Din puțul gândirii, episodul XX

Voi scrie probabil tot mai rar și tot mai puțin în română. Pentru că tot ceea ce descopăr și experimentez și învăț de câteva luni încoace intră sub forma unor cuvinte și expresii al căror echivalent nu-l regăsesc în limba română. Cu siguranță că acest echivalent există și cu siguranță l-aș găsi, dacă m-aș concentra pe asta, dar focusul meu este deocamdată pe cu totul alte priorități.

Pentru a scrie acest material mi-a luat mult timp și energie, tocmai pentru că nu mă regăsesc lingvistic în ceea ce vreau să comunic și ceea ce vreau să comunic are o importanță enormă pentru cei care sunt pregătiți să perceapă mesajul și să-l prelucreze pentru ei, pentru viața lor sau a cuiva drag din apropiere, care poate a pierdut direcția în viață. Pregătirile pentru prima mea ieșire în public cu o prelegrere despre burn-out – cum intri, cum ieși și ce schimbări aduce și în ce măsură această poveste este de fapt parte integrantă a unui proces mult, mult mai complex, denumit ”iluminare” sau ”deșteptare” – m-au pus în situația de a răscoli multe traume și dureri, de a căuta, de a scotoci mult nu doar în exterior, ci mai ales în interior. Este, cu siguranță, Marea Analiză a Vieții, singura în măsură să te împingă mai departe (orice șut în fund e un pas înainte, nu?!)

Depresia ajunsă la nivelul ei maxim de burn-out este o boală care deschide o ușă, care arată poteca către iluminare. Astfel definită fiind, depresia nu mai este o boală, ci un instrument necesar care te ajută, în cele din urmă, să înțelegi că până la momentul iluminării ai avut doar impresia că trăiești în mod conștient.

Din momentul în care apar primele simptome în subconștient – acelea pe care nu ai cum să lei percepi, pentru că nu ești obișnuit să dai atenție subconștientului, e chestie de antrenament – și până când ajungi să ai acea trăire fantasmagorică de ”aha” treci printr-un proces extrem de complex și fiecare individ care a trecut prin acest proces poate afirma că trăirile la nivel conștient, emoțional, organic, fizic sunt greu de conturat și de descris astfel încât să fie înțelese și de ceilalți. De regulă spunem că înțelegem durerile sau emoțiile cuiva, dar în realitate nu avem nici cea mai mică idee, doar ne imaginăm că am fi pe aproape.

Hai să denumim povestea asta sub un alt termen ... nu depresie, nu burn-out .... cum să-i spun? Mă mai gândesc, momentan nu-mi sună nici un clopoțel.

Am tot scris pe blog în ultimii doi ani despre anumite situații care năvăleau peste mine. Acești doi ani nu vor putea fi probabil niciodată descriși în reala lor dimensiune. Situația a fost de așa natură, că aproximativ un an am trăit în afara mea, uitându-mă la mine ca la un străin. De curând am aflat că acest fenomen se numește ”criză de identitate” și are diverse stadii. Am scris puțin, haotic și aparent abstract pentru o minte nepregătită. Ca urmare, s-a pierdut foarte mult din detalii. Dar când ești acolo jos și frige sau e ger, la propriu și la figurat, intri în alte dimensiuni. Nu că orice preocupare care altă dată îți umplea existența dispare, dar dispare și interesul pentru tine. Și când nimeni nici măcar nu te întreabă dacă mai trăiești (”prieteni? ce-i aia? niște indivizi care pretind că sunt cu tine și lângă tine, dar de fapt sunt invizibili și preocupați de orice altceva, numai de crizele tale nu?!” - ”nu, mă refer la acei indivizi care sunt cu tine și lângă tine, pe care îi poți trezi oricând din somn sau îi poți deranja din orice fac atunci când treci printr-o criză.” - ”sorry, nu, nu cunosc așa ceva, cel puțin nu pe termen mai lung, e chestie de anduranță ..... nu știu pe nimeni care să fi rămas cu mine când și cât am avut nevoie, sincer ....”), dacă mai respiri, dispare practic orice legătură cu tine și cu ceea ce denumești viață sau existență.

Mi-am dat seama de curând că ceva m-a ținut totuși la suprafața apelor atât cât aveam nevoie pentru a mai lua o gură de aer. A fost, cu siguranță, și dorința subconștientă de a supraviețui – aceasta fiind cel mai pregnant puncte forte al meu, descoperit acum prin anumite proceduri energetice -, dar a fost și un element extern: pisoiul meu. Da, știu, sună aberant pentru unii.

Pisoiul meu a murit (15.12.2015) într-un stadiu extrem de ”interesant” al suferinței mele. Pisoiul meu a murit nu doar într-un context absolut bizar, dar și într-un interval de timp extrem de scurt, fără să sufere de ceva (boală). Ultimele zece zile împreună, în decembrie 2015, au fost pline de agresivitate, tristețe, neputință, neînțelegere reciprocă ..... doamne, dacă ar fi putut vorbi, ca să-l pot înțelege .... dacă aș fi putut vorbi (respectiv mieuna, pe limba lui), ca să mă poată înțelege ..... l-aș fi rugat să aibă răbdare, l-aș fi rugat să aibă înțelegere pentru situația în care ne aflam amândoi, l-aș fi rugat să fie înțelept, l-aș fi rugat să se concentreze pe el, nu pe temerile care îl zguduiau. Căci asta este ceea ce ne ucide în general viața: FRICA, TEAMA – indiferent că e fizică sau emoțională.

În ziua în care a murit m-am sfâșiat de durere. Era frig și ceață și rătăceam pe-aici peste dealuri, îmbrăcată sumar, înfierbântată de plâns și zbucium, mă chirceam la pământ pentru că nu mai rezistam să merg și să stau pe picioarele mele de plâns. M-am întors în camera unde cu doar o zi înainte ne priveam îngroziți unul pe celălalt și era goală și pustie și întunecată – așa cum eram și eu. Și a doua zi m-am dus la frizer, pentru că aveam programare făcută de altcineva și apoi a venit Crăciunul, Anul Nou cu lume și mâncare și îmi spuneam că e bine, că toate nebuniile astea, toate artificiile astea mă ajută să uit, să-l uit ... să uit de el și de mine, de chaosul în care trăiam și de nesiguranța care mă marca și mă traumatiza în continuare.

Artificiile astea te ajută de multe ori în viață, dar, dacă mă întrebi pe mine, te ajută pe termen scurt. Din aprilie am fost ocupată cu școala, antrenament, studiu, examene, mutat ....

Pisoiul a revenit în viața mea din august, din momentul în care m-am mutat într-un spațiu al meu. O casă unde s-ar fi putut bucura de viață. Spiritul lui și prezența lui vie au stat aici, cu mine, până prin decembrie, deci aproximativ cinci luni de zile. În aceste cinci luni de zile s-au întâmplat multe la nivel emoțional și spiritual. Prezența lui a fost ca un flash acompaniator necesar și văd asta acum și cu siguranță peste o altă perioadă de timp vor ieși la iveală și alte lucruri pe care acum nu le percep încă.

Acești doi ani m-au făcut să înțeleg de ce viața majorității dintre noi este un fals creat de societate. Trăim într-o identitate creată de alții și avem impresia că ne percepem, că ne cunoaștem. În realitate, trăim absolut separați de eul nostru, ne raportăm doar la factorii externi și ne ocupăm viața cu gânduri și activități care au prea puțină legătură cu noi, cu esența noastră.

Eul nostru este o parte a lumii, doar că noi avem impresia că trăim în lumea asta, nu că suntem o componentă a ei. Suntem la fel de înrudiți cu animalele și plantele precum suntem cu ceilalți oameni. Dacă am conștientiza asta și am extinde dragostea noastră, lumea noastră nu ar mai suferi. Pentru că dacă știm că tot ceea ce vedem este doar o componentă a spațiului nostru, așa cum suntem și noi, așa cum e corpul și spiritul nostru, nu am mai ucide din plăcere, nu am mai distruge, nu am mai dușmăni, nu am mai bate, nu am mai înjura și tot așa. Atâta timp cât ne considerăm a fi zei peste tot și toate, nu facem altceva decât să distrugem tot ceea ce considerăm a fi în exteriorul nostru și inferior nouă. Și ce facem în definitiv? Distrugem toate componentele care ne completează ca ființe. Distrugem natura, deși fără ea nu putem exista practic, la nici un nivel. Ucidem fauna și flora, fără de care nu putem exista practic. Chinuim și provocăm dureri tuturor celorlați pe principiul ”nu mă doare pe mine” și nu ne doare tocmai pentru că nu suntem conștienți de faptul că provocând durere și distrugând ne auto-distrugem.

Facem caz de faptul că suntem oameni, dar prin ceea ce facem în jur nu facem decât să ne decădem singuri și asta se vede deja la nivel de umanitate. Suferință peste tot, suferință creată doar de oameni. Natura nu rănește, natura trăiește și iartă. Noi suntem cei care distrugem și urâm și noi suntem cei care nu acceptăm comuniunea cu natura. Ne aducem aminte de beneficiile ei doar așa, la nevoie, în week-end sau în concediu, majoritatea nici măcar atunci. Distrugem și epuizăm natura pentru a ajunge la bani. Luăm din natură și cerem bani pe ceea ce natura oferă gratis. E uluitor .....

Pe de o parte facem caz de faptul că ”suntem puternici”, dar folosim puterea asta în general în scopuri destructive. Pe de altă parte, suntem atât de idioți încât nu recunoaștem în ce constă practic adevărata noastră forță: în energiile de care dispunem și pe care le ignorăm, pentru că ...... așa cum spuneam în alt material ..... ”între naștere și maturitate intervine ceva care ne transformă în invalizi pe viață. Acela ceva se numește EDUCAȚIE!” – și nu este așa pentru că eu am descoperit asta, ci pentru că, dacă începi să te preocupi de aceste aspecte și dacă începi să pășești pe poteca care te conduce către Eul tău, vei descoperi niște adevăruri absolut uluitoare. Afirmația de mai sus a fost formulată, în forma asta, de o cercetătoare din Germania, un geniu, din punctul meu de vedere. Lumea geniilor care au început să vorbească public despre potențialul nostru energetic provine din multe țări ale mapamondului și printre cei asupra cărora m-am oprit se numără Alan Watts, Vera Birkenbihl, Gerard Hünther, Karl Grunik, Hans Eberspächer ...... aceștia fiind din segmentul ”non-comercial”, ca să spun așa, lista e mult mai lungă cu nume din America, Rusia și India, de pildă.

Este vorba de îndelungi cercetări făcute și experimentate de oameni raționali (din domeniile: fizică, astrofizică, istorie, chimie, medicină, fizică cuantică, biochimie, matematică, homeopatie, psihologie, sport), care au ajuns să recunoască faptul că da, chiar există ”o lume paranormală”, doar că noi o denumim din ignoranță paranormală. Paranormali suntem noi, că am renunțat la ea, în numele ”progresului”, din păcate. Culmea este că secole întregi omenirea s-a zbătut să progreseze tehnologic și tehnologia o ajută acum să vadă ceea ce există dintotdeauna, o ajută deci să priceapă că doar drumul către origini este singura noastră salvare. Și da, există un Tărâm Shangri-La – stă în puterea noastră să-l re-creăm!!

Respirăm, de pildă. Respirăm în virtutea inerției. Este un proces fiziologic independent de voința noastră. Fără de care nu putem trăi. Asta știe oricine.

Tocmai faptul că este un proces care se întâmplă, ne separă de proces în sine. Conștientizarea actului respirației stă la baza oricărei sesiuni de meditație, la baza oricărui antrenament mental, la baza oricărui moment de ”respiro”. Când avem o altercație sau ne simțit rău, ce facem? Ne oprim și luăm o gură profundă de aer. Este momentul în care mulți conștientizăm el fugitivo importanța actului respirației. Când citești, ce faci? Respiri sau ești respirat? Aceeași întrebare pentru alte acțiuni, cum ar fi mersul, gânditul .... de unde vin oare? Desigur că acestea sunt procese involuntare pe care le putem manipula  - viteza, ritmul – vs. procesele fiziologice pe care nu le putem manipula – digestia, bătăile inimii și toate celelalte funcționalități din organism.

Atunci când ne oprim puțin din viteza cu care ne obligăm să trăim și acordăm atenție propriei respirații vom vedea că nu există diferență între respirația voluntară și cea involuntară. Respirația, ca act mecanic, se desfășoară oricum. Sunt doi poli aici: conștientul și subconștientul. Între doi poli se crează o polaritate care face cei doi poli inseparabili. Atunci când acordăm atenție propriei respirații, propriului mers, propriilor gânduri etc. remarcăm că suntem în prezent, în faza conștientă a momentului. Și atunci au loc modificări pe care le simțim cu adevărat, atunci devenim conștienți de organismul nostru.

Eram săptămâna trecută prin oraș cu un grup mai mare și o colegă care mergea în fața mea aveam un mers un pic nenatural. I-am spus: ”Știi că pășești un pic spre exterior, nu?” Da, știa, dar mereu uita să se controleze. E ca atunci când la pubertate ne tot cicălea mama sau tata să ne îndreptăm spatele, remember? În linii generale, dacă ne-am acorda atenția cuvenită, am duce o altfel de viață. Cu siguranță mai bună și cu siguranță mai pe înțelesul nostru, am înțelege că de fapt suntem singurii responsabili de viața noastră, de organismul nostru, am înțelege că lucrurile NU NI se întâmplă, ci le generăm. De pildă, dacă am acorda atenție picioarelor, am acorda atenție și stilului de mers. Dacă am înțelege acest lucru, nu am mai ajunge la deformații. Un mers strâmb duce, în ani, la alte deformații, poate duce la boli, operații etc. Un sportiv care nu acordă atenție respirației, de pildă, se va plânge de dureri la splină și va spune că îl doare splina, hai să o scoatem! Când de fapt este vorba doar de a respira corect.

Am dat aceste exemple banale pentru a încerca să ilustrez, prin extrapolare, că exact așa stă și cu viața noastră. Lucrurile nu vin peste noi. Noi le creăm. Dar suntem educați deformat, nu ne luăm viața în mâini, cum se spune. O abordăm ca și cum viața ni se întâmplă oricum!  Altul e devină pentru ceea ce ni se întâmplă nouă, mereu altul e de vină .... că așa e comod, așa e paradigma, așa e mentalul colectiv, așa e .... EDUCAȚIA. Așa am auzit acasă, când mama îi spunea tatei: ”Tu ești de vină că .....” sau chestii d-astea.

Și apropos de ”viața ni se întâmplă oricum” mi-aduc acum aminte de un exemplu foarte interesant .... Era cred că în 2000 sau 2001 .... stăteam pe o bancă cu o fostă colegă de liceu – mulți ani am considerat-o prietena mea, acum am aflat că era o chestie unilaterală, zbang!!! – aflată într-o situație extremă a vieții. Depășită practic de tot ceea ce ”i se întâmpla”. Întâmplarea mi se pare acum cu atât mai interesantă cu cât ea, atunci, pe bancă, îmi spunea, cu un aer net de superioritate, că eu mă aflu de fapt undeva la un nivel inferior, că sunt prea axată pe bani, pe material. Nu înțelegeam o boabă din ceea ce vroia să spună, dar asta e altă poveste. Ea, din punctul ei de vedere, se afla pe o treaptă mult superioară multora. Trecuse prin procesul ăsta de iluminare, cel puțin asta a fost pretenția ei mulți ani de zile, nu voi știi niciodată la ce nivel a fost, cum a ajuns acolo și cum a coborât, eram și sunt pentru ea prea insignifiantă pentru a încerca să-mi explice ..... și acum, când știu care e povestea cu spiritualitatea și iluminarea și energiile etc. mă frapează următoarea ei abordare, atunci, pe bancă în Parcul de pe Maior Coravu. Eu îmi făceam griji cum va reuși ea să supraviețuiască, financiar vorbind. Era într-o situație disperată atunci, dar părea calmă și nici nu părea să facă ceva, era pe marja ”fericit cel sărac cu duhul”.  Eu: ”Dacă nu faci acum ceva, cât mai ai timp, vei ajunge să cerșești, sau cum?” – și ea spune: ”Dacă așa va fi să fie, să cerșesc, înseamnă că așa trebuie să fie.” Și acum îmi dau seama de diferența de percepere a fenomenului. Un om superior, iluminat, care așteaptă și acceptă să i se întâmple ceva ......  exact pe principiul ”viața mi se întâmplă oricum cum vrea ea, indiferent ce fac eu”. O imensă discordanță între ceea ce pretindea că știe și ceea ce făcea sau nu făcea ...... asta după peste 10 ani de practică, din ce am aflat ulterior din gura ei.
Iar acum, în urmă cu câteva zile, îmi explica că mersul înainte, dezvoltarea noastră nu trebuie să fie ca urmare a unei stări de nemulțumire, ci din imboldul de a ne ..... ilumina. Și mă uit în trecut la toți ”mulțumiții”pe care i-am întâlnit, cum au stat și au rămas așa, mulțumiți de ei înșiși ...... în același rahat lăuntric. Că, să fim serioși, să fii permanent mulțumit și fericit (evident că nu există așa ceva) .... de ce ai vrea să mai schimbi ceva?! De ce ai vrea altceva, de ce ai căutat altceva, din moment ce ești pe deplin mulțumit și fericit? Mai studiez afirmația asta .... încă nu m-am deșteptat îndeajuns pentru astfel de înțelepciuni din puțul gândirii altora.

 Deci responsabilitatea asupra propriei vieți e undeva pe-afară, nu la tine?  Nici măcar Dalai Lama nu a stat să aștepte să i se întâmple să fie prins de chinezi, în 1949 – 1950, ci a acționat, la naiba!

Ne exprimăm de multe ori în mod ciudat tocmai pentru că nu realizăm cine sau ceea ce suntem. De pildă nu spunem niciodată ”sunt un corp”, ci ”am un corp”. Ca și cum ar fi o posesie .... a cui??? Omul nu este un corp, omul este un organism. Ce este organismul? Un tot unitar care include corpul (organele, deci anatomia) cu procesele sale (fiziologia), cu spiritul și spiritualitatea sa. Omul este propriul său zeu (sau dumnezeu, cum vrei să-i spui), nu există un zeu exterior care să ne aranjeze nouă cursul vieții.

Suntem, în mare măsură, limitați de etichete. Cuvintele sunt doar niște etichete și nu avem destule etichete pentru a putea înțelege tot ceea ce suntem de fapt. Se spune mereu că ne folosim creierul doar în proporție de 5% sau 25%, dar nimeni nu știe de fapt care este ”limita” creierului nostru, nimeni nu știe și nu poate exprima în vreun fel ce înseamnă 100%.

Suntem limitați de ceea ce cunoaștem prin moștenirea cunoștințelor umanității, pe care puțini dintre noi le preiau și le duc mai departe, completându-le. Dar încet-încet, cel puțin în mediul energetic, mental, psihologic, esoteric, de fizică cuantică se ajunge la concluzia că dimensiunea a ceea ce nu percepem (încă), a ceea ce percepem și nu înțelegem (încă) etc. este ..... cel puțin infinită. Nu știm alt termen deocamdată, decât de ”infinit” și dacă mă întrebi ce înseamnă infinit ...... 
S-a dovedit științific (de către ruși) că prin emoțiile noastre influențăm ADN-ul și acesta influențează mediul înconjurător! De pildă, ADN-ul nostru se scurtează atunci când suferim. Și, de regulă, atunci când suferim întreaga noastră poziție corporală se schimbă: umerii sunt lăsați, capul e lăsat în față, coloana vertebrală e aplecată, pașii ne sunt mai mult sau mai puțin târșâiți, brațele ne atârnă etc. Intervine un puternic sentiment de însingurare și izolare.
Cercetători în California au descoperit că inima propagă un câmp energetic ale cărui dimensiuni nu sunt exact cunoscute. Un câmp energetic mai mare decât cel propagat de creier, care ne înconjoară precum o gogoașă.
Câmpurile cuantice au o importanță mult mai mare în viața noastră, decât s-a presupus vreodată și există o serie de documentare fascinante, bazate pe cercetări și studii științifice. Am căutat pe Wikipedia în română, din păcate informațiile sunt ca și inexistente, deci cine le are cu germana și engleza îi recomand să studieze un pic chestiunea, să caute tot ce e legat de rezonanță, câmpuri energetice, legea rezonanței (comercial denumită ”legea atracției” / vezi ”The Secret”) etc. 
Cert este că suntem singurii creatori ai vieții noastre, cu tot ce include ea, indiferent că denumit situațiile noroc sau ghinion. Totul este creația noastră și una dintre cele mai puternice metode este vizualizarea corectă (metodă de bază în mental training).
Din punctul meu de vedere, tu, ca individ, poți ajunge  la tine și la esența ta dacă începi cu următori pași:
renunțarea la consumul masiv de mass-media, în mod special TV și radio;
desprinderea de influențele celorlalți, chiar dacă asta înseamnă separarea de ei;
# acordarea de atenție propriilor mecanisme din organism, conștientizarea procesului respirației, de exemplu;
# exerciții regulate pentru perceperea propriului potențial energetic (atenție la mâini, de pildă, mâinile noastre pot vindeca la propriu!);
# monologuri; 
# recunoașterea obiectivelor importante pentru viața ta;
# iertarea (începe cu tine, apoi cu ceilalți. În iertare este vorba doar de tine, nu de ceilalți! Mulți care stau cu anii în blocaje nu stau acolo degeaba, ci și din cauză că nu pot ierta. Ei consideră că ”celălalt nu merită să fie iertat”, dar pierd din vedere că iertarea este un proces individual și personal și are de-a face cu sine, cu cu altul!);
# când stabilești un obiectiv, prima întrebare este: ”de ce vreau să ....?”. Dacă răspunsul începe cu orice altceva decât ”pentru mine personal”, e clar un obiectiv care nu are legătură cu tine, ci cu alții, cu ce cred alții, cu ce vor alții etc. Dacă vrei să fii mai bun pentru a-i demonstra cuiva asta, e clar un obiectiv care nu are legătură cu tine;
# începe să trăiești în prezent și în conștient. Învață să meditezi. Începe azi, căci drumul nu e scurt.
   

Da, suntem limitați ....... și când nu ne convine ceva, spunem că Adam și Eva sunt de fapt de vină :-)

TriChallenge: de la București back to Mamaia! Duatlon de Mamaia.

 

Anunțat în primăvară pentru data de 25 august. Undeva prin București.

Descoperit în vară că de fapt e pe 26 august. În București, zona Herăstrău.
Apoi, relocat în zona Piața Unirii.
Apoi ....amânat pentru 22 septembrie. Și relocat. La Mamaia. BAU!
Și la Mamaia a devenit DUATLON!! MIAU!!

9 august 2012

Triathlon Challenge București este, parțial, un eveniment sportiv controversat. Anul acesta mai mult decât anul trecut. Este promovat asiduu și cu foarte multă pompă. Este foarte scump. Nu ne putem plânge sub nicio formă de lipsă de comunicare, e acerbă, gândită, stufoasă, la obiect. Este un eveniment popular și foarte așteptat, cu precădere din cauza faptului că oferă ceea ce nu prea există încă în România: o probă de ciclism pe asfalt. Este ceea ce visează majoritatea triatloniștilor consacrați. Cred. Pedalatul pe asfalt este alt film, oferă alte emoții, are alt fel de riscuri, îl ador! Suferim în această țară și de lipsa unei infrastructuri rutiere care să ne și motiveze mai mult pentru antrenamente. Pentru mine personal, DN1 este semi-suicid din cauza traficului, cu cele două aspecte importante ale sale: poluare maximă și risc maxim de accidente din cauza spațiului prea limitat și a comportamentului încă rudimentar și parțial agresiv al multor conducători auto. În patru ani de Germania, am înghițit mii de kilometri fără cea mai mică teamă. Mi-amintesc că am avut o problemă medicală la un moment dat, aveam mâna stângă paralizată de la umăr în jos și trebuia să merg la spital pentru ”resuscitarea mușchilor” prin șocuri electrice, o dată la două zile. Aveam de parcurs 12 km dus, apoi după terapie, 12 km retur. Timp de o lună de zile cât am făcut această navetă la spital, am mers doar cu bicicleta. Având practic o singură mână și infinit curaj. Dar și condiții pe care în România anului 2012 nu le regăsești. Se întâmpla în urmă cu destui ani.

Ca urmare, și eu aștept desfășurarea de forțe de la proba de bicicletă și nu numai, triatlonul este un eveniment foarte viu, colorat, complex, frumos. Desigur, desigur, dar desigur că nu va egala niciodată un half IRONMAN (click here) sau un full IRONMAN, ever! La polul opus, se află alergarea pe asfalt, care mă indispune de-a dreptul, dar 10 km trec repede.

Când a fost anunțat evenimentul, pentru data de 25 august, am zis: ”Ce bine că e sâmbătă!” Și am așteptat cu mare curiozitate să văd unde vom înota.

Când s-a afișat unde s-ar desfășura proba de înot, am zis: ”Nuuuuu se poateeeee! Câh!!” 

Lacul Herăstrău e sublim privindu-l de pe mal și alergând în jurul lui. Sau din barcă, desigur! Dar nici vorbă să înot în el. Am urmărit discuțiile de pe forum, pro-, contra- și mai ales am tras cu urechea la mulți care au preferat să nu-și exprime nici un fel de opinie în public, dar au declarat în privat că nu participă. Au urmat apoi bancurile, glumele cinice despre pești morți și cadavre de patrupede. Am ascultat ce mi-au spus colegii, prietenii, cunoștințele, amicii. Se crease o oarecare presiune, dar nu relevantă, mai mult pe principiul ”lasă mă, că merge oricum, numa să fie!”. A apărut astfel, pe site-ul evenimentului, o nouă rubrică despre ”siguranța participanților”. Care mie una mi s-a părut cel puțin comică, nicidecum liniștitoare. Și curajoasă prin inconștiența (sau conștiența, ceea ce ar fi mai grav!) celor afirmate, din pură ignoranță (de genul, desigur dus la extreme supraaltitudinale: lasă mă, că dacă e să mori, măcar ai murit erou!):

  ”Proba de inot

Deoarece in jurul lacului Herastrau (n.a. sic! în jurul lacului e drum, potecă, spațiu verde și alte alea :-)) dar desigur că în jurul subiectului legat de proba de înot etc.), din Bucuresti, s-a generat o linie de scepticism privind calitatea apei (pretabila pentru inot - n.a. adică cum ”pretabilă”? Adică este fluidă, udă și poți face mișcarea, nu?!), detaliem mai jos toate motivele pentru care aceasta nu se valideaza (n.a. - adică ”linia de scepticism” :-)) , precum si normele de siguranta ce se aplica in cazul de fata.

I. CALITATEA APEI

Conform celui mai recent studiu (ASPECTE ALE CALITATII APEI RAULUI COLENTINA PE TRASEUL DIN MUNICIPIUL BUCURESTI, de Stelian Valentin STANESCU, publicat in Revista Ecoterra, nr. 27, din 2011), care a cuprins si Lacul Herastrau pentru perioada 2007-2010, citam din concluzii:

“Lacurile formate pe cursul râului Colentina nu se confrunta cu probleme serioase de contaminare cu poluanti [...]“

”se poate observa depasirea valorilor maxime admise pentru cadmiu, cupru si plumb, metale grele ce pot fi un pericol la adresa sanatatii umane daca este consumata apa direct din râu sau daca se consuma pește în mod excesiv, deoarece acestea tind sa se acumuleze în țesuturile animale, ajungând în final în organismul uman.”

In urma analizelor efectuate in ultimele 2 luni rezulta ca apa nu prezinta risc de infectii pentru o perioada de inot de maxim 1h 30min.

De asemenea, in saptamana 22-28 iulie 2012 vom primi rezultatul unui nou set de analize, astfel incat acestea sa fie cat mai apropiate de data desfasurarii concursului.

Cateva aprecieri:

va fi montata o bolta de 4 metri liniari dusuri cu presiune la iesirea din apa deoarce apa se absoarbe prin pori dupa ce se iese din lac (mai precis in momentul in care pielea intra in contact cu soarele si incepe sa transpire); astfel, o data ce apa din lac va fi eliminata cu ajutorul dusurilor cu presiune nu va mai exista niciun risc de absortie a apei din lac. Apa din Herastrau nu este potabila vara. Ca in orice lac sau lac alimentat de un rau (ex. Herastrau) se intampla sa moara pesti precum carasul ajuns la maturitate

ALPAB (administratorul lacului) se ocupa zilnic de curatarea acestuia. In saptamana dinaintea evenimentului se va curata de 2 ori pe zi si vor exista campanii speciale de curatare cu o luna inainte de eveniment.

De tinut cont ca lacul Herastrau:

- este rau curgator

- nu se mai fac deversari industriale de circa 10 ani (ex: fabrica de la Crevedia)

- are propriul sistem artificial de filtrare si deversare (printre cele mai moderne din tara)

- calitatea apei este mult mai buna decat cea din Dunare (in care se organizeaza Vienna City Triathlon de peste 15 ani) *de citit o N.B. despre ce spun cei din Viena și inestimabilul rol al predocumentării- click here* si Tamisa (in care se organizeaza cel mai mare triatlon din lume – Virgin Active London Triathlon, unde calitatea apei este deplorabila din cauza traficului maritim intens si abia in ultimii trei ani sunt semne de aparitie a faunei si florei)

- indicatoarele cu “Scaldatul interzis” sunt montate de catre ALPAB pentru ca acesta sa nu devina un loc de  scaldat (punctul de vedere ALPAB, solicitat de mine, pentru cultura mea generală, diferă foarte mult de această afirmație, dar cui îi pasă într-o țară a nepăsării?). Concursul de triatlon presupune inot, nu scaldat – o activitate care are loc saptamanal in acest lac (vedeti spre exemplu activitatea Clubului de Yachting sau chiar concursul de triatlon organizat aici – Cupa Olimpia, 2011.).”

Nu voi face acum o analiză pe text (cele marcate în roșu sunt marcate de mine, desigur) pentru că lungesc povestea mult prea mult și s-ar putea să fiu prea răutăcioasă pe marginea lui, ca formulare și conținut.

  După care, am descoperit tot pe site-ul evenimentului că noua Federație Română de Triatlon este implicată în acest eveniment. Astfel, o simplă titulatură a devenit un fel de garant, așa că am trimis un mesaj organizatorilor prin care le-am comunicat că voi participa și mă bazez pe faptul că există un mare grad de responsabilitate din partea lor, astfel încât să fie siguri că nu ne va fi afectată sănătatea. Am primit feed-back de la ei (nu știu cine anume a scris, pentru că nici unul dintre mesajele lor nu a purtat o semnătură nominală, cum este normal, până la urmă, dar cu siguranță persoana respectivă e mai timidă, d-aia ....) și gata, am zis: ”Asta e, trebuie să le mai acord o șansă după măgăria de anul trecut de la Mamaia!”

Pe 1 august chiar discutam cu șeful meu despre traseul de ciclism, cum vom pedala noi pe la Arcul de Triumf și cum ne miram noi că va fi traficul oprit în zona aceea a Bucureștiului, duminica. Deși un pic sceptici, totuși un BIG LIKE organizatorului pentru această reușită! 

Dintre cei cu care am vorbit - și care nu fac sport de niciun fel -, concursul ăsta li se părea ceva ireal. Înot într-un fel de groapă de gunoi și pedalat într-o zonă cheie de intrare/ieșire din București?!

Pe 2 august suntem anunțați asupra schimbării locației concursului. Bye-bye Herăstrău și Arcul de Triumf, hai să facem cunoștință cu ..... când dai din lac în puț ..... hai să facem cunoștință cu minunata Dâmboviță, hurrrraaaaaa, ce minunat!

Schimbarea bruscă și mai ales motivul invocat mi-au dat mai mult de gândit decât cum ar fi să renunț la acest concurs. Care, apropos, nu mai e sâmbătă, ci duminică. Dar nu contează, legea pe plaiurile mioritice este ”furnizorul nostru, stăpânul nostru”.

Am zis: ”Ia mai bine să arunc și io o-ntrebare la ALPAB (Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București”. Să-mi zică ei cum e cu înotatul în Herăstrău și în Dâmbovița, pentru cultura mea generală. Că dacă ei spun că e OK, atunci nu văd de ce nu aș merge cu copilașii prietenilor la băi fie în Herăstrău, fie în Dâmbovița, că ei tot urlă că vor la scăldat. De la ALPAB am aflat, telefonic, mai multe decât vroiam să știu și atunci mi-a fost clar de ce s-a mutat locația.

  Păcat că nu mai pedalez în concurs pe la Arcul de Triumf :-(

Dar, pentru Dâmbovița, trebuia să întreb la Administrația Apelor Române. Ce am întâmpinat aici este demn de un alt comentariu, pe blogul de social, nu aici. Să fii organizatoru de ceva în România este, la nivel de autorități de stat, un coșmar crunt și trebuie să ai pielea bine de tot tăbăcită pentru a reuși ceva. După ce mi s-a dat – nici măcar nu am cerut! – numărul și data înregistrării petiției celor care organizează triatlonul și mi s-a explicat procedura de eliberare a avizului pentru înotatul organizat în râul Dâmbovița, a doua zi, aceleași Apele Române îmi scriu următoarea chestie:

Deci ..... e jocul cu alba-neagra, din ce-mi dau seama. Au depus, nu au depus, e treaba lor. Pe mine, ca participant, mă interesa în fond:

1.    Dacă înot în Dâmbovița, ce risc?

2. Cine-și asumă responsabilitatea? Este sau nu este necesar un aviz? Dacă da, din partea cui?

Nu de alta, dar sistemul de sănătate din România este inexistent, bani de tratamente la privați nu am și la asigurarea privată de sănătate am renunțat, din motive financiare, în urmă cu 3 ani. Dacă eu nu am grijă de mine, nu va avea nimeni în locul meu.

Cert este că Apele Române mai trebuie să elucideze acest mare mister cu ”uite nu-i” și pun pariu că nu o vor face, din frica de a-și asuma orice fel de răspundere. Ne-ncurcăm în termeni de genul ”îmbăiere”, ”înot”, ”scăldat” ...... Ei, și ce te faci dacă mă anunță că de fapt nu ei eu scris cele de mai sus și că adresa aia cu nr. cutare din 30 iulie, depusă de organizatori, nici măcar nu există?! Atunci să vezi parascovenie! Până una-alta, s-au spălat pe mâini, comunicându-mi că ei ”nu organizează concursuri sportive”, ce dreaku?!!?

În rest, am citit acum noile asigurări din partea organizatorilor, legate de siguranța participanților (mai sărace în detalii decât cele anterioare despre Herăstrău, neexistând informații asupra surselor de unde provin afirmațiile de asigurare. Că așa, hârtia suportă orice și eu pot să spun că sunt regina Angliei):

”I. CALITATEA APEI

Apa din raul Dambovita este pretabila pentru o perioada de inot de maxim 2 ore. Dambovita este apa curgatoare; la Piata Unirii, exact inaintea locului de desfasurare a probei de inot, apa este filtrata. Pentru un plus de siguranta (si spectacol), la iesirea din Dambovita se va asigura o zona mobila de dus sportiv (concurentii vor trece prin jet de apa).

II. ECOLOGIZARE FARA PRECEDENT, in parteneriat cu Apele Romane

1. Destufizarea, taierea vegetatiei si scoaterea acesteia pe mal, cu utilaje speciale  (13-17 august); transportarea acesteia la groapa de gunoi (21-24 august).

2. Scoaterea obiectelor  periculoase din apa si asigurarea perimetrului, prin firma de scafandri profesionisti (20-21 august).

3. Ecologizarea si curatarea zonei din jurul Biblotecii Nationale (curatenie si colectare deseuri).
4. Curatarea luciului apei, impreuna cu Asociatia Viitor Plus.„

Se joacă cărți grele pe masa de joc, e clar. Și nu (pe) degeaba, iar e clar. Le țin pumnii, povestea va continua :-) 

 Nota 10 pentru comunicare (desigur, cu reținerile abundent explicate în materialele de anul trecut http://ankaberger.blogspot.ro/2011/09/final-de-grandprix-cu-surprize-pentru.html și http://ankaberger.blogspot.ro/2011/09/insert-de-etica-constiinta-morala.html)

Update 15 august:

Dacă azi ar fi concursul, sau mâine-poimâine, cu siguranță că nu particip. Am fost să văd zona de înot, mai ales că organizatorul anunțase, în pomposu-i stil caracteristic, cum că gata, intră cu agregatele-amfibie și face, drege, ecologizează tot mapamondul, că cine mai e ca el, așa altruist și ecologist și protector? Nimeni! 
Vegetație și miros deloc apetisant. Nu știu, habar nu am pe unde fugise claritatea apei, dar sigur la ora când am pedalat eu pe acolo, nu era acasă. Despre filtrarea apei acolo la Piața Unirii, spun doar atât: câh! Și poza aia cu amfibia care lua vegetația din Dâmbovița .... vai, uite un ghiocel, e primăvarăăăă! Hai să fim serioși, măcar acum.

Update 20 august:

Repet, deși credeam că voi avea surprize plăcute la fața locului:
Dacă azi ar fi concursul, sau mâine-poimâine, cu siguranță că nu particip. Mă întreb unde e amfibia aia care cică trebuia să curețe tot .... că în poză am văzut-o, dar în realitate bai! Din păcate, din ce am văzut azi la fața locului și cum nu exista nici o mișcare de curățare, sunt la fel de sceptică că mă voi ”aventura benevol” în acest canal al scurgerii mizeriilor bucureștene .... La propriu, miroase a fecale, pe malul dinspre Bd. Unirii e șantier, muncitorii dormeau care pe unde pe la umbră, peste apă canicula transforma totul într-un proces de putrefacție exploziv ...... dar în schimb, la aceeași oră, pe site-ul concursului pot citi cât de bine va fi să înot pe-aici. Mă întreb în ce lume trăiesc ceilalți? Nu într-a mea, asta e cert ....

Update 22 august:

Ca să vezi cum frica păzește pepenii!! Deși, pentru oricine privea, fie și în treacăt, starea celor două ape din București - Herăstrău, respectiv Dâmbovița -, ar fi trebuit să fie clar încă de la primul anunț că ”ceva pute și pute rău”, cei înscriși, în marea lor majoritate, nu au mai încetat cu laudele și erau foarte pregătiți să înoate în Dâmbovița. Și în Herăstrău, de ce nu?

Cu referire la întâmplătorul meu material din 8 august, mă bucur că totuși organizatorul acestui concurs a luat decizia nebunească de a reloca, în ultimul moment (cu 4 zile înainte de start), întregul eveniment. Din nou spun: nu aș vrea să fiu în locul lui. Discuția personală de aproape două ore, pe care am avut-o cu Vlad Stoica în această după-amiază a fost destul de edificatoare, sper că pentru amândoi.

Ce face pe viitor: este alegerea lui. Eu personal știu sigur că nu m-am înșelat în niciuna dintre supozițiile avute.

Update 23 august:

Am primit, pe aproape două pagini cu explicații, și răspunsul de la Ministerul Mediului, legat de înotatul în Dâmbovița. Pe scurt, într-un singur cuvânt: EXCLUS! Nicio autoritate din România nu își asumă această responsabilitate - din cele patru, cărora eu m-am adresat, spre liniștea mea și oarecum, cu sentimentul că aș reuși cumva să opresc o stare de lucruri cu urmări neplăcute pentru mulți dintre cei cărora chiar nu le pasă și merg pe principiul împământenit: las' că merge oricum!

Din păcate, organizatorul a refuzat să-mi pună la dispoziție avizele și toate documentele obținute de el, conform cărora afirmă că ar fi avut permisiunea să desfășoare această competiție de proporții, în București în pofida calității clar discutabilă a apelor. No further comments.....

Și, în altă ordine de idei, gândindu-mă pe de o parte la concurenți - au mutat triatlonul cu toate segmentele sale pentru adulți la Mamaia, dar secțiunea TriKids au lăsat-o în București, pentru 30 septembrie, o idee deloc inspirată, căci cu siguranță pentru Triatlonul din București se înscriseseră și părinți cu copii din provincie, câți mai pot face acum două deplasări diferite? Și începe și școala -, dar și la organizatori, i-am propus lui Vlad Stoica să lase tot evenimentul în București și să-l transforme în duatlon, că așa se procedează la nivel internațional atunci când din X motive nu poți derula proba de înot. Nu a vrut. Îmi pare rău pentru toată lumea, mi se părea soluția cea mai bună, ca un compromis decent.

Update 22 septembrie:

Nu m-am mai dus la Mamaia. O decizie complicată, recunosc. Deși pare incredibil .... renumitul triatlon a devenit DUATLON. Din cauza vremii nefavorabile. Deci, ce dreaku să mai zic? Au fost urmăriți de un ghinion ciudat. Eu știu de ce. Cu anumite lucruri nu ar trebui să te ”pui”, viața bate filmul. Întotdeauna! Dar îți trebuie ceva ani de viață - mai multicei - ca să poți judeca corect situațiile de acest gen :-) Be SMART! Din partea mea sunteți oricum ”penalizați” de la ediția din 2011, poate din 2014 să mă mai intereseze o revenire la vreun eveniment organizat de voi. Nu-mi place să fiu mințită, nu-mi place tentativă de înșelarea încrederii etc. etc.

Sunt convinsă că a fost un eveniment de pomină, destui au renunțat să mai participe din cauza vremii de la fața locului. Îmi plac evenimentele extreme, deci din punctul ăsta de vedere mă încearcă regretul că nu am fost acolo, să particip. Dar rămân consecventă unei promisiuni pe care mi-am făcută după Mamaia 2011: 2-3 ani pauză și distanță de acest organizator.

Și aici, ce zic organizatorii triatlonului vienez: http://www.ankaberger.blogspot.ro/2012/08/news-dunarea-si-dambovita.html