NOT Running after the day light ... but catching the sunset, feeling it, letting it free

Running after the day light ... catching it, feeling it, letting it free

today I contributed with money which does not even belongs to me - and not a small amount - to the austrian private health system.  

without money you are free to die in front of the clinic. unofficially this is the reality around the world. 

not only in romania.  

not only in austria. 

but across the world.  

our disease is just another product on the shelf.  

and this is not only the present, but the future too: in case of special situations - let it be ”natural disasters” or what ever - those having money will be able to buy their chance to survive.

this is the human society for which we all are struggeling.
today I bought a drop of health. 

to be more specific I paid for not really get sick (at least this is what I take into consideration these days of full negation as I am sure the diagnostic is not the right one).

to wait 6 weeks for an investigation that can tell if you have cancer or not ... is a too big mental challenge and I admit that I gave it up. 

after only one week I choose to pay for my tranquility.
as a result, today I crippled my bank account and I paid with money which do not belongs to me, but to the bank and I also have to pay interest, of course. 

my financial minus is higher.

the financial plus of the private clinic is also higher.

so I contributed today to the health of two big corporations which lead the humanity: The Bank and The Hospital.

I paid for getting closer to a new phase of my life: 

it will start a crazy one 

or

it will start a new re-born and I will mentally relax.

To Be or Not to Be?

I was on the way back home. The same day moment as previous days as I tried to run after the day light, between five and six o'clock.

Because of that contrast solution you have in blood after such an investigation you start to feel dizzy and strange. But I was strong. Again. I knew that I have to ride fast and fast and fast. It was important to reach home before fainting. 

12 km is a long distance sometimes, even on bike.

Sometimes is a veerryyy long distance .....

So, after 7 km I had to stop .... I was almost to that point ... of fainting ....  

I stopped, I let the bike on the roadside and I found myself lying prostrate and petrified on the wet ground. I needed few minutes of lying so. Without any thought. Just lying. Finding the way to myself.

One minute. Maybe two. Maybe three. 

The day light slowly flowed away like the blood is flowing out from the somebody's body who cuts his veins. Slowly. Lazy.

As I opened the eyes I caught only some drops of it ....

I found my mobile phone and took some pictures.

I was down there looking to the sky and not running after the daylight. 

So different can be the emotions. Yesterday I cycled through the same place catching 30 km per hour and now ..... 

I felt the need to lift my right leg and put it on the sky :-)

Does this mean I was walking on the sky today?!

Wow ... I remember about something I never thought in the last 21 years ....

I was in Deutschland with my best friend, Mr. Bay. He died, unfortunately. The best relationship to a man I ever had in my life.

In Kassel, summer 1992, it was a hudge cultural event named "Dokumenta" and the "Man walking to the sky" by Jonathan Borofsky was one of the multiple sensations.

Wow ..... I was here, in this picture, then, in that summer .... every day. With my friend, drinking coffee, walking, talking .... best friend of my life ....

Yes, that's it! The Man Walking To The Sky .... alone and lonely ... 

I never remind that summer ... but now ...

I stand up and looked around.

My dear red bike was there, waiting for me.

The sand under my feet was wet. The road was empty. And long.

The trees were calm.

 And I am too tired to translate this into Romanian :-)

Sorry for the mistakes, I am also to tired to read the text and correct it. Maybe tomorrow. Or after tomorrow. Or after I get my result of the today's investigation. A big day today.

Or maybe not.

UPDATE 27.02.2015, 5 p.m.
It is not cancer! :-)
This Is Nice ..... here the story

*****

Azi am contribuit, cu bani - și nu puțini - la sistemul privat de sănătate al Austriei. Fără bani mori în fața clinicii, la o adică. Neoficial, asta este realitatea peste tot în lume. Nu doar în România. Nu doar în Austria. Peste tot în lume (cred). 

Boala noastră este un produs pe raft. Sănătatea populației este un business, este cel mai înfloritor business.

Și viitorul așa sună: cei cu bani au, în anumite cazuri numite "catastrofe naturale", mai multe șanse să supraviețuiască. Pentru că își cumpără supraviețuirea.
Azi mi-am cumpărat o picatură de sănătate. Mai exact, am plătit pentru a nu mă îmbolnăvi cu adevărat (cel puțin eu așa consider, momentat pot spune că savurez faza negației). Să aștepți 6 săptămâni ca să faci o investigație care îți poate spune dacă ai cancer sau nu ... este o provocare psihică la care eu am cedat, recunosc. După o săptămână am depus armele și am schilodit contul bancar. Am plătit cu bani care nici măcar nu-mi aparțin mie, ci băncii. Și pe deasupra voi plăti și dobândă băncii.
Ca urmare, astăzi am sărăcit financiar și minusul meu către bancă a devenit mai mare. Plusul din contul clinicii private a devenit și el mai mare. Și eu mă apropii poate de o altă fază a vieții mele: începutul altei nebunii sau începutul relaxării mentale. A fi sau a nu fi?

O definiție a triatlonului :-)

Uf, atâta încărcătură negativă.... nu, pe bune, nu știu ce au oamenii, dar în ultimul timp observ pe forumuri o tentă de agresivitate din ce în ce mai profundă. Nu se mai permit opiniile, exprimarea punctelor de vedere, argumentările .... tot timpul sare cineva împotrivă, apoi vin 10 pro- și se nasc tot felul de bisericuțe și valuri-valuri șomoioage de orgolii umplu vidul zonei virtuale între oameni care nici măcar nu se cunosc. Nu-și știu istoricul, scala de valori, principiile, faptele bune sau mai puțin lăudabile. Se aruncă ca orbii și se ironizează, flegmează verbal și totul alunecă spre ceva total neconstructiv. N-ați obosit, fraților?!

Cam la asta s-a ajuns pe grupul de Triathlon România de pe Facebook după ce s-a postat știrea cum că, gata, există o federație de-sine-stătătoare a triatlonului românesc. Așa că io am zis hai mai bine să arunc mici explicații pentru novici, căci mulți dintre cei care-mi vizitează blogul nu prea știu cu ce se papă această combinație de sporturi și nu de alta, dar să știe și ei ce bucurii mai gust eu atunci când nu plec prin Himalaya sau nu citesc cine știe ce carte care nu mă mai lasă să dorm.

1. Să definim pentru toată lumea:

Triatlonul este un eveniment sportiv compus din trei discipline distincte care se desfășoară succesiv, dând evenimentului mai mult un caracter de anduranță, decât de viteză. Cea mai populară formă a triatlonului implică înot, ciclism și alergare, probe ce se desfășoară imediat una după cealaltă, pe diverse distanțe, în ordinea enumerată. Triatleții se află în competiție pentru cel mai bun timp, în acesta fiind încluși și timpii de tranziție. Timpii de tranziție sunt necesari pentru trecerea de la o probă la alta și aici există tot feluri de mici secrete sau tertipuri individuale care se învață din mers sau pe care fiecare atlet și le dezvoltă, conform necesităților sale particulare, pe parcursul mai multor participări la astfel de competiții.

2. Care e chestia cu distanțele diferite?

Cursele de triatlon sunt destul de variate. La nivel internațional, cursa principală este cea de sprint, care se compune din 750 m înot, 20 km bicicletă și 5 km alergare. Există cursa standard (intermediară), cunoscută și ca ”olimpică”, cu 1,5 km înot, 40 km bicicletă și 10 km alergare. Cursa lungă (half Ironman) are 1,9 km înot, 90 km bicicletă, 21,1 km alergare. Urmează cursa ultra lungă (full Ironman) cu 3,8 km înot, 180 km bicicletă și 42,2 km alergare.

Ironman este cea mai recunoscută și este în sine un brand.

 Segmentul de bicicletă este, de regulă, probă de asfalt, dar există și variante off-road (XTerra), desigur, în România se pare că mai mult de 75% din numărul total al triatloanelor organizate la ora actuală, chestie destuuuuul de regretabilă (adică vrem mai multe de asfaaaaalt, pleaseeeee). 
E ciudat că tocmai io spun asta, că eu vin dinspre mountain bike la triatlon, șosea nu am mai făcut de prin anii 90!

3. Care ar fi cea mai scurtă distanță, așa, ca pentru începători?

Există mai multe evenimente și de acest tip, cu 375 m înot, 10 km bicicletă și 2,5 km alergare, distanțe ideale pentru novici.

O altă opțiune o oferă participarea în cadrul unei echipe, astfel încât fiecare dintre cei 3 componenți ai echipei să parcurgă segmentul probei sale, predând ștafeta coechipierului. Sau echipă de 2 atleți, din care unul parcuge două dintre cele trei discipline.

 asta v-ar inspira poate să dați viteza mai tare :-))

 4. Revenind la zona de tranziție

Tranzițiile se realizează între înot și bicicletă (T1), respectiv între bicicletă și alergare (T2). Sau, după caz, se trece de la înot la bicicletă și de la bicicletă la alergare.

Zonele de tranziție sunt, de regulă, suprafețe fixe, închise, separate de public, unde au acces doar atleții participanți. Nu rude, nu prieteni, nu susținători, nu sponsori, nu nimeni, nu cățel, purcel etc. 

Aici, fiecare are un spațiu al său unde își lasă echipamentul aferent fiecărei discipline. Când iese din apă de la proba de înot, atletul are nevoie să știe dinainte unde să se ducă, direct la cutia sa cu lucruri. Acolo se echipează corespunzător pentru următoarea probă, își lasă echipamentul pe care l-a folosit în proba tocmai încheiată și tot așa. Există și concursuri de mare amploare, de regulă Ironman-ul, unde zona de tranziție T2 diferă de T1 și organizatorii sunt cei care se ocupă de perfecta transportare și amenajare a lucrurilor atleților.

Să ne înțelegem însă: zona de tranziție nu este locul de moțăit, timpul cheltuit acolo intră în timpul total al intervalului de parcurgere al întregului triatlon, așa că ....

 hey, you! WAKE UP, come on, pleaseeeee..... 

B ă ă ă ă ă Ă Ă,   scoalăăăăĂĂĂ!!

Reguli nescrise:

Nu vă atacați adversarii!

Nu le distrugeți sursa de hidratare!

Nu le ronțăiți bașkeții ... și nu te mai uita cu ochii ăia feciorelnici la mine, că te știu io!!

Dragi viitori triatloniști, bucurați-vă de pe acum la gândul că după așa o distracție care poate dura între una oră și 16 ore (că la 16:05 ești oricum descalificat, dar tu poți continua, așa din mândrie și poți ajunge la 20 de ore, oricum toată lumea te va aștepta să te aplaude! Păi cum să nu te aștepte, din moment ce ei între timp au făcut duș, au mâncat, au tras un pui de somn, au scris și raportul cursei și apoi au revenit la linia de finish să vadă dacă te vezi la orizont....) - deci, după așa o distracție, 

veți beneficia de o serie întreagă de avantaje nesperate:

- odihnă

- duș

- somn 

- hrană din belșug

 - privilegiul de a putea dormi oriunde vreți, toată lumea vă răsfață

deși io aici nu m-aș risca ....

deși de-acuma gata ..... imaginea voastră e alta!

Va urma cu un nou episod: 
”Deliciile unui triathlon” :-) 
și poate chiar ceva despre echipamenul minim și
 ceva ”secrete universale” cunoscute de cei mai experimentați