. Es folgten 3 Tagen ohne Dusche, ohne je Spur von Feuer oder Wärme, also wir mussten irgendwie alles dabei trocken haben. Und, bis am nächsten Morgen hat es doch prima geklappt.

7. Tag, am Freitag, den 14.09.2001 Marsch durch NATIONAL PARK COTOPAXI

Um acht Uhr marschierten wir los, nur mit dem üblichen Tagesrucksack (3 bis 5 Kilos vielleicht). Es war heute nicht mein besten Tag, habe sogar geweint. Ich hatte grobe Verletzungen an die Füssen (dank meinen neuen Trekkingschuhen, die, wie Sie wissen, 2 Nummer grösser waren!), dazu ging es mir schlecht (ab gestern schon). Der fast 5-stundigen langen Marsch war mir viel zu schnell, der Oberligament am rechten Bein tat ziemlich weg. Aber, stur wir ich manchmal bin, und weil ich in die Bergen nie als die Letzte bleiben mag, habe irgendwie geschafft, ganz vorne zu bleiben. Die vulkanische unendliche Landschaft ist sehr interessant und, vor allem, auch sehr angenehm durchzuwandern. Natürlich wäre es noch schöner gewesen, wenn es nicht so trüb, feucht und regnerisch gewesen wäre, aber immerhin war schon ein grosser Glück, dass es nicht heiss un trocken war. Das Boden ist mit “páramo” zugedeckt worden, ein einzigartigen hochländisches unfixierten Gras (es sieht aus mehr als Puzzle-Stücke, echt, leider habe ich keins mitgenommen), das viel Wasser auf sich nimmt (was für Boden, im nassen Jahreszeit, nur guttut). Wir haben von der Hacienda bis am Tor des Parkes eine harte Stunde marschiert – während ich, zugegen, die Vorletzte war, mindestens 500 M entfernt von den Ersten, die absolut keine Gnade kannte, irgendwie….). Nach einem kurzen Rast (wir warteten auch auf Xavier), sind wir wieder los durch den fast menschenleeren National Park. Einmal erschienen in der wilde wüstenartige Landschaft mehrere Pferden rennend. Ein Bild wie im Spielfilm, natürlich wurden alle Kameras blitzschnell aktiviert. Bis zum Zeltenplatz marschierten wir noch über drei Stunden, durch Regen. Leier war der grandiosen COTOPAXI Vulkan nicht zu sehen, er versteckte sich total in den dicken Wolken. Man erreicht den Zeltenplatz, wartet auf das Auto, das den Rest der Sachen mitbrachte: alle grossen Rucksäcken, Lebensmittel für alle für 3 Tage, Kochmittel, Kochgeschirr, Zelten und Klettereiausrüstung für alle (Miete 20 USD/Person). Ehrlich gesagt, ich fühlte mich absolut am Ende aller Kraft (es ging um die übliche Monatsperiode, sozusagen “Pech gehabt”! auch für die nächsten 2-3 Tage). Frustierend auf jedem Fall, dazu wurden meine Laune für eine Weile prächtig beeinflusst. Und noch mehr: von der Sonne hatte ich am Gesicht, in der Nähe der linken Auge, eine schlimme Infektion, die ich mit Antibiotikumspulver zu besorgen anfing (es war eigentlich Laurents Idee, sonst hätte ich sie vernachlässigt). Am Zeltenplatz sieht folgender Masse an: es gibt ein Zufluchtsort aus Stein, weisse Farbe, mit Holzboden und zwei grosse Fensterlöcher (praktisch so gross wie den entsprechenden Wand). Alle Gepäcke und Lebensmittel sind da gelassen, die Zelten werden etwa 150-200 Meter entfern aufgebaut. Fausto, unser Hauptbergführer, hat alles mehr oder weniger alleine gesteuert und hat für uns gekocht: Gemüsensuppe, Bratwurst mit Kartoffelnbrei, Nachtisch gab’s Pfirsischkompot aus der Dose. Und viel heisser Tee oder Kaffee/Kakao. Alle gingen schon ab 19 Uhr schlafen. Es war dunkeln geworden, warm war es gerade nicht (2º-3ºC?!), vor allem aber war sehr feucht. Ab und zu regnete es nicht mehr. Ich ging noch eine halbe Stunde spazieren, dann um halb acht verkriechte ich mich im Zelt und fing an zu schreiben. Ich blieb doch nicht lange zum berichten, ich brauchte doch die Stirnlampe für die nächtliche Eiskletterei. Die Nacht im Zelt war eigentlich sehr angenehm und, weil keine Spur Wind gab’s, wurde sogar warm. Nachtüber ging ich einmal raus, es war etwa drei Uhr. Es ist schwer die Ambiance zu beschreiben: Cotopaxi war keineswegs zu sehen, es war absolut ruhig und lautlos, es regnete nicht mehr, man konnte schön spazierengehen, die Fahrtwege, die den riesiegen Park wie ein Netz durchqueren, waren irgendwie zu spüren, der Himmel war voller Sternen. Man konnte nur hoeren wie François schnarchte. Der National Park Cotopaxi wurde 1975 gegründet und hat etwa 33.400 Hektare. COTOPAXI Vulkan, 5.897 M.ü.M, ist der höchsten aktiven Vulkan in der Welt und der zweiten als Höhe in Ecuador (der höchsten Gipfel in Ecuador ist CHIMBORAZO, der kommt aber etwas später in meinem Bericht dran). Eintrittsgebühr für Ausländer: 10 USD, für Einheimische: 0,60 USD (gewaltiges Unterschied, oder?).

7. Tag, am Samstag, den 15.09.2001 von 4.500 zu 4.800 M.ü.M, Refugio José Rivas

In einem Guide über Ecuador, von “lonely planet”, steht: “Climbing beyond the refuge requires stamina, experience and snow- and ice-climbing gear; it’s not a climb for the beginner, although it is a relatively straightforward climb for those who know what they are doing.” Diese Details wurden allerdings von der französichen Veranstalter Nouvelles Frontieres, nirgendwo erwähnt und Fausto hat uns erzählt, dass nicht alle, die es versuchen, den Gipfel erreichen. Die grössten Schwierigkeiten sind von der Höhe selbst gegeben worden und ich kann schon sagen, dass angefangen mit etwa 5.500 M.ü.M. wird der Atmungsprozess eine grosse, vitale Sache. Und man hat ja nur eine Wahl: weiterklettern. Dieser Tag hiess mehr oder weniger relaxen. Um halb zehn (Aufstehen um halb acht) hat uns unser Bus abgeholt, zusammen mit allen Sachen und wir sind drei Viertel Stunde duch dem Park gefahren, bis 4.500 M.ü.M. Dann verabschiedeten uns von unserem Bus, nahmen die schweren Rucksäcken, dazu gab uns Fausto einen Plastiksack mit Lebensmitteln (wir waren alle so sauer darüber, vor allem weil wir darüber vorher nichts wusten, und wir mussten die etwa 3-4 Kilos schweren Plastiksack in der Hand mitschleppen. Als ich als Letzte die Hütte erreicht habe, ich sah so müde und nervös aus, dass Laurent mir sagte, er hätte lieber alle Lebensmittel einfach weggeschmiessen, so blöd fand er das Ganze! Na ja, ich gab mit damit getröstet). Die 300 Meter Höhenunterschied bewiesen sich nicht so einfach, weil der Weg zu steil nach oben führte. Die Strecke dauerte genau 60 Minuten, und ich war erledigt, ganz ehrlich. Pascal fotografierte mich mit meinem atmungslosen Gesicht, ich war bestimmt Grund zu lachen. Früher hatte er mir angeboten, meinen Plasticksack zu schleppen, ich lehnte ihm aber ab (fragen Sie mich nur nicht warum, ich habe ja keine Ahnung!). Die Hütte sieht toll aus. Wir haben in Rumänien keine so tolle Bergenhütten, das fand ich erstaunlich und sogar unvorstellbar. Es war zwar sehr kalt drin, aber sehr sauber und ordentlich, wir hatten sogar die Möglichkeit gehabt, unsere Sachen und Papiere abzuschliessen (in Ecuador wurde heftig empfohlen, nie mit Originalpapieren auf der Strasse zu gehen, war wir auch immer wahrgenommen haben). Die Hütte war voll Touristen, ein Teil davon kamen, wie wir, für die Cotopaxi Besteigung: Engländer, Deutsche, die meisten waren doch französischsprechend. Es began bald sturmig zu sein und am Abend wurde einmal so klar geworden, dass der Vulkangipfel in einem ausserirdisches Licht erschien, riesig und gefährlich in seiner Grösse und Schweigen.

….. es folgt….