Vineri, 26 decembrie 2008,
Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna
Manang (3.540 m alt.) – Yak Kharka (4.110 m alt.) – 5 ore de mers lejer
Noaptea nu a decurs prea bine. A trebuit să ies de trei ori la toaletă, deși nu băusem atât de mult seara. Deci de fiecare dată ieșeam din cele aproape 30 de grade ale pufului în cele zero grade de-afara. Toaleta nu era în cameră, ieșeai afară pe terasa dreptunghiulară și undeva la stânga era toaleta, una dintre cele puțin plăcute întâlnite pe traseu, din cauza mirosului. Faptul că era beznă oricum nu conta. Dimineață m-am sculat înainte de 7 și prima grijă a fost să-mi controlez figura bombată. Eram un monstru un pic mai drăguț în această dimineață, se vede și în fotografie o oarecare schimbare. Tot tumefiată, dar parcă se îndrepta spre forma sa inițială. Mai aveau să treacă 4 zile până la revenirea imaginii mele de dinainte de Crăciun.
Micul dejun la 7:30 a fost foarte sărăcăcios, Hari comandase pentru mine fără să mă întrebe. Două ouă și două chapati. Nici măcar asta nu am fost în stare să mănînc, o bucată de chapati am consumat-o pe drum, peste două ore. Înainte de plecare l-am rugat pe Hari să îmi spună câți bani îi datoram per total pentru staționarea în Manang, căci îl lăsasem pe el să achite tot. Eu făcusem deja socoteala, dar vroiam să văd până unde îl duce mintea, mai ales că știam că e nemulțumit de faptul că nu îi dădusem toți banii chiar de la început (oricum e o prostie, ești singură cu el pe traseu, îți dă una în cap și te fură, când te trezești nu ai ce face, decât să fii mulțumită eventual că mai ești în viață). Dragul de el a vrut să mă taxeze cu 20 de rupii mai mult. După ce i-am arătat eroarea lui de calcul, i-am dat și 50 de rupii să lase bacșiș la bucătărie. A doua călătorie în Nepal va decurge cu siguranță altfel, voi interacționa direct cu localnicii, căci cunosc valorile și voi știi unde, ce și cât las.
La 8,30 a.m. am părăsit Manang, trecând din nou pe lângă stupa cea mare și albă, lăsând-o pe stânga și intrând pe ulița ce șerpuia spre ieșire, în urcuș domol, printre casele înghesuite făcute din pietre și bolovani de toate formele.
--> De aici până la Thorung La mai aveam de câștigat în altitudine aproape 2.000 de m. și deși poți ajunge în aceeași zi la Thorung Phedi, este obligatoriu să înnoptezi undeva pe drum, astfel încât organismul să se poată aclimatiza. Aclimatizarea este esența reușitei de a continua orice drum la peste 3.500-4.000 m altitudine și nu trebuie subestimată sub nici o formă. Drumul continuă apoi peste râu și te afli deodată, din nou, din îngustimea așezării, pe un platou larg, un deșert de pietriș, nisip, urme de vegetație, urcând spre Tengi (3.650 m alt), ultimul sat dinainte de trecătoarea ce te introduce violent de abrupt în noul district, Mustang. A se citi aici o descriere a așezării TENGI Aici am făcut un scurt popas pentru a privi în urmă, pornisem de jumătate de oră și simțeam deja un fel de oboseală. Eram obsedată de albastrul lacului de la poalele cascadei de gheață a Muntelui Gangapurna și vroiam să nu pierd acele imagini, căci eram mai sus cu vreo sută și ceva de metri deasupra Manang-ului și panorama lăsată în urmă era una dintre cele care mă va însoți toată viața. În momentul acela, la mare depărtare de punctul unde mă aflam, dar exact în locul unde dormisem cu o zi înainte, alintată de căldura soarelui, peste cascada abruptă de gheață se rostogolea un voal fin de pudră albă, imaculată. Era o avalanșă de un spectacular greu de redat în cuvinte și viteza cu care valurile de zăpadă și gheață se prăvăleau era năucitoare și ușor de perceput chiar și de la distanța aceea. O prinsesem cu puțin timp înainte de finalul ei. 
Era a doua avalanșă pe care o vedeam clar în viața mea, prima fiind în Saas-Fee, Elveția, într-o superbă dimineață de început de ianuarie 2001. Aici zăpada venise de undeva de la 5.000 sau 7.000 de metri și se oprea la altitudinea unde în Elveția abia se declanșa. Am imortalizat momentul cât am apucat, nefiind pregătită cu aparatul, și mi-am zis în gând ”adio” de la acel colț de lume.
-->
Tengi mi-a rămas întipărit în minte ca fiind un loc straniu. Intri practic într-un sat din piatră, cu ulițe așa cum vezi în vechile filme englezești cu acțiune într-un Ev Mediu al celor săraci și năpăstuiți, doar că mai scurte și mai înguste, ai impresia că e un labirint în care sub nici o formă nu ai vrea să te afli pe timp de noapte. Straniul este dat de lipsa oricărei mișcări, a oricărei prezențe umane, mie mi s-a părut a fi total abandonat. Fascinant locul. Dacă aș mai ajunge acolo, aș intra peste tot și aș staționa măcar o oră-două să îl simt și să îl înțeleg, nu m-aș rezuma la doar să îl traversez ca pe un pod de trecere. Clădirile, proporțional vorbind, sunt mari și te minunezi că stau în picioare. Treptele către intrările în vreo locuință sunt foarte abrupte, făcute tot din pietre de râu unite cu ceva mortar între ele. Ajungi la capătul treptelor și acolo e ca și cum intri pe fereastra unei case. Ferestrele, în marea lor majoritate, nu au geamuri din sticlă, deci sunt blocate cu panouri făcute din scânduri. Îmi pot doar imagina că intrând prin pătratul acela pe post de ușă, dai de o cameră în beznă unde localnicii chiar își duc traiul cotidian pe timpul verii. Altceva nu îmi pot imagina. Dau oblonul la o parte, au lumina zilei, indiferent dacă e frig sau plouă. Dacă vor să nu intre ploaia, pun oblonul și …. Dacă au ceară, luminează astfel, dacă nu …. Nu știu. Acest gen de locuințe l-am reîntâlnit peste câteva zile, după Muktinath, fiind specific tibetan (cred). Apar și rame din lemn pe post de ferestre, am văzut chiar geamuri din sticlă montate și parțial pavaj, fiind singurele intervenții cu pretenție de civilizație sesizate de mine acolo. Și ceva plăci de tablă peste clădiri, nișele lungi cu moriști de rugăciune și plăcile din piatră pe care erau săpate rugăciuni. Și o tăbliță din lemn, pe post de indicator, care îți îndrumă pașii spre Thorung La.
După câteva minute prin sat apare o altă intrare, adică o arcadă din piatră, pe peretele din dreapta fiind desenat, color, pe o tablă, și cu text în nepaleză, un mesaj prin care se cerea celor care circulau călare să nu intre decât mergând la pas și ținându-și patrupedul de căpăstru. Acest lucru apare în multe alte așezări, la intrare și ține, cred eu, de siguranța călătorului în primul rând, pericolul de a aluneca, a cade, de a se răni, el și calul sau asinul său, fiind aproape inevitabil.
Am coborât abrupt intrând într-o zonă stearpă, cenușie, terasată, limitată doar de munții înalti, primele bucăți de gheață și-au făcut apariția peste râurile pe care le întâlneam și le traversam. Trei nepalezi fără vârstă, cocoșați sub încărcătura enormă a coșurilor imense pline cu fân ne-au trecut prin apropiere, cu siguranță bătuseră drum lung să găsească vegetația aceea uscată și acum se îndreptau cu ea probabil spre Manang, să își hrănească animalele.
Cerul era cenușiu și acoperit cu șomoioage de nori, modest se străduiau razele de soare să își ceară dreptul de a ne lumin și încălzi. Era o vreme pe placul meu.
Urcușul continuă și te scoate din Valea Marsyangdi, cotește NV spre Valea Jarsang Khole și de acum încolo vegetația sporadică va consta doar din tufișuri, iarbă alpină și ceva jnepeniș. Vor apare și primele mici cascade de gheață sau platouri înghețate pe câțiva metri, adevărate obstacole greu de trecut în drumul nostru. Peisajul devenea tot mai carg, tot mai dramatic prin dimensiuni, pustiu și frumusețe. Eram la limita extazului și limbajul uman nu are cuvinte de a exprima emoția.
Mergeam încet și Hari, la insistențele mele din zilele anterioare, nu s-a mai depărtat foarte mult pe traseu, dar atmosfera dintre noi era încărcată și urma să mai aibă o răbufnire peste doar două zile. La un moment dat am avut de trecut o mică cascadă de gheață care acoperea poteca pe vreo trei metri. Chiar și cu colțari ar fi fost puțin dificil, căci era o gheață lustruită și în pantă, nu aveai de ce să te prinzi și nici să aluneci pe ea nu îți doreai. Am petrecut vreo cinci minute aici, până să trecem cu mare atenție, mai cu genunchii, mai cu mâinile, probabil că dacă ne-am fi gândit să ne dăm rucsacii jos ne-am fi descurcat mai binișor, dar nu ne grăbea nimeni.
După trei ore jumate de la pornire am traversat unul dintre cele mai lungi poduri întâlnite pe traseu, legând două părți abrupte ale aceluiași peisaj și la o înălțime considerabilă. Albia râului era jos, departe, sub picioarele mele, destul de săracă în debit. Apa călătorea și ea dinspre vârfurile Chulu West și Gundang. Respiram în mine una dintre imaginile brutal de frumoase ale Himalayei, străbăteam ultimii kilometri ai districtului Manang către Mustang.
După spectaculoasa și sigura traversare (să nu uităm cât de solide sunt aceste poduri din oțel, care suportă caravane întregi cu încărcături semnificative) am ajuns la un mani wall străvechi construit pe o largă pajiște alpină, unde am staționat 2-3 minute, atingându-l nu doar cu privirea, ci mângâindu-l de-a lungul său de parcă mă derulam cu încetinitorul. Era reacția pe care o aveam în general când treceam pe lângă aceste ziduri cu semnificație religioasă tibetană. Acesta nu avea moriști, erau doar pietre plate așezate cu grijă unele deasupra celorlalte, unele sculptate cu incantații sau doar cu câte o literă din om mane pad me hum. La capete tronau acele capete-schelet de bovină, probabil iaci și de la un capă la altul se desfășurau coloratele stegulețe cu rugăciuni. Era imaginea specifică care te însoțește zilnic pe traseu.
După aproximativ 40 de minute de mers am intrat în așezarea Yak Kharka (în traducere: pășunile iacilor). Am trecut de Yak Hotel și am oprit la un complex numit Gangapurna Hotel & Restaurant. Pe stânga o clădire din piatră, cenușie, dreptunghiulară, cu două etaje, pe fiecare etaj 5 ferestre mari, cu geam din sticlă, în rame din lemn vopsit în alb, secționate cu grijă (presupun că aceste secționări au rolul de a le proteja de vânturile puternice, care le-ar putea sparge). Pe dreapta era clădirea cu un etaj unde turiștii mâncau. Se intra într-un fel de hol de trecere, în față era un bar din lemn, ghirlande colorate metalizat cu ”Happy Christmas” și un brăduț mic, din plastic, îmodobit, la stânga era o bucătărie mare, ordonată, în stilul local, la dreapta era o sală de mese cu o masă imensă, pătrată, acoperită cu o cuvertură din lână de iac, dungată, cenușiu, negru, alb. În jurul mesei, lipite de perete, se aliniau băncuțe cu perne și coverturi din lână, de tot felul de culori. Sub masa aceea se afla un radiator și, așa cum se obișnuia în aceste ținuturi, o altă sursă de încălzire a picioarelor erau gălețile cu jăratec încins. Interiorul era din lemn.
Pe peretele opus mesei – la care ar fi putut încape de jur-împrejur între 16 și 25 de oameni, se afla o chiuvetă mică și un televizor, la care gazdele se uitau avide. Undeva într-un colț era o mașină de cusut sau probabil doar masa de la o mașină de cusut veche, o bucată foarte grea de mobilier, având în vedere picioarele din fier forjat. Extrem de intrigantă prezența unui astfel de obiect acolo, cel puțin mie așa mi se părea și dacă m-aș fi putut înțelege cu gazdele, le-aș fi întrebat despre istoria călătoriei acestuia. Pe scări se ajungea într-o altă sală de mese, total diferit amenajată, cu o sobă din tablă în mijloc, rotundă, care nu putea încălzi întreaga încăpere, dar atâta timp cât era foc activ radia căldură cam un metru de jur împrejurul ei. Tabla nu ține de cald decât la distanțe foarte mici. Aici erau șase mese lungi, vopsite într-un alb metalizat, solide și se stătea pe bănci, toate construite temeinic. La ferestre erau pervazuri late, așa că, fiind foarte devreme, mi-am luat sacul de dormit și m-am cuibărit pe unul dintre ele, încercând să adorm. Mi-era frig, starea feței nu mă vitaliza în mod deosebit, probabil că aveam o stare generală de oboseală, relația cu Hari mă nemulțumea și mă influența negativ, independent de voința mea, așa că, în loc să explorez împrejurimile, am preferat să stau cu orele la orizontală. Sau mă aflam sub efectul aclimatizării, la peste 4.000 de metri.
Toată clădirea avea un aspect foarte primitor, chichos, multicolor, era frig, dar inspira căldură, căci tot interiorul era căptușit cu lemn de culoare deschisă, lăcuit.
Revenind la descrierea restului gospodăriei, peste drum de clădirea gastronomică terenul era generos și frumos organizat, aproape vestic european. În curtea hotelului deschis mai sus erau 5 căbănuțe din lemn, neizolate pe interior. Era lemn de bună calitate, alb, acoperișuri țuguiate cu tablă deasupra, vopsită în albastru. În fiecare se găsea câte un pat dublu, de mijloc, și o măsuță mică pe post pe noptieră. Pe pat se afla o pernă mare, grea și era acoperit cu o pătură foarte mare, foarte colorată și foarte grea. Și foarte călduroasă.
Toaleta era afară, tot într-o căsuță de genul acesta, dar mai mică. Locul respira relativ a Europa occidentală și părea incredibil. Recunosc că mi-a plăcut enorm, chiar dacă nu pot defini foarte bine motivul. Era un tot. De cum am văzut locul și cum bătea soarele asupra lui am zis ”E perfect, aici rămânem!”. Grija acordată a tot ce am văzut acolo m-a impresionat, oamenii se străduiseră să dăruiască căldură prin culori și curățenie. Era un frig dur, exista curent electric cu porția, era îngrijit, curat, era un lux la care nu mă așteptam și pe care nu l-aș fi pretins niciodată.
Citat din jurnal, ora 13:30 – la jumătate de oră după ce mă instalasem în camera unde aveam să înnoptez:
”Cel mai bun loc de până acum! Cea mai bună mâncare, cea mai bună cazare!!
Supă de cartofi (140 NRP), supă de tăiței (160 NRP), coca-cola/fanta (130 NRP la sticlă, 160 NRP la sticlă din plastic), o porție de vegetable fried potato, delicioasă și extrem de apetisantă, așa cum nimeni în Kathmandu nu a fost în stare să ofere costa 200 NRP. Prânzul m-a costat 500 rupii (prețurile la băuturile răcoritoare le-am notat ca și informație, nu am cumpărat).”
Totul era mai scump aici. O porție de dal bhat costa 320 NRP, ceai de mentă, progresiv cantitativ: 210/390/420 NRP – practic dublu față de atunci când mă aflam pe la 1.000 m altitudine.
Alt citat din jurnal, ora 17:20:
”Mi-am adus sacul de dormit aici și am încercat să adorm, din păcate eforturi fără sens, căci televizorul de jos e dat la maximum! Măcar au făcut focul în sobă, deși sala este mult prea mare pentru a se încălzi. Mai sunt doi turiști scoțieni, în rest nici un alt turist. Un nepalez fizic epuizat a venit și el aici și stă lângă scoțieni, lângă sobă, să se încălzească. Nu voi putea scrie prea mult, îmi îngheață degetele. Când am ajuns aici eram foarte înfometată și vagi dureri de cap se simțeau venind. Am luat nurofen și paracetamol, mi-e bine acum. Mâncarea a fost de-a dreptul delicioasă. Farfurie roșie, din porțelan, impresionant. Pentru cină am comandat exact același lucru. Hari m-a întrebat dacă ora 18 e bine. Am zis OK. El: ”sau 18:30?” Eu: ”18-18:30, când pot ei să fie gata, dacă e posibil nu mai târziu.” Și atunci m-a îngânat ca un prost cu ”mmm, da, când pot ei ….”. L-am ignorat.
Câțiva fulgi mari de zăpadă dansează pe coclauri. Uf, de s-ar opri televizorul ăla, m-aș simți ca-n paradis aici!”
Am servit cina în sacul meu de dormit, savuram fiecare înghițitură. O supă de cartofi (era prea bună! 140 NRP), delicioasa porție de vegetable fried potato (200 NRP - poza de mai jos) și 2 litri ceai de mentă (390 NRP). Am făcut calculul total al cheltuielilor pe toată ziua: micul dejun în Manang 365 NRP, dejun (500 NRP), cină (730 NRP), bacșiș (60 NRP), cazare (150 NRP) = 1,805 NRP însemna cam 25 USD. Pe timp de vară, cheltuiala este, cu siguranță, mai mare și apreciez că poate ajunge la un 40-50 USD (cazarea e mai scumpă, temperaturile sunt mai calde și probabil bei mai mult. Eu am cheltuit 25 USD în condițiile în care consum destul de puțin și m-am abținut de la bere, de exemplu).
Pe la opt m-am retras într-una din căbănuțele din lemn, să mă culc.
Crăpau pietrele de frig.
A fost o zi mirifică!
