Himalaya 13_26.12.2008 (Manang-Yak Kharka)

ziua anterioară - click here

-->

Vineri, 26 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Manang (3.540 m alt.) – Yak Kharka (4.110 m alt.) – 5 ore de mers lejer

Noaptea nu a decurs prea bine. A trebuit să ies de trei ori la toaletă, deși nu băusem atât de mult seara. Deci de fiecare dată ieșeam din cele aproape 30 de grade ale pufului în cele zero grade de-afara. Toaleta nu era în cameră, ieșeai afară pe terasa dreptunghiulară și undeva la stânga era toaleta, una dintre cele puțin plăcute întâlnite pe traseu, din cauza mirosului. Faptul că era beznă oricum nu conta. Dimineață m-am sculat înainte de 7 și prima grijă a fost să-mi controlez figura bombată. Eram un monstru un pic mai drăguț în această dimineață, se vede și în fotografie o oarecare schimbare. Tot tumefiată, dar parcă se îndrepta spre forma sa inițială. Mai aveau să treacă 4 zile până la revenirea imaginii mele de dinainte de Crăciun.

Micul dejun la 7:30 a fost foarte sărăcăcios, Hari comandase pentru mine fără să mă întrebe. Două ouă și două chapati. Nici măcar asta nu am fost în stare să mănînc, o bucată de chapati am consumat-o pe drum, peste două ore. Înainte de plecare l-am rugat pe Hari să îmi spună câți bani îi datoram per total pentru staționarea în Manang, căci îl lăsasem pe el să achite tot. Eu făcusem deja socoteala, dar vroiam să văd până unde îl duce mintea, mai ales că știam că e nemulțumit de faptul că nu îi dădusem toți banii chiar de la început (oricum e o prostie, ești singură cu el pe traseu, îți dă una în cap și te fură, când te trezești nu ai ce face, decât să fii mulțumită eventual că mai ești în viață). Dragul de el a vrut să mă taxeze cu 20 de rupii mai mult. După ce i-am arătat eroarea lui de calcul, i-am dat și 50 de rupii să lase bacșiș la bucătărie. A doua călătorie în Nepal va decurge cu siguranță altfel, voi interacționa direct cu localnicii, căci cunosc valorile și voi știi unde, ce și cât las.

La 8,30 a.m. am părăsit Manang, trecând din nou pe lângă stupa cea mare și albă, lăsând-o pe stânga și intrând pe ulița ce șerpuia spre ieșire, în urcuș domol, printre casele înghesuite făcute din pietre și bolovani de toate formele. 

--> De aici până la Thorung La mai aveam de câștigat în altitudine aproape 2.000 de m. și deși poți ajunge în aceeași zi la Thorung Phedi, este obligatoriu să înnoptezi undeva pe drum, astfel încât organismul să se poată aclimatiza. Aclimatizarea este esența reușitei de a continua orice drum la peste 3.500-4.000 m altitudine și nu trebuie subestimată sub nici o formă. Drumul continuă apoi peste râu și te afli deodată, din nou, din îngustimea așezării, pe un platou larg, un deșert de pietriș, nisip, urme de vegetație, urcând spre Tengi (3.650 m alt), ultimul sat dinainte de trecătoarea ce te introduce violent de abrupt în noul district, Mustang.  A se citi aici o descriere a așezării TENGI Aici am făcut un scurt popas pentru a privi în urmă, pornisem de jumătate de oră și simțeam deja un fel de oboseală. Eram obsedată de albastrul lacului de la poalele cascadei de gheață a Muntelui Gangapurna și vroiam să nu pierd acele imagini, căci eram mai sus cu vreo sută și ceva de metri deasupra Manang-ului și panorama lăsată în urmă era una dintre cele care mă va însoți toată viața. În momentul acela, la mare depărtare de punctul unde mă aflam, dar exact în locul unde dormisem cu o zi înainte, alintată de căldura soarelui, peste cascada abruptă de gheață se rostogolea un voal fin de pudră albă, imaculată. Era o avalanșă de un spectacular greu de redat în cuvinte și viteza cu care valurile de zăpadă și gheață se prăvăleau era năucitoare și ușor de perceput chiar și de la distanța aceea. O prinsesem cu puțin timp înainte de finalul ei. 

Era a doua avalanșă pe care o vedeam clar în viața mea, prima fiind în Saas-Fee, Elveția, într-o superbă dimineață de început de ianuarie 2001. Aici zăpada venise de undeva de la 5.000 sau 7.000 de metri și se oprea la altitudinea unde în Elveția abia se declanșa. Am imortalizat momentul cât am apucat, nefiind pregătită cu aparatul, și mi-am zis în gând ”adio” de la acel colț de lume. 

-->

Tengi mi-a rămas întipărit în minte ca fiind un loc straniu. Intri practic într-un sat din piatră, cu ulițe așa cum vezi în vechile filme englezești cu acțiune într-un Ev Mediu al celor săraci și năpăstuiți, doar că mai scurte și mai înguste, ai impresia că e un labirint în care sub nici o formă nu ai vrea să te afli pe timp de noapte. Straniul este dat de lipsa oricărei mișcări, a oricărei prezențe umane, mie mi s-a părut a fi total abandonat. Fascinant locul. Dacă aș mai ajunge acolo, aș intra peste tot și aș staționa măcar o oră-două să îl simt și să îl înțeleg, nu m-aș rezuma la doar să îl traversez ca pe un pod de trecere. Clădirile, proporțional vorbind, sunt mari și te minunezi că stau în picioare. Treptele către intrările în vreo locuință sunt foarte abrupte, făcute tot din pietre de râu unite cu ceva mortar între ele. Ajungi la capătul treptelor și acolo e ca și cum intri pe fereastra unei case. Ferestrele, în marea lor majoritate, nu au geamuri din sticlă, deci sunt blocate cu panouri făcute din scânduri. Îmi pot doar imagina că intrând prin pătratul acela pe post de ușă, dai de o cameră în beznă unde localnicii chiar își duc traiul cotidian pe timpul verii. Altceva nu îmi pot imagina. Dau oblonul la o parte, au lumina zilei, indiferent dacă e frig sau plouă. Dacă vor să nu intre ploaia, pun oblonul și …. Dacă au ceară, luminează astfel, dacă nu …. Nu știu. Acest gen de locuințe l-am reîntâlnit peste câteva zile, după Muktinath, fiind specific tibetan (cred). Apar și rame din lemn pe post de ferestre, am văzut chiar geamuri din sticlă montate și parțial pavaj, fiind singurele intervenții cu pretenție de civilizație sesizate de mine acolo. Și ceva plăci de tablă peste clădiri, nișele lungi cu moriști de rugăciune și plăcile din piatră pe care erau săpate rugăciuni. Și o tăbliță din lemn, pe post de indicator, care îți îndrumă pașii spre Thorung La. 

După câteva minute prin sat apare o altă intrare, adică o arcadă din piatră, pe peretele din dreapta fiind desenat, color, pe o tablă, și cu text în nepaleză, un mesaj prin care se cerea celor care circulau călare să nu intre decât mergând la pas și ținându-și patrupedul de căpăstru. Acest lucru apare în multe alte așezări, la intrare și ține, cred eu, de siguranța călătorului în primul rând, pericolul de a aluneca, a cade, de a se răni, el și calul sau asinul său, fiind aproape inevitabil.

Am coborât abrupt intrând într-o zonă stearpă, cenușie, terasată, limitată doar de munții înalti, primele bucăți de gheață și-au făcut apariția peste râurile pe care le întâlneam și le traversam. Trei nepalezi fără vârstă, cocoșați sub încărcătura enormă a coșurilor imense pline cu fân ne-au trecut prin apropiere, cu siguranță bătuseră drum lung să găsească vegetația aceea uscată și acum se îndreptau cu ea probabil spre Manang, să își hrănească animalele.

Cerul era cenușiu și acoperit cu șomoioage de nori, modest se străduiau razele de soare să își ceară dreptul de a ne lumin și încălzi. Era o vreme pe placul meu.

Urcușul continuă și te scoate din Valea Marsyangdi, cotește NV spre Valea Jarsang Khole și de acum încolo vegetația sporadică va consta doar din tufișuri, iarbă alpină și ceva jnepeniș. Vor apare și primele mici cascade de gheață sau platouri înghețate pe câțiva metri, adevărate obstacole greu de trecut în drumul nostru. Peisajul devenea tot mai carg, tot mai dramatic prin dimensiuni, pustiu și frumusețe. Eram la limita extazului și limbajul uman nu are cuvinte de a exprima emoția.

Mergeam încet și Hari, la insistențele mele din zilele anterioare, nu s-a mai depărtat foarte mult pe traseu, dar atmosfera dintre noi era încărcată și urma să mai aibă o răbufnire peste doar două zile. La un moment dat am avut de trecut o mică cascadă de gheață care acoperea poteca pe vreo trei metri. Chiar și cu colțari ar fi fost puțin dificil, căci era o gheață lustruită și în pantă, nu aveai de ce să te prinzi și nici să aluneci pe ea nu îți doreai. Am petrecut vreo cinci minute aici, până să trecem cu mare atenție, mai cu genunchii, mai cu mâinile, probabil că dacă ne-am fi gândit să ne dăm rucsacii jos ne-am fi descurcat mai binișor, dar nu ne grăbea nimeni.

După trei ore jumate de la pornire am traversat unul dintre cele mai lungi poduri întâlnite pe traseu, legând două părți abrupte ale aceluiași peisaj și la o înălțime considerabilă. Albia râului era jos, departe, sub picioarele mele, destul de săracă în debit. Apa călătorea și ea dinspre vârfurile Chulu West și Gundang. Respiram în mine una dintre imaginile brutal de frumoase ale Himalayei, străbăteam ultimii kilometri ai districtului Manang către Mustang.

După spectaculoasa și sigura traversare (să nu uităm cât de solide sunt aceste poduri din oțel, care suportă caravane întregi cu încărcături semnificative) am ajuns la un mani wall străvechi construit pe o largă pajiște alpină, unde am staționat 2-3 minute, atingându-l nu doar cu privirea, ci mângâindu-l de-a lungul său de parcă mă derulam cu încetinitorul. Era reacția pe care o aveam în general când treceam pe lângă aceste ziduri cu semnificație religioasă tibetană. Acesta nu avea moriști, erau doar pietre plate așezate cu grijă unele deasupra celorlalte, unele sculptate cu incantații sau doar cu câte o literă din om mane pad me hum. La capete tronau acele capete-schelet de bovină, probabil iaci și de la un capă la altul se desfășurau coloratele stegulețe cu rugăciuni. Era imaginea specifică care te însoțește zilnic pe traseu.

După aproximativ 40 de minute de mers am intrat în așezarea Yak Kharka (în traducere: pășunile iacilor). Am trecut de Yak Hotel și am oprit la un complex numit Gangapurna Hotel & Restaurant. Pe stânga o clădire din piatră, cenușie, dreptunghiulară, cu două etaje, pe fiecare etaj 5 ferestre mari, cu geam din sticlă, în rame din lemn vopsit în alb, secționate cu grijă (presupun că aceste secționări au rolul de a le proteja de vânturile puternice, care le-ar putea sparge). Pe dreapta era clădirea cu un etaj unde turiștii mâncau. Se intra într-un fel de hol de trecere, în față era un bar din lemn, ghirlande colorate metalizat cu ”Happy Christmas” și un brăduț mic, din plastic, îmodobit, la stânga era o bucătărie mare, ordonată, în stilul local, la dreapta era o sală de mese cu o masă imensă, pătrată, acoperită cu o cuvertură din lână de iac, dungată, cenușiu, negru, alb. În jurul mesei, lipite de perete, se aliniau băncuțe cu perne și coverturi din lână, de tot felul de culori. Sub masa aceea se afla un radiator și, așa cum se obișnuia în aceste ținuturi, o altă sursă de încălzire a picioarelor erau gălețile cu jăratec încins. Interiorul era din lemn. 

Pe peretele opus mesei – la care ar fi putut încape de jur-împrejur între 16 și 25 de oameni, se afla o chiuvetă mică și un televizor, la care gazdele se uitau avide. Undeva într-un colț era o mașină de cusut sau probabil doar masa de la o mașină de cusut veche, o bucată foarte grea de mobilier, având în vedere picioarele din fier forjat. Extrem de intrigantă prezența unui astfel de obiect acolo, cel puțin mie așa mi se părea și dacă m-aș fi putut înțelege cu gazdele, le-aș fi întrebat despre istoria călătoriei acestuia. Pe scări se ajungea într-o altă sală de mese, total diferit amenajată, cu o sobă din tablă în mijloc, rotundă, care nu putea încălzi întreaga încăpere, dar atâta timp cât era foc activ radia căldură cam un metru de jur împrejurul ei. Tabla nu ține de cald decât la distanțe foarte mici. Aici erau șase mese lungi, vopsite într-un alb metalizat, solide și se stătea pe bănci, toate construite temeinic. La ferestre erau pervazuri late, așa că, fiind foarte devreme, mi-am luat sacul de dormit și m-am cuibărit pe unul dintre ele, încercând să adorm. Mi-era frig, starea feței nu mă vitaliza în mod deosebit, probabil că aveam o stare generală de oboseală, relația cu Hari mă nemulțumea și mă influența negativ, independent de voința mea, așa că, în loc să explorez împrejurimile, am preferat să stau cu orele la orizontală. Sau mă aflam sub efectul aclimatizării, la peste 4.000 de metri.

Toată clădirea avea un aspect foarte primitor, chichos, multicolor, era frig, dar inspira căldură, căci tot interiorul era căptușit cu lemn de culoare deschisă, lăcuit.

Revenind la descrierea restului gospodăriei, peste drum de clădirea gastronomică terenul era generos și frumos organizat, aproape vestic european. În curtea hotelului deschis mai sus erau 5 căbănuțe din lemn, neizolate pe interior. Era lemn de bună calitate, alb, acoperișuri țuguiate cu tablă deasupra, vopsită în albastru. În fiecare se găsea câte un pat dublu, de mijloc, și o măsuță mică pe post pe noptieră. Pe pat se afla o pernă mare, grea și era acoperit cu o pătură foarte mare, foarte colorată și foarte grea. Și foarte călduroasă.

Toaleta era afară, tot într-o căsuță de genul acesta, dar mai mică. Locul respira relativ a Europa occidentală și părea incredibil. Recunosc că mi-a plăcut enorm, chiar dacă nu pot defini foarte bine motivul. Era un tot. De cum am văzut locul și cum bătea soarele asupra lui am zis ”E perfect, aici rămânem!”. Grija acordată a tot ce am văzut acolo m-a impresionat, oamenii se străduiseră să dăruiască căldură prin culori și curățenie. Era un frig dur, exista curent electric cu porția, era îngrijit, curat, era un lux la care nu mă așteptam și pe care nu l-aș fi pretins niciodată.

Citat din jurnal, ora 13:30 – la jumătate de oră după ce mă instalasem în camera unde aveam să înnoptez:

”Cel mai bun loc de până acum! Cea mai bună mâncare, cea mai bună cazare!!

Supă de cartofi (140 NRP), supă de tăiței (160 NRP), coca-cola/fanta (130 NRP la sticlă, 160 NRP la sticlă din plastic), o porție de vegetable fried potato, delicioasă și extrem de apetisantă, așa cum nimeni în Kathmandu nu a fost în stare să ofere costa 200 NRP. Prânzul m-a costat 500 rupii (prețurile la băuturile răcoritoare le-am notat ca și informație, nu am cumpărat).”

Totul era mai scump aici. O porție de dal bhat costa 320 NRP, ceai de mentă, progresiv cantitativ: 210/390/420 NRP – practic dublu față de atunci când mă aflam pe la 1.000 m altitudine.

Alt citat din jurnal, ora 17:20:

”Mi-am adus sacul de dormit aici și am încercat să adorm, din păcate eforturi fără sens, căci televizorul de jos e dat la maximum! Măcar au făcut focul în sobă, deși sala este mult prea mare pentru a se încălzi. Mai sunt doi turiști scoțieni, în rest nici un alt turist. Un nepalez fizic epuizat a venit și el aici și stă lângă scoțieni, lângă sobă, să se încălzească. Nu voi putea scrie prea mult, îmi îngheață degetele. Când am ajuns aici eram foarte înfometată și vagi dureri de cap se simțeau venind. Am luat nurofen și paracetamol, mi-e bine acum. Mâncarea a fost de-a dreptul delicioasă. Farfurie roșie, din porțelan, impresionant. Pentru cină am comandat exact același lucru. Hari m-a întrebat dacă ora 18 e bine. Am zis OK. El: ”sau 18:30?” Eu: ”18-18:30, când pot ei să fie gata, dacă e posibil nu mai târziu.” Și atunci m-a îngânat ca un prost cu ”mmm, da, când pot ei ….”. L-am ignorat.

Câțiva fulgi mari de zăpadă dansează pe coclauri. Uf, de s-ar opri televizorul ăla, m-aș simți ca-n paradis aici!”

-->

Am servit cina în sacul meu de dormit, savuram fiecare înghițitură. O supă de cartofi (era prea bună! 140 NRP), delicioasa porție de vegetable fried potato (200 NRP - poza de mai jos) și 2 litri ceai de mentă (390 NRP). Am făcut calculul total al cheltuielilor pe toată ziua: micul dejun în Manang 365 NRP, dejun (500 NRP), cină (730 NRP), bacșiș (60 NRP), cazare (150 NRP) = 1,805 NRP însemna cam 25 USD. Pe timp de vară, cheltuiala este, cu siguranță, mai mare și apreciez că poate ajunge la un 40-50 USD (cazarea e mai scumpă, temperaturile sunt mai calde și probabil bei mai mult. Eu am cheltuit 25 USD în condițiile în care consum destul de puțin și m-am abținut de la bere, de exemplu). 

Pe la opt m-am retras într-una din căbănuțele din lemn, să mă culc. 

Crăpau pietrele de frig. 

A fost o zi mirifică!

Himalaya 12_25.12.2008 (Manang)

povestea zilei de Ajun

Joi, 25 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna.

Stationare in Manang (3.540 m alt.), urcare pana la 3.800 

spre Ghetarul Gangapurna (7.455 m alt.)

Dimineața de Crăciun m-a luat prin surprindere. Avusesem o noapte înfiorătoare, în sensul că nu putusem să adorm sub nici o formă. E starea aceea în care îți dorești să dormi fără vise, dar ceva te ține treaz. În sacul tău de dormit e cald, dar doamne ferește să scoți unghia afara! Eram îmbrăcată, inclusiv cu o căciulă tip mască trasă peste cap și gât. Ca de obicei, aglomerație mare în sacul de puf: apa, aparatul foto, bateriile, șosetele, tricoul. Dureri de cap nu aveam, deci nu erau semne de rău de înălțime, nici măcar nu eram foarte sus, nu am avut niciodată probleme la 3.500-4.000 de metri. Retroactiv privind și negăsind alt motiv, bănuiesc că organismul avea puternic de lucru, așa că era prea ocupat pentru a mă lăsa pe mine să adorm. Astfel că pe la ora 8 și ceva când deschideam ochii …. Sau cel puțin încercam să îi deschid, eram chiaună de oboseală. Să mă fi ajuns oboseala din ziua aceea lungă când mărșăluiam în noapte spre Pisang? Cam ciudat, din moment ce ieri mă trezisem plin de viață și de energie. Una peste alta, nu puteam deschide ochii, simțeam un obstacol și nu înțelegeam ce. Am cotrobăit după aparatul de fotografiat și mi-am făcut două fotografii, căci nu aveam pe nicăieri o oglindă. Nu m-am recunoscut. Aveam o față extrem de tumefiată, gogoșată, ochii se pierdeau în niște cavități ciudate, nasul era dublu, buzele nu erau ale mele, bărbia la fel, obrajii moi și dureroși …. eram un monstru. Nu am știut niciodată exact de la ce mi se trăgea, presupuneam că de la mâncarea iute consumată în ajun, hidratare insuficientă în condiții de altitudine și frig.

M-am despărțit foarte anevoios de căldura sacului de dormit. În cameră erau zero grade și eu stăteam în culcușul meu la peste 20, conform ceasului cu termometru și altimetru. O variantă era să stau să zac toată ziua inertă, încercând să-mi recuperez somnul. Dar știam că nu este o idee bună. Trebuia neapărat să mănânc, să beau, să mă mișc, să ies afară, să respir, să mă preumblu, să mă aclimatizez. Pe lângă aceste detalii tehnice, era păcat să pierd explorarea zilei, oricât de epuizată și umflată cu pompa mă simțeam. M-am echipat și m-am îndreptat spre sala de mese. Cu foarte mare greutate am îngurgitat o porție de macaroane cu brânză (200 rupii) și am luat un ceainic mic de apă fiartă (150 rupii). Am mâncat afară, mi-a trebuit o oră întreagă să pot consuma porția de macaroane, alternând cu admirat peisajul și făcut fotografii. Undeva în fața mea, departe, se zărea un lac îngropat, aproape ascuns, de un albastru incredibil. Deasupra lui se înălța o spectaculoasă cascadă de gheață coborând de pe ghețarul Gangapurna – 7.455 m alt.. Aproape că nu îndrăzneam să mă văd mergând până acolo, prin pustiu, dar făceam curte ideii, sesizasem culoarea lacului din seara precedentă și mă atrăgea în permanență.

A apărut și Hari la un moment dat. Nu vroia să meargă pe nicăieri, vroia doar să stea și să-și spele lucrurile. Eram deci pe cont propriu, căci de la el nu am primit nici o îndrumare, nici o idee despre cum aș putea petrece ziua într-un mod interesant. Era o singură zi în Manang, eram obosită, era foarte însorit, deci nu avea rost să pierd timpul degeaba. Nu știu de ce nu am rămas în nici un loc să insist să explorez zona, probabil din cauza curiozității și a nerăbdării mele de a vedea ce aduce traseul în continuare. Cu siguranță a fost e eroare datorată lipsei de experiență, era prima ieșire pe care o făceam pe cont propriu și aveam multe bariere mentale, în mod ciudat nu am acționat în spiritul aventurii, inițiativei, explorării, m-am lăsat în seama cuiva, fără să cântăresc realul potențial al călătoriei pe care o făceam.

Starea feței, deși practic nu era dureroasă, mă influența într-un mod negativ de rău, parcă nici nu îmi dădeam seama dacă e frig sau cald afară. M-am îmbrăcat ca pentru foarte frig, am luat pufoaica pe mine, căciulă, mănuși, aparatul foto și șoarecele de pluș, companionul meu tăcut. M-am uitat bine în depărtare, spre lacul ademenitor și am schițat drumul spre el, așa că pe la 11 și un sfert am părăsit hotelul, am luat-o la stânga spre stupă și am urmat drumul ce cobora abrupt spre valea deșertică. Drumul părea lung, dar după ce am trecut un pod și am lăsat în urmă două clădiri din piatră, nelocuite, în mai puțin de un sfert de oră eram pe malul lacului. Albastrul acela de basm, ondulat cu striații albe de gheață, era la picioarele mele. Emoția era atât de mare, încât am simțit un fel de undă de teamă inexplicabilă, prea era liniște în jurul meu, prea nu era nimeni pe o rază infinită de spațiu. Mă simțeam dominată de o natură în stare să mă-nghită. Nu am mers spre dreapta pe malul lacului, cum îmi plănuisem de fapt, ci am pășit pe poteca din stânga sa ce urca îngust, nu foarte abrupt, dar foarte lung. Din față am auzit deodată glasuri și un grup de 4 americani a trecut anevoios pe lângă mine, fără să salute. Le era foarte teamă să nu alunece pe pietriș, drumul fiind îngust și un pas greșit putând să te ducă în jos ca pe un topogan nu foarte gentil. La baza potecii era chiar un indicator către un ”view point”, deci mă așteptam ca drumul să fie umblat.

Întorcându-mă cu fața spre Manang, care acum părea incredibil de departe, jos pe un versant de peste râu, imaginea era cu adevărat ciudată și cu o tentă de sinistru. Aveai impresia, prin monotonia cenușie a culorilor din perspectiva din care priveam, că ai în față un fel de cimitir al locuințelor din piatră, lipsit de orice suflare vie. Urcând și îndepărtându-mă, imaginea devenise un deșert, iar Manang era o platformă de orificii negre, acelea fiind de fapt umbra care cădea din construcția așezărilor. Se vedea clar stupa albă, impozantă, se vedea hotelul meu situat chiar pe margine, precum și întregul șir de hoteluri. Era o așezare mare. Se vedeau drapelele cu rugăciuni fluturând în vânt, iar grămezile mari de fân, de un maroniu-cărămiziu alcătuiau pete distincte de culoare. Și undeva deasupra Manang-ului se distingea o clădire joasă cu un acoperiș plat de un albastru intens.

 Se văd două poteci, una pe o muchie, spre lac, și una mai jos. Eu am circulat pe cea din stânga, de pe muchie, chiar deasupra lacului semi-înghețat.

Drumul a urcat apoi abrupt în zig-zag printre conifere de statură medie, ceea ce mă ferea de soare în mare măsură. Cu siguranță nu se poate vorbi de o pădure la altitudinea aceea, dar pinii erau destul de apropiați pentru a crea un fel de codru în dimensiuni mici. La o oră distanță de când părăsisem hotelul mă aflam la 3.800 m, pe un platou mic, unde vara cu siguranță se servește ceai și turiștii pot căsca gura la geața ce se revarsă în imediata apropiere venind ca din cer. Ești la 3.800 și aproape că atingi cu mâna un ghețar de peste 7.000 de m. Aveam la picioare întreaga vale a Manang-ului și satul în măreția lui modestă și ancestrală, lacul acela incredibil, eram depășită de emoții și de somn. 

 Se vede stupa aceea mare, albă, în dreapta ei drumul pe care am venit eu, coborând și traversând râul, cele două clădiri din piatră printre care am trecut spre malul lacului. Yak Hotel este chiar pe marginea din dreapta, ultima clădire surprinsă în fotografie.

(Pe banca aceasta am tras un pui de somn, la 3.800 m alt.)

Și mi-era foarte cald. M-am întins pe bancă, cu fața ascunsă de soare, cât puteam eu mai bine și am adormit acolo, fără vise – din ce îmi amintesc – timp de o oră. M-am trezit amețită, dar mi-am revenit în câteva secunde. Piuia totul a liniște și pustiu. Mi-am luat șoricelul și m-am uitat pe firul potecii în sus, era ademenitor să înaintez, dar nu mă     simțeam în stare, eram toropită, mi-era foame, soarele ardea. Am mai stat o vreme, după care am coborât pe unde urcasem. 

M-am dus direct la hotel, nu mă mai interesa nimic în jur. La ora 15:10 notam în jurnal ”dispariția bruscă a soarelui în spatele vârfului Gangapurna” și schimbarea radicală, la fel de bruscă, a temperaturii. La 15:50 mă cuibăream în sacul meu de dormit, îmi doream să pot adormi, să mă odihnesc, să simt somnul cum mă fură. N-am avut parte de acest lux, căci peste 20 de minute bătea la ușă Hari, o adusese pe Anna. Cei doi ajunseseră în  Manang abia azi la ora două, căci se abătuseră de la drumul drept și avuseseră o aventură prin înălțimi, bănuiesc că exact acolo unde ar fi trebuit să am și eu o inițiativă, și să urc spre gompa aceea  ancestrală din Bhraka.                                

Aleseseră Hotel Tilicho și Kul spunea că Hari ar fi trebuit să știe, pentru că amândoi agreaseră în Pisang că vom înnopta în Tilicho. Ce rost mai avea să încerc să  înțeleg comportamentul lui Hari? Concluzia pe care am tras-o a fost că gradul de prostie nativă își spunea cuvântul, oricât de grosolan sună acest lucru.

Am părăsit sacul de dormit, adio tentativă de somn. Am mâncat o supă de cartofi (120 rupii) care, față de cea din seara precedentă, avea și cartofi în ea. M-am străduit din răsputeri să mănânc și o porție de orez cu lapte și mi-am luat în cameră un termos mic de hot lemon (210 rupii), să am hidratare peste noapte. Mă simțeam din nou îndopată, în sala de mese se făcuse focul și începea să se încălzească, în afara mea mai erau trei nepalezi și doi oameni din partea hotelului, care găteau și serveau. La 18:10 eram din nou îngrămădită în sacul de dormit și scrijeleam puținele impresii de peste zi.

 ***

Districtul Manang, parte a zonei Gandaki, este unul din cele 75 de districte ale Nepalului, Chame fiind locația administrativă principală. Trecătoarea Thorung La, către care mă îndrept eu, este puntea de legătură între cele două districte Manang și Mustang, respectiv îmtre orașul Manang / Manang și Muktinath / Mustang. Valea

Manang, foarte aproape de granița cu Tibetul, oferă o mare varietate de floră și faună. De aici există trei rute: prima, via Thorung La, Muktinath și Mustang spre Lhasa – o călătorie de patru zile; a doua via Naur Khola și Naurgaon, 5 zile către Lhasa și a treia via Larkiya bazar, cea mai utilizată de locuitorii din centrul Nepalului.

Alături de populația Marwaris, care e emigrat din India în Nepal într-un număr foarte mare, populația Manang este cunoscută ca fiind cei mai buni comercianți ai Nepalului. Ei au primit din partea regelui o dispensă specială pentru a face comerț cu pietre și metale prețioase, ierburi și alte produse, în sud-estul Asiei și în afara granițelor. Mulți dintre localnicii Manangului își petrec șase luni pe an departe de casă, revenind doar în lunile de vară. Mulți stau în Kathmandu, unde copii lor pot învăța engleza la școala medie. Accesul în zonă a fost deschis străinilor în anii târzii ai deceniului 70 și o serie dintre localnici au renunțat la traiul tradițional bazat pe agricultură, orientându-se spre hotelărie. Drumul de legătură dintre Manang și Muktinath este folosit de localnici de sute de ani, pe aici vehiculându-și marile turme de oi și yaci.

Din punctul de vedere al posibilităților de cazare, ca și în Chame, hotelurile din Manang se diferențiază între ele în diverse categorii: A cea mai scumpă și D cea mai ieftină. Dacă călătorești cu buget redus, se recomandă înnoptarea în Ngawal și Ghyaru sau Tengi, unde tarifele sunt ușor mai reduse. Ca urmare a lecturării vechiului ghid găsit la finalul călătoriei mele, am aflat că Yeti Hotel aparține categoriei A. Oricum cred că în decembrie nu aveam mare lucru de ales, tarifele fiind oricum mai reduse, căci localnicii preferă – spre deosebire de cei din România – să aibă un oaspete, căruia să îi ofere un tarif cu 50 sau 60% mai mic, dar care oricum va consuma ceva pe timpul șederii și oricum îi va aduce un mic venit, mai mult decât încasări zero. Este o logică fundamentală, prezentă chiar și într-o țară atât de săracă și în niște zone atât de izolate și vitrege. Potrivit aceleiași surse de informații, în Manang există multe delicatese, cum ar fi pizza, plăcintă, hot chocolate – dar cum de Crăciun nu sunt probabil mai mult de 10 turiști în zonă, aceste locații turistice sunt închise în extra sezon.

Am căutat pe internet mai multe informații despre Manang, m-ar fi interesat mai multe detalii despre locuitori, vechime, casele acelea construite atât de înghesuit și cu un aspect atât de straniu. Din păcate nu am găsit alte informații până acum.

urmarea - click here

Himalaya 11_24.12.2008 (Pisang-Manang)

Miercuri, 24 decembrie 2008

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Pisang (3.300 m alt.) – Manang (3.540 m alt.)

6 ore mers + 1 ora pauză

Click aici!

 

Himalaya 10_23.12.2008 (Tamang-Pisang)

Marti, 23 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Temang (2.600 m alt.) – Pisang (3.300 m alt.) 
10 ore mers + 1 ora pauză

Nu atat frigul, cat singuratatea patrunzatoare a frigului ma coplesea partial ….. La 8 dimineata aveam deja bagajul facut, mancasem (oua, tsampa poridge, ceai de menta, oua, tsampa poridge = 430 NRP) si stateam zgribulita, ganditoare, lacrimand in fata ineditului din jurul meu, cu termosul din plastic pe masa, asteptand momentul plecarii. Orice plecare era o tristete si o bucurie in acelasi timp. Tristete pentru ca inaintam inevitabil pe un traseu care avea sa se sfarseasca la un moment dat, tristete pentru frumusetea lasata in urma, de care mă depărtam inevitabil și, chiar dacă intram permanent în alte faze și imagini ale frumuseții, unicitatea fiecărei ore care trecea pe lângă mine tot mi se părea o mare pierdere. Bucurie pentru ideea de continuarea a drumului si de descoperire a noi frumuseti si emotii, trecerea prin alte etape. Este o lupta de neinteles acest antagonism la nivel de trairi si nu imi pot imagina experienta fara ea.

De jur imprejur domnea o liniste nepamanteana. Rasaritul soarelui dintre colosii de roca indepartati si inzapeziti crea un joc de lumini holograme si umbre mistice, un voal de ceata dialoga parca cu intreg teritoriul, negociind ridicarea sau caderea. Era o sumbritate in jur. Probabil datorata orientarii asezarii Temang, intr-un con de umbra, nu stiu, nu imi dadeam seama. Eram probabil inca sub efectul cutremurului din urma cu cateva ore.

A fost o zi lunga si epuizanta despre care am putut sa scriu cate ceva abia la finalul zilei urmatoare, Ajunul Craciunului. Greutatea rucsacului m-a chinuit de la primul pas facut, dar nu aveam de ales. Ma consolam doar cu gandul ca nu aveam nimic inutil in rucsac, totul a fost folosit. Mai putin trasa medicala, fara de care insa nu pleci la un astfel de drum prin pustiu. In afara ca ocupa loc, trusa medicala per ansamblu cantareste in jur de un kilogram.

Primele doua ore ale traseului am mers foarte incet, rucsacul era principalul inconvenient. Drumul a fost mult mai usor decat cel din ziua precedenta, era mult mai frig, majoritatea timpului trecea prin umbra, pamantul era inghetat bocna, in fata apareau la diferite curbe coltii inalti si impunatori, acoperiti de zapada, gheata si vanturi, ai Anapurnei. Acolo se refugiase intreg soarele pe ziua de azi si parca simteai nuanta de caldura emanata dintre intalnirea razelor de soare cu albul zapezilor inalte. Ne indreptam spre Chame, traversand Kotho (2.640 m alt.), trecand pe langa chortele tot mai dese, simboluri buddiste cu sensuri benefice pentru cei care le construiesc, pentru cei care trec pe langa ele, fiind, ca si insemnatate, pe locul doi dupa stupa.

In Kotho (Koto, Manang District) ne-am oprit pentru obisnuita verificare a actelor si, oricat ma deranjeaza ideea in sine, presupun ca exista o motivatie solida pentru acest lucru. Registrele enorme sunt probabil o baza de date valoroasa, se fac statistici legate de fluxul de turisti, nationalitatea, sexul si varsta lor; in acelasi timp, oficialitatile vor sa se asigura ca toti au permisele necesare si si-au platit taxele impuse, acestea variind in functie de traseu si altitudine. Aici este si punctul de control al accesului spre Valea Nar Phu, care conduce catre Tibet. Nar Phu Valley este o zona izolata, locuita de 850 de suflete si face parte din cele trei regiuni ale districtului Manang. Accestul strainilor este interzis, singura nisa putand fi deschisa prin obtinerea permisului de catarare pe Chulu East (6.584 m alt.), costul ajungand pe la 500 USD/persoana.

Am foarte putine poze de pe traseul zilei de astazi, nu a fost o zi ….. nu stiu cum sa o definesc. Am fost foarte mult timp singura si mergeam prea incet la un moment dat, orice pas inainte era despartirea de pasul deja parcurs si asta ma intrista putin. Mi-ar fi placut probabil sa merg si efectul sa fie acela al benzii rulante pusa pe un stativ fix, astfel incat, oricat de rapid mergi, nu lasi nimic in urma. Era frig, umbros si izolat. Hari, ghidul local, nu era pe nicaieri de vazut. La un moment dat era foarte departe in fata si am strigat dupa el. M-a lasat sa il ajung, dar a ramas in spate si m-am pomenit ca pe la 11:50 ajunsesem la poarta importantei localitati Chame (centrala administrativa a districtului Manang, 2.710  alt.) si arcada de la intrare, departe in fata mea, cam la 300-400 de metri, cu cele trei chorte mici deasupra dadea tabloului un aspect atat de putin imbietor in coltul acela de umbra permanenta, incat pur si simplu nu vroiam sa continui singura, sa intru singura pe ulita pietruita a satului si sa fiu privita din toate partile de localnicii intamplatori. Cred ca perceptia mea era influentata de o incarcare negativa pe care o simteam foarte puternic in acea zi din partea lui Hari, in combinatie cu frigul inasprit de vant si de lipsa soarelui de pe traseu. Frig e putin spus, caci de fapt era un ger uscat de aproximativ minus 5 grade C. Cred ca a fost prima zi cand am folosit si manusile si cagula pe traseu. 

Cand am vazut, pe dreapta, piatra mare pe care scria ”internet now in Chame”, nu imi venea sa cred. Nu imi venea sa cred ca dupa doar 3 ore eram aici si ca exista conexiune de internet, desigur! Ana si Kul era departe in fata, cam la 700-800 m, trecusera de primele case ale satului si aveam sa ne intalnim undeva la masa, fiind stabilit dinainte că aici ne vom opri pentru pranz. Am pasit prin arcada maiestuoasa, lata de cel putin un metru, solid construita, cu cate 6 moristi de rugaciune pe interior, pe dreapta si pe stanga. Cum veneai de pe drumul din vale, inaltarea ei acolo sus, pe panta de deasupra, iti dadea un si mai mare sentiment de maretie fata de nimicnicia ta. Era frig, vant, undeva in fata pe ulita satului, dar mai departe de punctul unde ma aflam, se intrezarea sansa de a iesi din umbra si de a te bucura de caldura soarelui. Am privit inapoi, nici urma de Hari. Eram sus acum, deci vedeam tot drumul din vale pe care urcasem, speram cu fiecare minut ce trecea sa apara si Hari. Nu imi voi explica niciodata ce s-a intamplat acolo in Chame, de ce m-am simtit atat de incrancenata si de ce nu am mers pur si simplu mai departe. De ce a trebuit sa il astept pe Hari cu atata insistenta? Citisem prea multe despre cum turistii fusesera parasiti de ghizii lor in cele mai ciudate si nebunatice feluri si m-am gandit ca s-ar putea sa mi se intample si mie. As fi ramas fara sacul de dormit, ceea ce nu era o perspectiva prea imbucuratoare. Si, la momentul respectiv, fara o relevanta suma de bani, caci il dadusem lui Hari 50% din suma agreata si eram abia in a patra zi de traseu, mai urmau vreo 15-16 zile. 

La un moment dat mi-am dat seama ca de fapt asteptam sa ma conving ca Hari nu avea sa mai apara, dar pana cand puteam astepta? Am stat acolo in frig, vant si umbra, uitandu-ma cand spre interiorul insorit al satului, cand spre drumul lung si gol din urma, 25 de minute. Cand Hari s-a apropiat si a trecut pe langa mine de parca nimic nu s-ar fi intamplat, l-am intrebat ce s-a intamplat. ”Ah, am avut de trimis niste SMS-uri si doar acolo jos in vale prindeam conexiune.”. M-am enervat si i-am spus, desigur, ca ar fi putut sa ma anunte. Ca ar fi putut sa isi dea SMS-urile din Chame, doar stia foarte bine ca aici aveam sa ne oprim sa mancam. Ca ar fi putut sa nu uite ca era un om pe traseu care se astepta sa nu fie lasat singur asa, fara nici un mesaj. Niste ineptii, desigur. Asa gandeste turistul european. Nici macar nu mai am curajul sau tupeul sa spun ca logica mea era cea corecta. Din punctul lui de vedere, probabil eram o proasta. Care era de fapt problema? Drumul merge singur mai departe, puteam sa merg pe el si sa ma opresc undeva sa imi comand pranzul, ar fi aparut si el la un moment dat si totul ar fi fost perfect. Doamne, voi europenii astia cu bani, veniti atat de ignoranti peste noi si credeti ca pentru niste bani ne puteti impune niste obligatii si niste mentalitati care nu au nici o legatura cu taramul asta si nici macar cu viata in sine.

Ne-am oprit pentru pranz pe stanga, la Hotel Manaslu View, aproape de drumul spre iesire. Ana si Kul plecasera, probabil ca intre noi intervenise deja o diferenta de timp de o ora si nu aveau de ce sa ne astepte. Pe terasa insorita doua femei cu parul lung curatau de samburi si apoi dadeau prin razatoare, pe niste tavi rotunde mari, din metal, bostan.

La unu jumate am pornit din nou la drum, urmatorul loc unde am fi putut opri sa innoptam se afla cam la 3 ore distanta si se numea Bharatang Village. Despre Chame ar fi mai multe de spus, fiind intr-adevar o localitate mare. Dupa ce se traverseaza din nou omniprezentull rau turcoaz, acum din ce in ce mai cenusiu, pe un pod de otel, foarte lung, suspendat, pe dreapta se poate cobora jos in albia raului, unde exista un izvor de apa fierbinte. Am vrut sa merg sa vad minunea si ne-am abatut din drum, dar jos erau cateva femei care se spalau si spalau si haine, astfel incat m-am simtit ca un intrus si nu am dorit sa le deranjez intimitatea. M-am multumit facand o fotografie cu zoom maxim si m-am intors la drumul principal. Daca innoptezi in Chame, cu siguranta se merita sa cobori pana acolo si sa te speli cu atentie, fara sapun insa, si fara sa stai prea mult in apa fiebinte, caci pielea de pe picioare se poate inmuia si esti apoi mai expus la basici si bataturi. Potrivit informatiilor din Lonely Planet, tot pe partea opusa a lui Marsyangdi se afla centrul orasului, oficiul de posta, politie, un spital, un serviciu telefonic (un aparat pentru intreg orasul), o scoala, hoteluri, restaurante si magazine bine aprovizionate. Si, desigur, un punct de control documente turisti, care se pare ca nu era deschis cand am trecut noi, pentru ca nu ne-a oprit nimeni. Eram deja in zona cu mult soare acum si pe dreapta, in deparatare, se vedeau clar Annapurna IV (7.525 m alt.), Annapurna II si Lamjung Himal. Recomand cel putin o dupa-amiaza si o noapte de petrecut in Chame, pentru a vedea in liniste tot ce are locul de oferit, caci abunda de culoare si se pot face plimbari placute de la un capat la altul, inclusiv traversand raul si cercetand si potecile auxiliare.

Mergand mai departe se strabate o zona mai ancestrala si se ajunge la o superba kani, incredibil pictata, care este poarta de iesire (sau intrare, daca vii din sens opus). Apropiindu-te de ea, ia-ti un moment de ragaz pentru cateva fotografii exceptionale, tabloul oferit te umple de enegie. A fost punctul unde, cu ajutorul soarelui abundent acum, starea mea negativa a devenit luminoasa si voioasa din nou, savurand la maximum urmatoarele ore de mers. Da, stiam ca teoretic eram oarecum tarziu, dar pare hilar si de neinteles sa definesti timpul acolo. Te opresti cand obosesti, mananci cand ti-e foame, te culci cand ti-e somn, te trezesti cand iti simti somnul implinit si picioarele dornice de luat din loc. In linii mari, cam acesta este ritmul, de aceea este important sa nu fii presat de timp, sa nu trebuiasca sa respecti vreun program dinainte stabilit, sa nu trebuiasca sa te opresti doar in anumite locuri. Sa fii liber in interiorul tau sa faci ceea ce simti, in functie de starea si conditia in care te afli. Ce poate fi mai perfect decat atat? Oare ne-am plictisi, daca am putea trai toata viata astfel?

Habar nu aveam ce avea sa imi aduca ziua aceea, caci finalul ei era inca destul de departe. Drumul a fost maret, frumos amenajat, curbe deschise, generoase, partial cu soare, asezari ancestrale cu case din piatra aflate in ruina, pustii, parasite, chorte frumoase, imense livezi de meri imprejmuite cu garduri scunde din piatra, la un moment dat am trecut printr-o asezare (probabil Telekhu, 2.840 m alt.) cu doar cateva case inaltate pe soclurile specifice din piatra vopsita in alt si caramiziu. Treceam ca printr-un film si eu eram un spectator tacut, in miscare pe langa secventa fiecarui cadru ce mi se derula sub succesiunea pasilor mei. Uitasem de greutatea rucsacului, savuram drumul, chiar si frigul putin atenuat il savuram, Hari era morocanos, se tinea departe, dar nu imi mai păsa. Avusesem nevoie doar sa ma descarc, nu intentionam sa il educ sau sa il aduc mai aproape de nevoile mele. Era pur si simplu undeva pe drum, se oprea si ma astepta, cand ma apropiam pleca mai departe, alteori il gaseam stand pe o banca, cu picioarele sub ele, privind  spre dreapta, in timp ce eu veneam din stanga, ma lasa sa trec, nu se misca, eu treceam, nu ma uitam la el ….. si tot asa. Nu-mi mai pasa de el, asa cum lui nu ii păsase de mine, era simplu. Si toate lucrurile in viata pot fi la fel de simple, daca le-am stabili de la inceput. Greu este atunci cand am avut sau ne-am creat iluzia ca am stabilit ceva, dar de fapt se întâmplă cu totul altceva, total ieșit din scenariu și la început ne cramponăm, ne întrebăm de ce, ne jucam cu o serie de cuvinte și expresii fără rost de genul: ”logică, respect, uman, servicii, așteptări” și alte bazaconii. Toate acestea …. Jucați-vă cu ele acasă la voi în Europa! Lăsati-le pe aeroport, inainte de decolarea avionului, nu vă încărcati bagajul inutil, caci banii pentru extra luggage nu vă vor ajunge niciodata!! 

Nepasarea asta m-a ajutat sa trec cu bine de un hop ce putea deveni ultimul hop al traseului meu sau al vietii mele, caci intelegand ideea ca de fapt eram singura la drum, trebuia sa ma mobilizez singura in orice situatie, chiar si in situatia ca as fi ramas fara ghid pe bune. Pe la ora cinci, cand amurgul incepuse sa isi ceara drepturile, ma aflam intr-o zona violent de spectaculoasa, pe un drum subtire cat talpa bocancului, limitat in dreapta de neregularitatile de roca argintie, trebuind sa merg cu atentie, caci daca mergeam in nesimitire si rucsacul s-ar fi lovit de vreo piatra mai iesita in afara, m-as fi pravalit imediat pe stanga, unde haul abrupt spre albia involburatului rau turcoaz era ca si infinit, doar printr-o minune ai fi ajuns respirand in apa de jos (ma duce cu gandul la Cheile Nerei, oarecum, partea acea de sus, aproape suspendata deasupra raului). Faptul ca Hari nu m-a asteptat si nu mi-a acordat nici un ajutor pe segmentul acela de timp nu trebuia sa conteze atunci, cel mult in momentul cand ar fi trebuit sa ii achit serviciile finale. In nebunia mea, desi ma grabeam sa il ajung din urma, simtindu-ma oarecum parasita si haituita de intunericul ce venea in valuri atemporale, mai ”impuscam” si cate o fotografie-doua, dorind sa surprind violenta peisajului.

Pe malul celalalt muntele avea un aspect unic si deosebit, era un perete vertical cu niste sapaturi adanci, erodari de ape, care creau imaginea unei platose cu creste stancoase, era o combinatie de gri, alb, maroniu, era o imagine incitanta si periculoasa ca si spectaculozitate. Dupa care a urmat o imagine de o mie de ori mai spectaculoasa: un perete absolut imens de roca stralucitoare, argintie, de parca fusese slefuita, de parca un zeu de dimensiunie pamantului, avand o spatula din cauciuc dur, ca un teu de spalat pe jos, trecuse pur si simplu cu ea peste tot muntele, creând o suprafata neteda precum oglinda. Era Paungda Danda, un ecran curbat din roca, enorm, care se ridica la mai sus 1.500 m deasupra raului, direct din albia acestuia, ce topogan fatal ….. ! Cu striatii colorate de argintiu si gri de toate nuantele, caramiziu inchis si probabil multe altele pe care nu le percepeam. Parea ireal si eu, in loc sa pot sa stau pe loc sa admir toata nebunia, mărșăluiam conștiincioasă să îmi prind ghidul din urmă, care nu avea nici cea mai mică intenție să se uite în urmă sau să se oprească. Si eu pur si simplu nu vroiam sa rămân singură în pustiul acela, peisajul din jurul meu, in lumna amurgului întârziat, ma copleșea peste puterile mele. 

Trecusem deja de satul Bharatang (2.950 m alt.) pe la patru și un sfert, ne reuniseram acolo cu Ana si Kul si, de comun acord, am decis ca era prea devreme sa ne oprim peste noapte si locul era prea neprimitor, avea un aer oarecum de abandonat si sinistru, deci mai puteam merge inca doua ore pana in Dhukura. Ca urmare, orice avea sa apara ca urmare a acestei alegeri, era un rezultat pe care trebuia sa mi-l asum fara cârcoteli. 

La ora șase intram in Dhukura Pokhari (3.200 m. alt.), pe stânga era un fel de cărucior mic din lemn, cu roți din lemn. Eram obosita, răsuflam ușurată că ajunsesem, aproape că îmi era foame, în maximum jumate de oră avea să fie întuneric. Satul dispunea de multe case si hoteluri ….. toate inchise! Intr-o singură casa, la intrare, pe stanga, am văzut semne ca ar fi locuita si daca ar fi fost dupa mine, as fi batut la usa gospodariei, eram dispusa sa dorm pe jos si sa nu mananc. Doar sa nu pornesc prin intuneric la drum. Kul, ghidul Anei, ne astepta cu rabdare, de ceva timp, spunându-ne ca nici un hotel nu este deschis, ca urmare va trebui sa mergem mai departe pana in Pisang, adica inca jumatate de ora. Nu parea mult, dar eu nu credeam ca doar jumate de ora ne mai desparte de Pisang, o asezare importanta. Plus de asta, pe Anna nu o vedeam nicaieri si Kul a spus ca nu stie unde este, ceea ce mie mi s-a parut foarte dubios. Am iesit din sat, incadrata de cei doi ghizi nepalezi, cu tot felul de ganduri sinistre. Unde era Anna? In fata noasta se deschidea teren drept, ici și colo cate un copac, un arbust, in dreapta un lac mititel, ca un el de baltă mai mare, culorile erau pitoresti, nuante de maron-muștar-galben-negru, probabil din cauza grabei, a frigului sau emoțiilor de natură nervoasă și neliniștită pozele au ieșit tremurate. Păcat, era un peisaj fermecător. L-am întrebat pe Hari de ce nu am putea dormi aici, în sacii de dormit? Și atunci am aflat că el de fapt mă mințise la plecare, și nu își luase sacul de dormit, ca să nu îl mai care. M-a deranjat minciuna, m-a deranjat faptul că din cauza lui acum eram obligată să mă târăsc în continuare, eram deja de nouă ore și ceva pe drum. Deodată eram epuizata și jumătatea de oră până în Pisang, pe întuneric, m-a terminat în mod inexplicabil. Ana a apărut, spre ușurarea mea, la vreo 15 minute după ce ieșisem din Dhukura. Ea și Kul ajunseseră împreună în sat, Kul se oprise să își ia ceva de băut cică, în timp ce ea continuase singură drumul, astfel că cei doi se distanțaseră.

Nu prea am înțeles nimic din intrarea în Pisang, dar am mers destul de mult până să ajungem la Maya Hotel, o alegere fericită de altfel, stabilită de cei doi ghizi. O casa mare, primitoare, o sală de mese foarte mare, totul din lemn. Eu eram epuizată, am băut doar un ceai și am supt o supă de tăiței. Eram înghețată de frig, ăsta era cel mai mare inconvenient când am ajuns in Pisang. Și rucsacul, desigur. În momentul în care am intrat în sala de mese, semi-încălzită, a avut loc acel tip de colaps fizic, determinat de cel psihic, pe care mi-l recunosc deja în situații de genul ăsta. Mergi, mergi, înfrunți orice și oricât. Dacă mai este nevoie, organismul tău mai poate rezista două-trei ore de traseu, dar dacă cumva a primit vreun imbold cum că ”gata, aici te poti opri să te odihnești”, atunci are loc un fel de reacție super-rapidă, o explozie necontrolată, totul cedează și picioarele nu mai fac nici măcar un pas în plus. Trecusem prin acest moment-șoc o dată în Bulgaria, pe munți, și o dată în Ecuador. În Africa reușisem să îl depășesc într-un mod destul de incredibil.

Am zăbovit cam o oră în sala de mese, m-am încălzit cu greu, gazdele erau foarte primitoare, au întețit focul în soba rotundă din fier, atmosfera era plăcută, ceaiul fierbinte și dulce mi-a facut bine, supa la fel. La șapte jumate eram cuibărită în sacul meu aglomerat de dormit, încercând să adorm. Era frig în cameră, eram prea obosită, trecuse de miezul nopții și eu nu puteam să-mi găsesc odihna. Am alunecat în mrejele somnului după ora unu dimineața.