Întâlnire cu Himalaya: Annapurna - PREFAŢĂ

H i m a l a y a ...

15.12.2008 - 13.01.2009

impresii de călătorie ..... 

- despre mituri şi realitate, 

oameni, 

animale, 

viaţă, 

trek, 

citadin şi 

highlands -

POSTUL A FOST MUTAT PE UN ALT BLOG, urmăreşte linkul.

Africa (8) _ 4th day on trail to Kibo

ziua precedenta - click here 

Machame Route, ziua a IV-a:  28 decembrie 2006

Baranco Cam (3.950 m) ---> Barafu Camp (4.600 m)   Mama-mia, what a day!!

Poate cea mai impresionanta combinatie de duritate, salbaticie, vreme ostila, sentimentul de a fi pierdut si infinit neinsemnat in fata maretiei naturii (imagineaza-ti cerul cu o singura stea pe el! Singura in ditamai infinitul! Exact asa a fost ruta de astazi! Singurul element care te poate face sa nu te simti pierdut pe ultimul drum al vietii este doar prezenta celor multi din celelalte expeditii, care calca pe unde calci si tu in acelasi interval de timp ... Dar peisajul din jurul tau, mai exact de deasupra ta este atat de covarsitor prin pustietatea si duritatea lui, incat este imposibil sa nu te simti mic si maret in acelasi timp, precum si onorat ca ai putut ajunge acolo si uimit ca ai putut strabate si iesi cu bine din acel tinut uitat de timp . . . Dormind practic intr-o cal-dare, desigur ca trebuia sa si iesim din ea, iar acest lucru a insemnat 3 (trei) ore de semi-catarare cu genunchii si mainile, uneori cautare de prize pe stanca maronie si uda (caci a plouat necontenit, fiind obligat sa tii pelerina peste tine si peste rucsac, kestie care pe drum drept e OK, dar pe urcare de genul asta te cam incurca al naibii de rau!) La 06:15 notam in jurnal:

“Ploua, ploua, ploua si a tot plouat intreaga noapte, fara intrerupere. Am avut parte poate doar de 3 ore de somn, si alea incarcate de un vis aiurea. Se vede intreaga panorama a ceea ce in urma cu doar 10 ani era un ghetar in toata regula, acum fiind numai grohotis si ceva zapada asternuta in ultimele ore. Ploua, ploua, ploua, totul devine mai mult decat neplacut, totul este umed. Ne asteapta o zi lunga, 7-8 ore de mers. 

"Doamne, si ce mai ploua….!” Peste exact 12 ore, la 18:20, mai adaugam un scurt comentariu: “A fost o ruta destul de dura. Dupa cele trei ore mai mult tarash, am ajuns pe platoul Karanga Valley Camp, o zona generoasa ca intindere, cu multe toalete, un refugiu metalic, verzuliu si rotund, unde se aduna carausii, si cu foarte multe roci vulcanice de dimensiuni diverse, presarate cat vezi cu ochii, printre care fiecare dintre noi se straduia sa gaseasca un ungher in care sa se poata pitula din calea vantului, pentru a putea manca ceva din pachetul avut in rucsac. Eram toti veseli si bine-dispusi, ne-ar fi placut sa nu mai ploua, ne-ar fi placut sa nu mai bata vantul, dar, daca totul se numeste aventura, aceste elemente sunt implicate de la sine sitrebuie nu numai sa le accepti, ci si sa incerci sa te bucuri de ele, oricat de ciudat ar suna kestia asta.

Pentru ca, daca spre Everest s-ar face un drum forestier cu gard din beton in  stanga si dreapta si acoperis din sticla pe deasupra astfel incat sa nu ploua, sa nu ninga, sa nu fie curenti, sa nu se simta lipsa oxigenului, eventual sa nu te simti amenintat de degeraturi si somnolenta etc -, nu ar mai fi o ruta atat de ravnita si de senzationala si ar deveni la fel de banala precum Crucea Caraimanului sau partia de schi a ghetarului Kaprun si omul ar deveni indiferent fata de valoarea in sine a vietii, a naturii creatoare, atunci chiar ca s-ar crede Stapanul Universului si totul ar putea fi distrus de el cu cea mai mare usurinta si ignoranta….

Asa ca, sa lasam “nebunaticii” sa se bucure de faptul ca fac parte poate dintr-o categorie “privilegiata” si pot ajunge acolo unde multi doar viseaza, multi doar isi imagineaza ca pot ajunge, iar cei mai multi nici nu-si doresc, sau nici nu constientizeaza ce inseamna de fapt Universul Pamantean. Si este bine asa cum este randuit, caci nu toti oamenii trebuie sa se nasca pentru a face astfel de lucruri, pentru a trai astfel de senzatii.

Pentru gustul meu, ruta era inadmisibil de populata si continui sa cred ca pentru o echipa de 2 sau 5 oameni nu sunt necesari 18 carausi. Dar mai mult ca sigur ma insel, desi eu banuiesc ca totul este stabilit astfel incat popu-latia locala sa aiba o sursa de venit, bani de altfel castigati cu greu, cu foarte greu si cu riscuri destul de mari. Parca mai aparea undeva mai sus in comentariul meu acea mentiune cum ca “life is unfair!”, a fost un sentiment obsedant aproape care m-a insotit pe parcursul intregii expeditii. Adica noi, turistii, cu un maxim de 10-15 kg, eram echipati din cap pana-n picioare cu ultimele descoperiri legate de echipamentul montan, iar carausii umblau cu pungi de plastic in loc de sosete, unii cu bocanci, dar cei mai multi in adidasi simpli si consumati de mult, cu un tricou si eventual o pelerina de ploaie primita mai mult ca sigur cadou de pe la alti turisti. Ghidul nostru, Joachim, era printre putinii pe care am vazut o haina de munte de marca, un Schoeffel, una din cele mai bune si mai costisitoare goretex variante! Si desigur, la intregul tablou se adauga greutatea poverilor carate si modalitatile de carausie (fotografiile sunt destul de relevante, acordati macar un minut fiecareia in parte si incercati sa va puneti in locul unuia dintre ei . . . si descrieti cum va simtiti . . .) Faptul ca desi noua ni se parea inadmisibil ca izoprenurile nu erau deloc protejate de intemperii, astfel incat eram nevoiti sa dormim pe ele ude, devine deja o ineptie in contextul acela, dar, pe de alta parte, statutul nostru de turisti, care au platit bani deloc putini tocmai pentru anumite servicii, ne dadea oarecum dreptul macar sa sesizam ca unele chestii ar fi trebuit sa fie deja niste automatisme elementare pentru niste ghizi cu experienta, care supravietuiau in Africa tocmai prin oferirea acelor servicii celor dispusi sa le plateasca. 

Raportul, chiar si in salbaticie, ramane in esenta exact ca in orice schimb de cerere-oferta: eu iti platesc ca tu sa ai grija de un minim de confort, iar tu ai fi obligat, ca prestator si incasator de bani, sa te gandesti la astfel de detalii. Adica ce ii costa sa puna izoprenul acela intr-o punga nenorocita, astfel incat sa fie protejat? Nu e vorba nici macar de 100 de g in plus si desigur ca nu aici este problema (un izopren incarcat cu apa devine oricum mai greu decat unul uscat pus intr-o punga!!). Dar astfel de pretentii devin, desigur, nu numai stupide, dar si ridicole, lasand la o parte ca noi, turistii europeni, consideram mie-n suta ca aveam toata dreptatea de pe Pamant in logica noastra! Desigur ca astfel de detalii nu ar fi ajuns sa ne supere, daca ploaia nu ar fi fost atat de persistenta si daca nu ar fi aparut, in ultimele doua zile, alte aspecte care ne-au revoltat, gandindu-ne nu la riscurile in sine, ci la faptul ca eram expusi la niste riscuri doar din cauza lipsei de gandire si a superficialitatii ghidului, cel care era de fapt raspunzator de toata organizarea si de la care turistul asteapta mai multa implicare, acesta fiind, in definitiv si in mod mai mult sau mai putin direct, un fel de angajat al lui. Aici suntem deja departe de sloganul “doar cine nu munceste, nu greseste!”, pentru ca este vorba de supravietuire. Si pe o ruta nu foarte extrema, cum este cea spre Kilimanjaro, sa te trezesti la aproape 6.000 de m alt. fara mancare la tine, din cauza ca ghidul pur si simplu nu a considerat necesar sa-ti dea pachetul uzual pe drum . . . asta depaseste o anumita limita a tolerantei. Asta in conditiile in care ultima masa decenta ai avut-o la ora 19, la ora 00:40 ai inceput un traseu de solicitare fizica maxima, care se intinde pe o durata de timp de minimum 11 ore si poate ajunge si la 15-17 ore in conditii nefavorabile, traseu pe care nici lichid nu ai, pentru ca totul ingheata in rucsac si majoritatea (as spune 98%) turistilor nu se gandesc sa isi ia un termos cu ei, iar ghidului oricum nu-i pasa sa dea unele informatii ce pot deveni vitale.

Dar am luat-o putin inainte cu povestirea, caci inca comentam ziua a 4-a, cea anterioara ascensiunii noc-turne, cand inca nici nu ajunsesem la tabara de baza de fapt, de la 4.600 m. Pornisem dimineata pe la 8 spre peretele acesta de granit, mergand pe la baza lui, incepand urcusul si ajungand  dupa trei ore la Karanga Hut.

De aici pana la Barafu drumul a fost in panta domoala, dar intervenea aerul din ce in ce mai rece si mai rarefiat si ploaia transformata in lapovita, apoi in ninsoare, intrand de pe la 4.400 m alt intr-un cu totul alt peisaj si in alt anotimp practic: iarna. Si este un detaliu semnificativ, caci in plina iarna aveam sa ne izbim de vara exact cand ne asteptam mai putin, undeva mult mai sus, iar ca timp, in aproximativ 15-16 ore, in drumul de coborare de pe varf.
Nu prea am ce sa descriu din urmatoarele 3-4 ore de mers cat a mai durat plimbarea. Pe masura ce se simtea frigul din ce in ce mai acut, navalind parca peste eul nostru cotropit de umezeala, deveneam oarecum mai sensibila la echipamentul carausilor nostri. Dar poate ca multi dintre noi cunoastem lupta asta interioara, dintre a te simti oarecum vinovat din cauza propriului tau confort, in timp ce altii din jurul tau se lupta in mizerie si lipsuri; este o stare cu care te lupti o vreme, dupa care, daca iti dai seama ca nu poti interveni in soarta lor in mod relevant, poti reincepe sa retraiesti fara deranjul determinat de acea vinovatie. Si de fapt, de cele mai multe ori, faptul ca tu o duci mai bine nu este motiv de frustrare in astfel de contexte, atata timp cat bunastarea ta nu se bazeaza de saracia celuilalt. Totul devine insa prea discutabil si nu am de gand sa incep sa pun intrebari si sa ma aventurez cu raspunsuri despre ceea ce ar putea insemna de fapt “bunastare”, “bine”, “lipsa”, “vinovatie” etc etc. Am avut la un moment dat, pe parcursul zilei de astazi, tendinta de a-l ajuta pe carausul din spatele meu, in sensul de a incerca sa-i iau povara de pe cap, in timp ce in fata lui era un hau peste care trebuia sa treaca. Si mi-am dat seama ca interventia mea, desi bine intentionata, ar fi putut sa-l faca sa cada in acel hau. .....  asa ca mi-am retras mana, m-am reintors cu fata spre drumul ce urca si am continuat, fara sa mai privesc in urma pentru un timp . . . .

Am ajuns la tabara de baza la 4.600 m in jurul orei 16. Obositi si uzi, cel putin la mine abia acum incepea sa se simta ceva umezeala in bocanci si cu asta ma puteam considera o posesoare norocoasa a unor incaltari de exceptie, tratate foarte bine cu crema si spray impermeabil. Avand in vedere ca pentru ascensiunea cea mare aveam de rezerva bocancii “seriosi”, puteam sa fiu multumita si linistita, caci aceia erau 100% uscati, deci pericol de inghetarea picioarelor nu prea exista. De fapt, eu una aveam hainele destinate ascensiunii bine impachetate in pungi de plastic, asa ca dupa 4 zile de ploaie eram inca acoperita din acest punct de vedere. Ceilalti se pare ca nu au stat la fel de minunat la aceste aspecte.

Noi am fost cam printre ultimii dintre toate celelalte grupuri, asa ca platoul de campare era deja ocupat in proportie de 90%. Nu ma asteptam ca Barafu Camp sa fie de fapt . . . adica sa nu fie de fapt un platou!!! pe care sa-ti poti pune linistit cortul. Carausii nostri nici nu se vedeau in spate, deci mai aveam de asteptat vreo ora jumate pana sa ne putem schimba. Incepea sa se intunece, era vant, nu prea erau locuri de adapost, totul era un chaos, toti se organizau, se pregateau, imi era greu de imaginat unde am mai fi putut gasi si noi loc de dormit. Ne aflam la 4.600 m altitudine, intr-o zona cat se poate de expusa, corturile celorlalti erau practic oarecum inghesuite pe terenul stramb ce se putea obtine printre rocile mari, ingropate partial in zapada.

Ne uitam ca niste prosti in jur, totul era alb, zapada sa fi avut intre 20 si 50 cm, si singurul lucru care nu il puteam pricepe era cum de putuse sa ne spuna toata lumea ca nu vom avea nevoie de coltari,   pentru ca pe Kilimanjaro stratul de zapada e un fel de amintire vaga, cel mult o paturica de 5 cm, care se spulbera cand mergi prin ea . . ..

Coltarii mei, trecuti prin patru puncte de frontiera, zaceau frumos, la caldurica, in sacul din agentia din Arusha! Si imi dadeam seama ca nici macar bocancii mei cei “seriosi, fara coltari nu erau potriviti pentru ruta pe care o banuiam ca urmeaza la noapte spre varf.

Ceea ce, din pacate si spre ghinionul meu, s-a dovedit a fi adevarat. Niste bocanci tip “plastici”, cu cant dur ar fi fost tot ce mi-as fi dorit in noaptea aceea si in cursul diminetii urmatoare, la coborare!!!

 Urcusul nocturn, coborarea in tabara de baza, pranzul si continuarea coborarii din 29 decembrie 2006, 

interval orar: 28.12.-29.12.06, 23:30 – 19:20 (20 de ore pe traseu)

Apusul de soare la 4.600 m alt. a fost un spectacol neasemuit, stirbit oarecum de ingramadeala si mizeria datorate acelui loc stramt, unde erau totusi prea multi oameni, toti aspiranti la urcusul nocturn si la atingerea varfului aflat cu cca 1.300 m mai sus de noi. Este, din pacate, o mizerie inevitabila, pentru ca toti cei prezenti acolo eram uzi, nu mai aveam schimburi, fiecare isi scotea sosetele si bocancii pe unde apuca, prin jurul unor corturi se vedea resturi de mancare, apoi peste tot unde fusese montat un cort in zapada moale aparea tenta de inestetic si de deranjare a albului natural. Se circula intre corturi, carausii aveau treaba si o faceau in stilul lor autohton, multi dintre ei aratau destul de jalnic si nici noi, turistii nu aveam cum sa aratam mai fancy, caci era totusi finalul celei de-a 4-a zi de marsaluit exclusiv prin salbaticie, eram departe cu gandul si dorinta de tot ce ar fi insemnat un aspect ingrijit. Prioritatea noastra era sa ne odihnim si sa pornim la drum in miez de noapte. Pentru cei care nu mai avusesera astfel de experiente, tarasenia asta este foarte diferita fata de ceea ce stiu ceilalti, care au mai trecut prin asa ceva si care cunosc anumite etape, se gandesc altfel la anumite riscuri, poate ca se si pregatesc altfel. Asta nu ii face insa cu nimic mai buni si nici macar nu as putea spune ca reprezinta un avantaj, au pur si simplu sentimentul ca stiu ce ii asteapta, pe cand debutantilor le este clar ca elementele surpriza abia vor apare, ei au doar impresia ca stiu ce ii asteapta.  Elementul surpriza principal este – excluzand aspectele legate de starea vremii – reactia fiecarui organism in parte la urcarea in altitudine. Cu asta incepe sau se sfarseste totul!

Ha – asa credeam si eu! Dar am avut parte de un alt element surpriza, care era sa-mi fie fatal! Si pentru aceasta multumesc inca o data lui Joachim, ghidul care cu toata experienta lui de a conduce grupuri de turisti pe aceste coclauri, nu s-a gandit ca in fata unui asemenea efort fizic mancarea, sau mai bine zis lipsa acesteia, poate deveni fatala pentru unii europeni! Cand am ajuns din nou la cort, am avut impresia ca o protectie nedefinita m-a ajutat si de data aceasta, ajutandu-ma sa ma ridic de fiecare data din genunchi si sa continui, lasandu-ma sa recad in sfortarea mea de a voma un stomac gol, lasandu-ma sa ma uit spre varf, inaltimea suprema, imbatandu-ma cu euforia pe care ti-o da prezenta unui desert alb, imaculat, cu fericirea pe care o simt mereu palpand salbaticia si admirand un fragment de gheata pura solida, si ajutandu-ma din nou sa ma ridic si sa continui, chiar si asa, ca un melc supraincarcat si suprasolicitat. Doamne, cat de teribil suna aceste randuri, si totusi nu pot descrie cat de teribil m-am simtit eu atunci ……

Am mancat in jurul orei 19, dupa care ne-am retras in corturi, sa dormim. La ora 23 trebuia sa ne adunam in cortul cel mare si sa ne pregatim pentru traseu. E complicat sa dormi si sa-ti priasca in conditiile existente, imbracat cu tot echipamentul (desigur, mai putin bocancii!) si cu o anumita stare de care nu poti scapa cand stii ca peste 4 ore te avanti in intuneric, intr-o salbati-cie in care nu ai fost in viata ta, neavand nici cea mai vaga idee despre cum arata zona pe care vei calca la lumina frontalei si a celei pe care o raspandeste intr-o oarecare masura zapada, lasandu-te in grija ghidului si a pasiunii tale pentru aventura. Ce-ar mai fi de spus?

Cand stai acolo in cort, te simti deodata in siguranta si izolat de tot ceea ce se intampla afara si de fapt nici nu mai vrei sa stii. Eu fiind singura in cort si fiind obisnuita la viata mea cu statutul acesta, imi imaginez destul de greu cum este sa imparti 3 m cu inca cineva la fel de incarcat de haine ca si tine plus doi rucsaci enormi si alte lucruri imprastiate prin cort. Asa, singur in spatiul acela, este chiar un fel de lux pe care eu l-am savurat. Probabil ca am adormit la un moment dat, in orice caz la ora 23 eram afara, ceilalti au aparut si ei in cateva minute. Mi-am luat preventiv cele doua aspirine care cica te ajuta sa faci fata eventualelor caderi cauzate de rarefierea aerului (acel rau de altitudine pe care multi il ignora) si stateam frumusel in “dinner room” sa fie toata lumea gata pentru plecarea in sus. 
Mancasem inainte cu 4 ore, acum ni s-au mai dat 3 biscuiti si ceai la discretie. In rest absolut nimic. Atunci, la plecare, nu am realizat lipsa, interesul pentru urcusul in sine a fost mai mare decat ratiunea si spiritul meu precaut. Am fost atenta sa am baterii noi in frontala, sa am a doua frontala la indemana, sa am aparatul de fotografia in buzunarul de sus, sa am crema de buze in buzunarul din dreapta, hartia igienica pe undeva pe-aproape si sa-mi umplu termosul cu ceai fierbinte.
Pusesem apa si in saculetul de bikla, cu furtun, dar acela te ajuta mai putin din pacate, caci ingheata destul de rapid dupa probabil prima jumatate de ora de mers. Stiam ca hidratarea este vitala si nu vroiam sa mai patesc ca in Ecuador, cand nu avusesem termos la mine, ni se dadusera fructe si o sticluta cu apa in rucsac, dar ce folos, caci atunci cand am ajuns la 6.000 m alt. totul era inghetat bocna si poti muri incet si sigur, ca nu te poate ajuta nimeni daca nu are sa-ti dea cateva inghitituri de lichid!!! Sau daca nu te poate teleporta direct la cort (aberant, nu?). Asa ca de data aceasta aveam cu mine un termos din inox, cateva batoane de cereale si vitamine si aspirina. Si cu asta eram convinsa ca am scapat de toate eventualele inconveniente. Numai la lipsa mancarii in stomac nu m-am gandit, pe bune! In Anzi, de la ora 23 pana la ora 24 am avut parte de masa serioasa: orez, paste, legume, porumb si mult lichid. Aici: 3 biscuiti si ceai. Si porneai la un traseu de 12-14 ore, care prin consumul pe care il provoaca ar putea fi comparat cu un traseu obisnuit de 24 de ore fara pauza.

ascensiunea nocturnă - click here

povestea in imagini - click here 

Africa - on the way to the African roof - 4 (RO)

episodul 3 - click here

Am umplut deja douazeci de pagini si parca nu am reusit sa spun nimic, sa transmit nimic. . . . dar cred ca exista o logica: in primele pagini se ingramadesc mai toate trairile si impresiile adunate pe toata perioada, asa ca banuiesc ca pana la finalul jurnalului nu voi reusi sa mai acopar inca 20 de pagini, desi abia incepe practic prima zi de aventura, descrierea ei adica.

Cateva detalii prozaice asupra cailor de acces care duc spre cel mai inalt varf al Africii:

Ascensiunea in sine nu are nici o dificultate tehnica, pe nici una din rute. Chiar si ultimii 300 de m in altitudine, desi pe o panta care, prin gradul de inclinare, iti poate crea ameteli, poate fi parcursa de orice persoana normala si cu aptitudini cât de cțt sportive. Din câte am citit, Kilimanjaro este de fapt unicul munte de înaltă altitudine din lume, care poate fi “escaladat” fără echipamentul obișnuit: colțari, piolet, hamuri, cordelină. Conform statisticilor, din aprox. 15.000 de candidați, cam 40% ajung pe vârf. Și într-adevăr, in comparatie cu escaladele din Ecuador (vorbesc si eu despre ceea ce cunosc), sau cu Mount Blanc (topul european al Alpilor, desi inca disputat ca fiind sau nefiind cel mai inalt al continentului!), Kilimanjaro este un traseu extrem de lejer. Ceea ce nu as considera insa deloc lejer este ruta in sine, foarte diferita de ceea ce cunosteam eu pana acum: provocatoare, spectaculoasa peisagistic, lungă, parțial brutală, nu departe de divinitatea frumuseții!! (Anzii mi-au oferit insa revelatii inca incomparabile din acest punct de vedere).

Masivul Kilimanjaro se compune de fapt din trei vulcani stinsi, cel mai inalt fiind varful Kibo (= Luminosul), numit si Uhuru Peak, cu un crater de 1,9 x 2,4 km. In interiorul craterului mare exista Craterul Reusch (diametru de cca 800 m, adancime 200 m). La aprox. 10 km est de Kibo se afla Mawenzi (= Întunecatul, 5.148 m), iar la aprox. 15 km vest se intinde Platoul-Munte Shira (3.962 m).

In prezent exista trei rute de ascensiune spre cel mai inalt varf (una fiind inchisa in urma cu un an, cand au murit 3 americani si 1 tansanian, care, dormind in corturi peste noapte, au fost striviti de bolovani in cadere):

Marangu Route (partea de sud-est, cca 55 km) este cea mai usoara si cea mai populara, fiind denumita “Coca-Cola Route” si luata in deradere de localnici (cel putin asta a fost atitudinea carausilor si ghizilor nostri). Din cate am citit, pe aceasta ruta exista si refugii construite (Mandara Hut la 2.682 m, Horombo Hut la 3.719 m, Kibo Hut la 4.694 m)

Machame Route – pe care chiar ma simt onorata de a fi avut ocazia sa o parcurg cu toata fiinta mea timp de 4 zile - este considerata ca fiind cea mai spectaculoasa din punct de vedere peisagistic, cu o vegetatie diversa, cu deschideri largi pe verticala si pe orizontala, cu puncte de pornire pe alte rute care ar conduce spre varf (nodul de intalnire se afla in spatele Platoului “Lava Tower” aflat la o altitudine de 4.630 m si pe care l-am parcurs si noi, infruntand lapovita ce se lasase in orele acelea).

Cei aproximativ 26 de km (?! Informatia asta trebuie sa o mai verific, pentru ca eu cred ca nu sunt doar atat), cu o urcare domoala in altitudine in primele doua zile, dupa care urcursul devine din ce in ce mai abrupt si ritmul de mers din ce in ce mai lent, pot fi parcursi in cinci-sase zile. Ultimele doua zile (respectiv ziua a 4-a si a 5-a) sunt destul de solicitante fizic si psihic, datorita altitudinii, pe care organismul uman o suporta cu dificultate, si care incetineste radical intregul metabolism: viteza de reactie, de gandire, de miscare, de vointa (!). Si, desigur, apropiindu-te de momentul ascensiunii nocturne, emotiile cresc si totul se declanseaza in subconstient, provocand reactii dintre cele mai diverse, in functie de organism si de individ. Coborarea urmeaza Mweka Route, care, in sens de urcare, este cea mai directa ruta catre varf, cea mai abrupta si cea mai solicitanta, la ora actuala fiind folosita practic exclusiv pentru coborare.

Umbwe Route este cea mai abrupta si, desi se comercializeaza de catre unele agentii locale, se pare ca majoritatea celor care o incearca, din lipsa de aclimatizare nu pot depune efortul necesar trecerii anumitor pasaje si sunt nevoiti sa se intoarca din drum, fara a atinge varful.

Exista si Shira Route este cea mai lunga, 7-8 zile; accesul in Parcul National se face prin Londorossi Glades Park Gate din partea vestica a muntelui, de unde se poate lua un jeep pana la Morum Barrier, urmand marsul catre Platoul Shira. Cei care urmeaza aceasta ruta sunt sfatuiti sa innopteze cateva nopti pe Shira, pentru a-si asigura aclimatizarea necesara inainte de a se indrepta spre turnul de lava.

Machame Route, ziua I: Arusha (1.300 m) – Machame Village by car – Machame Gate (1.815 m) – Machame Hut (3.000 m); 15 km marș în 5 ore, inclusiv cca 40 minute pauza de masă.

Trezirea in Arusha town: ora 06:30

Până la ora 9: micul dejun, incarcarea rucsacilor, drum la agentie, in centrul orasului, unde am lasat o parte din bagaje, am achitat taxele de parcuri nationale pentru 12 zile (980 USD), ne-am intalnit cu echipa de carausi, ghizi si bucatari.

10:30 – am ajuns la intrarea in Parcul National, Machame Gate, unde ne-am inregistrat cu datele personale. Aici am cumparat o palarie cu Kilimanjaro, chestie destul de atipica pentru mine, dar de data aceasta destul de inspirata. O palarie tip safari, cu boruri largi si doua capse pe laturi, care mi-a fost foarte folositoare in zilele ploioase care au urmat, ferindu-mi lentilele ochelarilor de apa ce cadea aproape necontenit, avand astfel macar un obstacol mai putin in lungile marsuri. Am dat pe ea 5.000 de silingi, adica mai putin de 4 USD. Ulterior, in Arusha, cand am vrut sa mai cumpar doua palarii pentru prieteni, pretul era de 15 USD, asa ca am renuntat la ele.

11:00 – am pornit pe jos, pe lungul drum spre varful Masivului Kilimanjaro.

Drumul cu masina urmeaza soseaua din Arusha spre Moshi pentru aproximativ o ora cotind la un moment dat stanga. Din acel moment te poti considera rupt de ceea ce se numeste “civilizatie”, in Tansania unul dintre “simboluri” fiind doar existenta asfaltului in sine.

Urmeaza un drum de pamant, lat cat sa incapa un jeep, cu solul de o intensa culoare caramizie, serpuind domol, dar in urcus constant, prin Machame Village, zona a plantatiilor bananiere si de cafea. Imaginea acestui drum, pana la poarta de intrare in Parcul National, ma va urmari probabil toata viata, asa cum ma urmaresc si imaginile in cadrul carora m-am infiltrat in Ecuador, traversand Amazonul si intrand pe un versant vulcanic destinat exclusiv acelorasi tipuri de plantatii: fructe exotice, bananieri imensi, cafea. Sa te afli aici si sa vezi cum traieste populatia locala . . . . cu ce sa compar? Nu pot compara cu nimic ce am vazut in zonele salbatice din Europa, pentru ca dimensiunile sunt cu totul altele!! Am renuntat sa mai incerc sa descriu pentru ca in momentul in care am auzit ceva de genul: “Ah, pai si taranii romani din Apuseni cum traiesc? Tot asa, in salbaticie, in saracie, avand doar pamantul, muntele si animalele!”, mi-am dat seama ca nu am nici o sansa sa explic ca este vorba de cu totul altceva. Perceptia este alta prin dimensiunile la care asisti, prin culorile si sunetele care te inconjoara. Rascolesc si caut un exemplu care sa imi oglindeasca un pic spre exterior ceea ce incerc sa povestesc (desi, asa cum parca am mai spus, starile sunt greu de definit): hai sa luam expresia “a dormi pe jos” si sa vedem cu ochii mintii variante posibile:

pe cerga groasa din mijlocul sufrageriei mele, situata intr-o vila luxoasa, cu parchet din cel mai fin, inconjurata de lumanari, sampanie, muzica si caldura unui semineu generos;

pe ziarele puse pe deasupra linoleumului, intr-o camera a unui apartament de bloc, din beton, dupa ce zugravii tocmai au terminat lucru; in jur: peretii goi din beton si cateva cutii din carton ce asteapta sa fie despachetate;

in cort, pe malul marii;

in cort, pe platoul unui munte;

intr-o stana, pe niste lemne sau direct pe pamant; invelit cu un sac de dormit;

intr-o coliba, eventual pe o piele de animal mai mult sau mai putin argasita; in jur: pamant umed sau colbea unui pamant uscat, o capra, un porc semi-salbatic, o piele de animal omorat cu cateva zile in urma si bantuita de muste si alte vietati.

Si desigur ca mai exista variante (intr-o pestera, intr-o grota, pe nisip, pe zapada, pe roca etc.). Daca stai doar si citesti el fugitivo exemplele, vei trece prin diverse stari si vei putea observa ca expresia “a dormi pe jos” capata conotatii si complexitati vizuale, senzoriale, tactile pe care nici nu le-ai fi constientizat vreodata (a nu se uita un detaliu esential: populatia din zona la care ma refer nu se afla in vacanta, ci in propriul habitat, deci nu e vorba de faptul ca incearca si ei o aventura in conditii de salbaticie pe timp scurt, e vorba de viata lor, probabil ca cei mai multi nu trec nici de granitele satului in care s-au nascut! Just think about this!). De aceea consider ca a compara un localnic african care traieste intr-o coliba printe banani cu un localnic care traieste tot intr-o coliba, pe pajistile din Apuseni sau intr-un refugiu din Fagaras, este ridicol. Nu este vorba nicidecum de “cine si de ce o duce mai greu”, este vorba de . . . . nu stiu! (in poza din stanga, prin vegetatie se poate observa o coliba din scanduri de lemn.)

De fapt este vorba (si) de cel care se afla in fata spectacolului lumii, al vietii, al existentei. Este vorba de individul care priveste (in cazul de fata, de mine), de unde vine el si unde ajunge; este vorba de mediul sau de viata, cel in care traieste in mod normal, si alte medii de viata, in care ajunge sporadic si pentru foarte scurt timp. Si care pentru el nu reprezinta altceva decat o informatie. De el depinde banalizarea informatiei, analizarea acesteia, prelucrarea sau ignorarea ei. Desi teoretic stim ca pe planeta asta exista inca triburi primitive, atunci cand te afli in mijlocul lor, un shoc devine aproape inevitabil. Pentru ca in general orice ne este inca nepalpabil ne este undeva doar la nivel de “luare la cunostinta”. Dupa ce a devenit palpabil, dupa ce ai intrat in el, perceptia este alta. Totul se rezuma la senzatie. Si daca nu treci printr-o anumita senzatie, nu ai cum sa ai idee despre ce inseamna ea, pentru ca nu ai termeni de comparatie. Aceeasi chestie se intampla si cu aerul rarefiat. Citesti o groaza despre simptome si te uiti avid pe Discovery, urmarind toate documentarele expeditiilor de inalta altitudine. Dar, daca nu ajungi acolo, la un minim de 4.500 - 5.000 de m altitudine, habar nu ai ce inseamna de fapt aerul rarefiat si cum te influenteaza, care iti sunt reactiile. Habar nu ai care sunt consecintele unei arsuri solare la 6.000 de m si, in ignoranta ta, o compari cu orice alta arsura si insolatie pe care o suferi in Mangalia sau Vama Veche sau pe litoralul Mediteranei. Dar, dupa ce ai simtit de 2-3 ori ceva direct pe pielea ta, in eul tau, totul devine banal pentru tine, nu te mai fascineaza ca intaia oara, nu te mai provoaca la analize si descrieri. Ceea ce este un semn ca trebuie sa gasesti alte provocari. Si probabil voi mai reveni asupra subiectului cand voi ajunge la capitolul tribului de masai. 

povestea in imagini - click here 

urmarea - click here